Arhiva
Mugur Grosu – un chestionar (VI)
VI. Ce-mi/ți doresc?
1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?
încep acum o poveste mi-am luat şi chitara
nu ştiu să cânt nimic la ea dar asta
se va vedea mai târziu cu aceeaşi
precizie cu care în zilele mai senine
se poate vedea dincolo de cămaşa mea
marea
[Haltera cu zurgălăi, Ed.Pontica, 2001]
2. 1. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule?
dragoste într-o zi am să-ţi spun
cât de mult ţi se potriveşte acest sentiment e păcat
că nu-l porţi îţi vine la fix
chiar dacă-n părţi arată puţin uzat
de cel care l-a purtat înaintea ta
trânteşti pe deasupra un pulovăr nici
n-o să se vadă nici n-ai idee
câţi se îmbracă astăzi la solduri
trântesc pe deasupra un plasture şi merg mai departe
zici că s-au născut îmbrăcaţi
în chestiile astea fireşte
se întâmplă să fie mânecile puţin mai mici
sau gulerul să intre niţel la apă să te strângă la gât
deschizi un nasture să mai respiri mai
pui şi tu o maletă să nu se vadă
locurile prin care ţi s-a julit gâtlejul fireşte
dai şi cu spray când mirosul de naftalină
când izul celui care l-a purtat înaintea ta e prea
insistent spray-ul e un fleşculeţ atât de util dragoste
e o cheie franceză se potriveşte la orice fel de cadavru
există mereu un colţişor din noi care putrezeşte şi
trebuie parfumat cât nu se-ntinde vestea dar ce frumos
dragoste acest sentiment mare şi lucios ca un lighean
dar dragoste tu să ai grijă nu-l scăpa din mâini
când urci scările până la mine
ies toţi vecinii o să facă scandal
deşi mie unul chiar şi acest sunet îmi pare
că are un farmec aparte îmi aminteşte de cerul nopţii
care trânteşte stelele în ghiolul Tăbăcăriei
[Haltera cu zurgălăi, Ed.Pontica, 2001]
2.2. Ce nu ţi-aş dori (vreodată)?
era odată o piatră
nici prea mare nici prea mică nu era piatra aia
să zicem că era cât o mandarină dar trasă rău la faţă
vine unul într-o zi şi-i trage un şut şi ce crezi
că i-a trecut pietrei prin cap?
a crezut că
înaintează
[Haltera cu zurgălăi, Ed.Pontica, 2001]
Mugur Grosu – un chestionar (V)
V. (Auto)portret
1. Un autoportret (în cuvinte)
„ţi-am spus că sunt
tânăr voi fi preşedintele
nimicului euforic “
[Haltera cu zurgălăi, Ed.Pontica, 2001]
2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra)
„în ziua-n care Bell inventă telefonul
şi încerca să-l prescrie cu un rabat pentru autişti
eram încă proaspeţi aveam plămâni
de granit
şi câte două mâini cu care-am fi putut opri
câte ceva din lucrurile care treceau prin faţa noastră
dacă nu am fi fost chiar noi o parte din acele
lucruri care treceau prin faţa noastră“
[Haltera cu zurgălăi, Ed. Pontica, 2001]
Mugur Grosu – un chestionar (IV)
IV. Întrebări cu răspuns opţional:
1. Ce ţi se pare „în regulă” în literatura română actuală?
„Actual” e un cuvânt dificil. Şi nici „contemporan” nu-i mai breaz: o ciorbă de potroace în care Grosu înoată alături de Păunescu şi Mircea Dinescu, să spunem. (Cu ultimul chiar s-a nimerit să citesc „împreună”, la Festivalul Oskar Pastior.) În „Iepoca de aur”, cei doi erau antipozii care marcau literatura „momentului”, o literatură ideologizantă, care „datează”, fie că era aservită regimului sau codificat-subversivă (şi care, peste o vreme, va trebui tradusă din română-n română); mai reţinem, în tabloul vivant, un soi de Zabriskie Point butaforic, de Bărăgan, optzecismul (tot o ideologie şi asta, pentru filologi agitaţi), plus nişte glorioşi lupi de stepă şi cireada obişnuită de literataţi – scriitorii de meserie, care-o duceau binişor din traficul de majuscule şi patalamaua de scriitor. În acele vremuri, de pildă, n-am putut cumpăra „Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade, decât la pachet cu o carte de poezele de George Ţărnea. Asta se întâmpla cu o groază de lucruri, cărţile se vindeau la pachet cu hârtia igienică, iar hârtia igienică adevărată n-o găseai decât la pachet cu un căcat ambalat. Măcar asta-i „în regulă” azi: literatura ideologizantă e pa, cum pa sunt şi iştii sau ismele. Şi, cel puţin aparent, am scăpat de „pachete” (acum li se spune inserturi…). Iar hârtie igienică este destulă…
2. Ce ţi se pare „în neregulă”?(ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă„)
După ’89 s-a dat liber la Eliade et co., iar editurile care i-au adus pe tarabe s-au umplut de respect, pe seama prestigiului autorilor „lor”. Schema asta (s-o numim „parazitare de brand“) a continuat cu vânarea laureaţilor Nobel şi-a altor urşi împăiaţi. Păi asta poate oricine: nu-i mare sfârâială să vinzi nişte lingouri care-ţi pică în poală. În schimb câţi se înghesuie la târnăcop şi cazma, la căutarea pepitelor, deşi taman editurile „mari” şi-ar permite: paradoxal, vitrina lor de trofee îmi aminteşte de vânătorile lui Ceauşescu, unde viteazul cârmaci nu apăsa pe trăgaci până nu-i lipeau ursul de ţeava puştii. La mijlocul anilor ’90, când încă eram exaltat de ideea că suntem „a doua falangă”, a doua generaţie „liberă de ideologie” după interbelici, m-am dus la o astfel de editură „de top” cu o propunere extrem de naivă: o carte-obiect, făcută de mână, în care textul devenea grafică şi viceversa, un soi de dans ritualic în jurul semnului, o uluială postapocaliptică în faţa misterelor scrierii. Cam multe pretenţii pentru un debutant! Iar tipa care m-a primit mi-a explicat, cu multe riduri în glas, că ei lucrează doar cu gabarit depăşit, de la Cioran şi Eliade în sus. Vai, dar cum mi-am permis? M-a amuţit indignarea, pentru că efortul lor era nul – efortul care contează fusese deja făcut, cu mult înainte, de alţii. Cam aşa şi acum: când ursul ia premiul Nobel, se calcă-n picioare să se fotografieze cu el împăiat. Nimeni nu s-ar duce după el în pădure. Cel mai notoriu e cazul Hertei Müller: înainte de Nobel, cartea „În coc locuieşte o damă” fusese refuzată de-o editură „de gabarit“, aşa că a apărut la Vinea, „cot la coc“ cu autori underground… Iar după Nobel, circul cunoscut… Mă nemulţumeşte la sânge că un scriitor ca George Vasilievici – care-a crezut în literatură cum copilul crede-n cofetării –ne-a lăsat în blogul său, ca-ntr-o sticlă zvârlită-n ocean, un mesaj de naufragiat: „roman tânăr, caut editură“. Niciun ecou, până azi, la mai bine de jumătate de an de la sinucidere. Hilara „epocă foiletonistică“ a lui Hermann Hesse a făcut loc „erei CV-ului“. Un scriitor mort e un mort cu CV. Şi atât.
3. Ai vrea să trăieşti din scris?(dacă da, cum vezi posibil acest lucru sau cum reuşeşti acest lucru)
De ani buni îmi stă pe creier o carte cu titlul de lucru Hoax (eventual Mincinos): un bestiar cu toate avatarurile scriitorului strâns cu uşa de facturi, chirii şi alte burdihane flămânde. Mi-am început „cariera“ din pubertate, măsluind scrisorele de dragoste, ca Cyrano (nasul mă recomandă…) – aşa făceam rost de bani de ţigări şi alte, nenumărate, urgenţe. Am sucit nişte minţi… Nu-i în regulă că un autor nu poate trăi din scris „cinstit“, pentru că cei mai mulţi ajung să-şi atârne farmecele prin te miri ce bordeluri: publicitate, presă, discursuri politice şi televiziuni. Nu ţin să trăiesc din scris. Aş putea trăi pentru scris, de exemplu…
4. Cum „cuantifici” performanţa în literatură?(premii, nr. de cititori, statut literar…)
În fiecare noapte, îngerul meu îşi numără penele rupte. În fiecare dimineaţă ridic capul de pe perna umplută cu ele. Când penele mele vor umple perna cuiva, voi fi ajuns şi eu undeva.
5. Ai un model de performanţă?
M-au fascinat nenumărate făpturi glorioase, de la Michelangelo Buonarroti până la straniul Von Braun – care-a-nceput meşterind rachete de război şi-a isprăvit suind primul om pe Lună – poate cel mai delirant şi mai frumos happening al umanităţii.
6. Ce ar trebui să includă un management literar performant?
Abilitatea de-a descoperi în scriitor un Von Braun care poate sui oameni pe lună doar cu ajutorul cuvintelor.
Mugur Grosu – Prima mea vidioţenie (în „Pana mea” nr. 3)
Nu ştiu alţii cum sunt…, că nici despre mine n-aş şti ce să spun. Când Marin Mincu, prin ’99, m-a onorat prima oară cu discursul său abraziv, am aflat multe lucruri noi despre mine pe care nu mi le-am imaginat niciodată… „Mugur Grosu anunţă orgolios apariţia unui nou insurgent, de coloratură neoexpresionistă. Ceea ce mi se pare cu totul remarcabil la tânărul plastician (Mugur Grosu face parte din breasla pictorilor din Constanţa) este tocmai amplitudinea eului dictatorial care ia în posesie cadrul extern / intern, nesinchisinud-se aproape deloc de retoricile care-l preced.“ N-am îndrăznit să îl contrazic, chit că la partea cu pictura eram astfel în impostură: întâi că ce făceam eu era grafică, apoi că picam oaie neagră în orice breaslă: printre poeţi eram pictor, printre artişti „cam“ poet (să mă denunţ c-am picat de trei ori examenul la Arte Plastice? Când unica-mi „performanţă“ notabilă a fost că, la examenul de creaţie, pe-aceeaşi mapă de lucrări luam în primul an nota maximă şi-n următorul an pe-aia minimă… Fix cu aceleaşi lucrări.). Bun, am publicat patru cărţi. Trei de poezie, s-ar spune. Dintre care două cumva pe lângă cinstitul fenomen cultural amintit: o colecţie de sms-uri şi-ncă una de mixuri cu titluri decupate din ziare. Şi cum totul trebuie să poarte un nume, am dat editurii un titlu pentru noua colecţie: Zapping poetry, după un filmuleţ pe care-l asamblasem, zic liric, din subtitrările unor programe TV. Că asta nu-i poezie, s-a spus. Da’ nici artă. Nici film. Da’ ce-o fi? …Există o îndeletnicire prin bresle, o aplecare spre calapod, un tabiet, o manie de-a anexa orice ciob de real prin numire, a eticheta, castra, fereca în borcane anume tot felul de culturi – murături, încolonate nevrotic, cu vârf. Ca şi cum ne-am pregăti de iernatul perpetuu. Când putem s-o luăm în sens invers, mai simplu: un măr nu va înceta a fi fruct dacă-i numit, subit, pară. În literatură, artă, cultură, acelaşi fruct preocupă: creaţia. Doar uneltele se schimbă, deşi nu-i definesc, nici impun conţinutul. Cum fructul nu-i descris de borcan, eticheta cu atât mai puţin nu e fructul…
M-am tot ferit să mă „legitimez“ cultural în formule deja stabilite: artist, poet, scriitor. Întâi că toate etichetele astea ascund nişte prefabricate enorme (unele chiar expirate, crăpate). Dar nici creator nu-ţi poţi spune: nu eşti demiurg, nu scoţi iepuri din cuşmă (recuzita era aici, săculeţul de scrabble e pus pe masă, clapele-s deja potrivite la pian. Tu aduci nişte degete şi amesteci /interoghezi ceva dat. Restul e dibăcie, curiozitate şi poftă). Actul de creaţie e, în primul rând, prospectiv. Dar prospector sună ca director, inspector, prorector: ca naiba!. Mai bine spun „artizan“: generator de „obiecte“ umile. Şi sună fain: autoironic, eroic, la el ca Tarzan, partizan… Dă-le-ncolo de etichete!
Când am făcut primul filmuleţ, n-veam habar ce-o să iasă, nici cum s-ar numi ce-a ieşit. N-aveam nici sinopsis, nici cameră, doar o idee pe care doream s-o prezint în Cenaclul de Marţi într-un discurs cât mai puţin „tenebros“. O glosă ironică „mută“ stârnită de-un comentariu stupid din Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi (Constantin şi Dinu Giurescu) lângă fotografia statuetelor de la Hamangia: „anticipează, cu cel puţin cinci milenii, Gânditorul lui Auguste Rodin (1880), simbolizând forţa creatoare a gândirii umane!“. Poftim cultură! Rezolvasem restul şaradelor şi-acum ne luăm de centuri cu francezii… Lasă că Brâncuşi îşi depăşise maestrul, na că şi cu un bibleou de necropolă-i dai peste nas… Exagerez, evident. În ton cu tâmpenia amintită. Cum s-a ajuns aici? De la nume. Întâi că erau două personaje, nu unul. Din pricina numelui atribuit grupului statuar de un şmecher, al doilea a ajuns o anexă: „Gânditorul şi femeia sa“. Şi aşa a rămas: Gânditorul în sus, Gânditorul în jos, simbolizează şi drege şi îi bate pe toţi. El şi Superman. Ai un nume pe buze, gata fandacsia! (Aşa s-au dus, ieri, şi cei 20 de ţărani la poliţia din Mehedinţi, să reclame că l-au văzut pe Superman zburând peste satul Gemeni… E ştire pe bune!) Dar ce vedem noi la statuete? O femeie gestantă, cu spatele dreapt şi un tip niţel cocoşat, cu capul în mâini. Parcă stă pe budă… Poate e plictisit! Dar noi nu, Gânditorul! De ce nu Constipatul, de ce nu Mahmurul, de ce nu Depresivul, Leneşul, Obositul? Nu, el Gândeşte! Iar ea e anexa… Cum aşa? Doar vorbim de neolitic, deci de matriarhat. Şi-n matriarhat ea e capul …Tot lanţul de interpretări aberante (el = gânditor, apoi el = preRodin) ţine de faptul că un şmecheraş din era noastră patriarhală a denumit nişte piese din matriarhat… Dacă am căuta un semnificant, un mesaj la (re)numitele statuete, ar trebui să pornim cu femeia. Şi de la faptul că poziţia ei, de fapt, este tipică pentru naşterea în poziţie verticală, o tehnică (dintre cele uitate) privind fătarea fără dureri: aşezată, cu spatele drept, cu mâinile apăsând pe un genunchi ridicat şi coatele îndepărtate… Dar poate El, „Gânditorul“, cu g de la gigi, să fie cel ce i-a dat preţioasele indicaţii?
N-a existat un scenariu, doar ideea că tot „cazul“ ăsta, al Hamangiţei ar merita un tratament special: o proiecţie simultană, cu două ecrane alăturate, unde atenţia să fie mereu distrasă de ce se întâmplă pe ceălalt ecran. George Vasilievici avea o cameră de amatori, am strâns o recuzită minimă şi-am improvizat, într-un cadru mai mult decât primitiv, nişte situaţii simpatice, mute, cu doi prieteni: Sorin Condrea şi prietena sa, Ruxandra… Filmuleţele au fost gata cu două zile înainte de festivalul EroTICA din 2001. La repezeală, am anunţat pe afiş asta: Cazul Hamangia, video-performance. Făcusem un montaj minimal, direct din cameră, muzica curgea separat, de pe casetofon, iar filmele erau gândite să înceapă la un interval diferit unul de celălalt, aşa că eu stăteam cu ochii pe ceas şi cu degetul pe 2 telecomenzi… Proiecţia din Clubul Touch & Stay a strâns multă lume, cu mult peste aşteptări, aşa că am pus cinci serii de proiecţii una după alta, pentru lumea care aştepta la coadă – mulţi să mai vadă odată, căci schema cu deturnarea atenţiei printr-un discurs vizual paralel reuşise… Să fi fost ăsta primul meu video-poem, cum se „zice“ acum? Sau doar o vidioţenie? Habar n-am… Azi, când sunt atâtea opţiuni gen YouTube etc, orice vidioţenie are etichetele ei, şi şansa democratică de-a fi ridicată la rang de artă… Sau poezie + artă. Sau po-artă…
mugur grosu ne face un cadou
Mugur Grosu – Tu nu, frumusete! [Ed. Equivalences – 2001] (click pentru PDF)
„Aceasta este cartea mea de debut, care de fapt i-un e-ebook, Tu nu, frumusețe!, care nu mai e nicăieri pe net (pentru că în deceniul care-a trecut au cam dispărut toate serverele…) așa că aș fi bucuros să-l donez Bibliotecii tale, să am si eu unde pune un link 🙂 Grupajul cel mai consistent din e-book, intitulat Psih, adică partea de început, n-a apărut nicăieri pe hârtie până acum.
E-bookul, debutul underground, conține, practic, două cărți: atât Haltera cu zurgălăi, într-o „primă ediție” [ușor reeditata apoi, împreuna cu Mincu, în volumul de hârtie] cât și un grupaj inedit, numit PSIH, scris între 1996 și 1997, și care ar fi putut fi cartea mea de debut, căci câștigase premiul pentru poezie în ’98 la Concursul Național Cristian Popescu [organizat de Silviu Boerescu, mare animator cultural pe atunci], miza fiind debutul la Eminescu.
Mugur Grosu – un chestionar (III)
III. O…
– întrebare pentru scriitorul preferat
N-am întrebări, doar mirări. Uluiri. Nici atât: doar gheare de păsări în gât.
O…
– idee pentru o „viaţă” literară „mai bună”
De mic mi-a fost groază de întâlnirile care nu provoacă nimic. Literatura care nu provoacă nimic mă tulbură şi mai rău. Aşa-numita viaţă literară, ca şi aia „reală“, are închisorile, azilurile şi cimitirele ei, doar că se numesc librării, biblioteci sau programa şcolară. Să ne ferească cerul să ne petrecem restul zilelor în arest…
O…
– problemă cu care te-ai confruntat/ pe care ai observat-o de când ai „intrat” în literatură
De intrat, intră aproape oricine, dar la ieşire-i belea. Literatura nu-i prevăzută cu scară de incendiu. În fapt, ceea ce ne-am obişnuit să numim literatură e doar o sală de aşteptare, ca-n gară: insalubră şi nearisită, plină de paporniţe şi mirosuri grele, cu toate scaunele deja ocupate – unii s-au tolănit pe câte patru-cinci locuri şi trag la aghioase aerisindu-şi şosetele, alţii mănâncă cu bale şi trag de zor vânturi, alţii rezeamă pereţii, pândind un scaun sau un rest de friptură. Şi toţi vor pierde marele tren, de-ar fi să vină vreodată, pentru că sala asta i-a-nchis în ea ca-ntr-un uter de bronz. Bronzul ţine-n loc şi statuile, nu vă puneţi cu el.
Mugur Grosu – un chestionar (II)
II. Topuri
Clasamentele literare sunt o prostie, pentru că nu poţi alinia scriitorii la start ca-ntr-o cursă de atletism. Fiecare aleargă în altă direcţie, o ia pe câmpii fugărit de imbolduri atât de lăuntrice încât n-avem ce compara: cum s-au aplecat să-şi lege şireturile? Cum legau conversaţia cu vânzătorii de carne sau agenţii fiscal? Care-a înfulecat mai multe gângănii pe drum, ca aventurierul Bear Grylls? Unii dintre cei plecaţi să vâneze „tristeţul“ cu colţi de argint au amabilitatea să supravieţuiască şi să lase în urmă o carte, iar asta-i deja un miracol care dă socoteală despre disponibilitatea noastră de-ai urmări comod, din fotolii: nu ne puteam ţine după ei, aşa că ne vin la nas nişte cărţi mărturii, care-s doar rezumatul unor expediţii intraductibile şi care, adesea, apar supraexpuse, mişcate sau voalate în fotografii. Inflaţia de poezie care ne umple malurile ar putea fi un semn că cei mai mulţi autori n-au pleacat nicăieri, niciodată, ci au rămas prizonierii fotoliilor, saloanelor şi tribunelor, unde-i cu totul altă afacere, a orizontalei, să spunem. Dacă poezia e o expediţie solitară, probabil dramatică, fără martori, cartea de poezie e cronica leneşă, de budoar, prescurtată, unde cititorul joacă rolul de coautor. Doar din perspectiva asta, de cititor, şi întrucât nu e prea elegant ca poeţii să se exprime despre isprăvile altor colegi, pot înşira o listă oarecare de cărţi autohtone de poezie prin care m-am simţit invitat să înot alături de autorii lor. Sau, dacă sună prea preţios, 13 cărţi de poezie cu care nu m-aş plictisi dac-aş avea ghinionul să rămân blocat în lift:
(în ordinea apariţiei)
Omul aproximativ – Tristan Tzara
Tatăl meu obosit. Pohem – Gellu Naum
Singur printre poeţi – Marin Sorescu
11 elegii – Nichita Stănescu
Familia Popescu – Cristian Popescu
Johann – Paul Daian
Ieudul fără ieşire – Ioan Es. Pop
Seymour: sonata pentru cornet de hârtie – Vasile Leac
Trusa instalatorului de umbre – Iulian Tănase şi Dan Stanciu
Odada – Mihail Vakulovski
Sport – Gili Mocanu
Hotel Chiustenge – Sorin Dinco
Bătrânul – Cosmin Perţa
biblioteca de poezie 