Archive

Archive for the ‘nr. 01 (Marin Mălaicu-Hondrari, din noiembrie 2008)’ Category

„Stăpîniţa” (Ana Dragu) – cu Marin Mălaicu-Hondrari şi Dan Coman

o rubrică nouă: Poveştile Bibliotecii

Mihail Vakulovski întreabă, Marin Mălaicu-Hondrari răspunde

din-2008-dsc_0178

Marin Mălaicu-Hondrari (2008)

10 întrebări nu prea literare pentru un scriitor:

 

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

– În copilărie jucam cu sora mea Nu te supăra frate şi mai jucam fotbal de unul singur, într-o gradină în spatele casei, jucam cu o cutie de tablă în loc de minge, dar era grozav, comentam meciul, eram şi portar şi atacant şi încă la ambele echipe. Apoi, în adolescenţă, până pe la 20 de ani, jucam într-o pădure De-a împuşcatelea. A rămas jocul meu preferat. Anul trecut am descoperit pe you tube o înregistrare video cu Julio Cortázar în care se joacă de-a împuşcatelea la Paris, cred că avea deja peste 50 de ani.

 

Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Din nefericire, cu primii mei prieteni, prietenii din liceu, mă întâlnesc tot mai rar, dar când ne întâlnim nu prea vorbim despre trecut.

 

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

– Habar n-am, oarecum pe nesimţite. Asta nu înseamnă că aş şti exact ce sunt acum. Au trecut anii, nu am avut niciodată vreo strategie. Dar mă bucur că sunt viu, că pot citi, că uneori scriu şi că iubesc o femeie, aş fi la fel de bucuros şi dacă aş iubi un bărbat, dar se întâmplă să iubesc o femeie.

 

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

– La întrebarea asta am mai răspuns. Îmi place foarte mult Formula 1, e un sport în care contează zecimile de secundă, şi asta tot timpul cursei, nu doar în anumite situaţii, iar la cea mai mică greşală de pilotaj, salut, eşti în decor.

 

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

– Într-o povestire nepublicată, personajul principal omoară într-o singură noapte o familie întreagă, nu prea numeroasă, e drept, pentru simplul fapt că i se tot spusese că familia e sfântă, că e celula societăţii, bla bla bla, aberaţii dintr-astea. M-am distrat grozav scriind acea povestire.

 

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

– Regizor de filme porno sau baterist într-o trupă de rock.

 

Ce sentimente/stări te enervează?

– Mă enervează când văd că trece timpul şi încă nu ştiu ce să răspund la o întrebare.

 

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

– În faţa copiilor mei chiar nu aş avea cu ce să mă laud, tot ceea ce am făcut eu a dus la ceva ce de fapt nu există. Părinţii mei cred că s-au bucurat de pe urma mea prima şi ultima dată când am luat un premiu la şcoală.

 

– Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

– Nu aş accepta să cânt manele.

 

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

– Cu siguranţă aş accepta premiul, dar aş preciza public că am avut noroc şi că omul de pe locul doi îl merita la fel, daca nu mai mult decât mine.

Marin Mălaicu-Hondrari – „poemul meu preferat”

 

comana-1191

Apropierea 

adusese o figurină ciobită, un coşuleţ

şi una niña enferma

(„încetează cu aceste vorbe străine”)

 

pe un cearşaf sfârtecat

încropea o cină.

mi se strâmtaseră maţele cât pribegise.

ay, mi vida, mida mia.

(„încetează”)

 

treceau nişte femei lungi (oase de moft)

ce le sălta de pe frunte pe ochi

şi de pe ochi pe buze? (o negură.

un filigran).

 

„ridică-te. să mergem”

mă prefăceam că umblu.

preferam grămada de moloz.

 

dejame en paz, mujer.

găseşte-ţi un însoţitor mai bun,

o fire mai veselă.

azi-mâine voi şchiopăta

cu adevărat lipsit de inimă”

„încetează. nu  ştii ce vorbeşti”

 

faţa îi lucea ca o piatră udă.

 

urmarea era că fetiţa sa (o idioată)

la lăsatul nopţii va pretinde

un cântec de leagăn

acelaşi împuţit de cântec de leagăn

iar dinţii mei nu vor mai fi în stare

să muşte carnea asta stoarsă

care-şi făcuse loc lângă mine.

doi prieteni: Marin Mălaicu-Hondrari şi Dan Coman

FINIS MUNDI

un om stă în bibliotecă

cu gândul să-şi ia viaţa

cărţile sunt mute

autorii au aţipit

desigur nemuritor nu înseamnă atotputernic

e seară

fumul ţigării somnolează în lente volute

mâine dimineaţă femeia va şterge praful

am aşteptat în paturi călduţe

iar şarpele charismatic ne încolăcea glezna

.

marea s-a adâncit în propriile-i ape

(şi păsările se gudurau pe lângă cârtiţe)

.

cuvintele-au spurcat frumuseţea

s-a născut un singur copil

.

vede numai pe întuneric

Pentru video, am ales versiunea brută, neprelucrată, cu zgomote aferente, atât de plăcut amatoristică a micului canon. Mi s-a părut mult mai autentică şi mai vie decât filmarea clară, „artistică”, cenzurată.

Marin Mălaicu-Hondrari – „Der Steppenwolf”

niciodată rugă nu am înălţat

şi sunt gata să ucid cu bună-ştiinţă

mi-am trădat iubitele şi prietenii

am nesocotit luna

inima mea nu tresaltă la cuvântul sperjur

 

nici o fărâmă de insensibilitate

căci am preamărit ataşamentul faţă de închipuiri

 

aş putea oricând repeta minciunile şi injuriile

îmi vine greu să vorbesc numai despre

fericirea astfel dobândită

şi despre vremea când mă veţi recunoaşte.

 comana-106

Poemul de deschidere al volumului „Zborul femeii deasupra bărbatului”, debut, editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004, 100 ex(!), lector Dan Coman, Copertă de Sebastian Sifft

Bibioteca de poezie a „închiriat” acest volum (singurul pe care-l mai are) de la autor până în luna iunie 2009, conform contractului de mai jos:

comana-121

Contract de împrumut

Subsemnatul MMH împrumut volumul „Zborul femeii…”până la data de 1 iunie 2009 numitului un cristian, care se obligă să-l restituie până la data stabilită, în condiţii mai bune decât l-a primit.

Martori(foto): Octavian Soviany şi Dan Coman

Posesor: Marin Mălaicu-Hondrari

„Chiriaş”: un cristian

Marin Mălaicu-Hondrari la Comana (foto un cristian)

comana-0031marin-malaicu-hondrari-o-poza-de-un-cristiancomana-097

 

Experiment BdP – Marin Mălaicu-Hondrari (o întrebare pe zi)

Bistriţa a dat în ultimii ani scriitori foarte valoroşi, nu doar promisiuni, cât cărţi. Cum îţi explici, dacă se poate explica, această concentrare scriitoricească? Nimic nu pregătea acest val şi-iată- putem vorbi practic de un raft întreg de cărţi de cea mai bună calitate. Ba, mai mult, interesant mi se pare faptul că unii dintre voi, Bradea sau grupul vostru (putem vorbi, nu-i aşa, de un grup, Coman-Partene-Mălaicu) rămâne acolo, nu migrează spre centrele culturale să le spunem tradiţionale. Practic acolo încercaţi (prin ideea Ioanei, prin cenaclul din cameră) să creaţi ceva. Cum sunteţi văzuţi de către mediul local (inclusiv de grupul scriitoricesc local, inevitabil în orice judeţ)? Ce reviste există în judeţ, cam câţi scriitori sunt în oraş şi cum vă vede „marea literatură locală”? Nu se zăreşte niciun război practic, iar voi, prin fire şi educaţie, nu-mi păreti deloc războinici, puşi pe „înlocuiri”/”destituiri”/”demascări”… (un cristian)

din-1991-dscf3474

Marin Mălaicu-Hondrari, 1991

Nu am nicio explicaţie pentru această  „concentrare scriitoricească”, cred că lucrurile se întâmplă pur şi simplu. Mă îndoiesc să existe semne premergătoare apariţiei unui scriitor. Poate chiar acum, într-o bucătărie din Georgia, cineva scrie un poem minunat. Nimeni şi nimic nu-l anunţă; aşa cum nimic nu anunţa apariţia Ioanei Bradea, ori a Ioanei Nicolae, sau a Anei Dragu.  In cazul CAMERA, faptele stau la fel. Intâlnirea după spusele lui John Florin Partene s-a petrecut aşa: el venea din sus, Dan Coman din jos şi eu eram la intersecţie.  Să ne întâlnim a fost fundamental, pentru fiecare în parte. Primii scriitori care ne-au băgat în seamă au fost Mihai Dragolea, Iustin Panţa şi Alexandru Uiuiu. Lui Mihai Dragolea (care continuă să se bucure de ceea ce scriem), îi datorăm prima apariţie la tv, era prin 1995. Lui Iustin Panţa şi lui Alexandru Uiuiu le datorăm apariţia volumului Camera.

Nu încercam şi nu încercăm să creăm altceva decât literatură de calitate, poezie, să nu trişăm faţă de noi înşine în primul rând, apoi faţă de cititori. Eram şi suntem atenţi la ce se scrie. Cumpăram şi cumpărăm cărţi. Incercăm să ne ţinem departe de coterii literare. „Viaţa literară” care ne preocupă e biblioteca. Acolo e măsura valorii, în cărţi. Majoritatea scriitorilor mei preferaţi sunt morţi, unii de sute de ani.  Intotdeauna am preferat să scriem mai mult decât să publicăm şi să citim în singurătate cărţile altora decât să citim în public cărţile noastre. Retrospectiv, ne putem da seama că am practicat, mai mult inconştient decât conştient, rezistenţa la oportunism, la ieşitul în faţă prin orice mijloace. Nu ne interesează strategii de mai ştiu eu ce fel. Mă interesează să pot deschide liniştit o carte şi să mă întâlnesc cu alţi scriitori  fără să mi se facă ruşine. Aşa că poziţionarea noastră ex-centrică este lămurită tocmai prin faptul că a fi scriitor de Bucureşti, ori de Londra sau Lisabona, nu conferă niciun fel de calitate scrierilor tale. „Pretutindeni e patria verbului” zicea Magistrul Ursachi (cam preţios, dar adevărat). Astfel, încrederea mea în poezie este totală.  Caracterul este destin, ne spune Iustin Panţa într-un poem.

Scriitori bistriţeni sunt, din câte am auzit, vreo 30. Ne ignorăm reciproc. Mai sunt şi două societăţi scriitoriceşti care mereu îşi dispută câte ceva. Cred că există o singură revistă literară : Mişcarea literară.  Acolo, Ioan Pintea se străduie să scoată numere cât mai interesante, dar e greu, foarte greu să faci interesantă o revistă de literatură.

De mediul local nu prea suntem văzuţi, dar nici nu ne plângem de asta. Gavril Ţărmure este singurul om care ne acordă atenţie maximă de fiecare dată când apelăm la el, dar Gavril Ţărmure este un caz fericit, un manager cultural extraordinar care aduce la Bistriţa (din anii 90 încoace) oameni de mare valoare, scriitori, pictori, mulţi muzicieni, oameni de teatru. Si totul pe bani obţinuţi prin proiecte. Cam asta ar fi situaţia prin Bistritz, cum ar fi zis împărăteasa Maria Tereza.

Până una-alta se pare că e ok, rezistăm neînregimentaţi.