Arhiva

Archive for the ‘cronici de Oana Cătălina Ninu’ Category

ioana nicolaie – povestea cărţilor (Credinţa, Cerul din burtă). Cronică la „cerul din burtă” de Oana Cătălina Ninu

Credinţa a urmat firesc, n-a mai trebuit să dau bani. De la lansare îmi amintesc doar o cumplită oboseală – aveam un bebeluş acasă şi dormeam trei, patru ore pe noapte – şi pe dl. Cistelecan care îmi spune: “Era să nu te recunosc! Eşti altfel decît în toamnă!”.

A urmat Cerul din burtă, o carte care a fost un mic succes editorial. Tema s-a dovedit cîştigătoare: plantasem ceva pe un loc viran şi, spre surprinderea mea, n-o făcusem inutil, mlădiţele se vedeau, începuseră să crească. Volumul a fost nominalizat şi la un premiu internaţional. Acum, cînd stă să apară ediţia a doua la Polirom, mă simt parcă la distanţă, însă nu atît de departe încît să se înceţoşeze conturul.

Cronică

Oana Cătălina Ninu – Stele pe cerul din burtă (link blog)

Nu cunosc, în literatura română, o încercare similară de “roman” al maternităţii, aproape un jurnal în versuri al celor nouă luni de dinaintea naşterii unei fiinţe noi. Deşi specia în care autoarea îşi încadrează textul este cea de “roman”, încă din primele pagini ne dăm seama, cu uşurinţă, că Cerul din burtă (Editura Paralela 45, Piteşti, 2005) al Ioanei Nicolaie nu este atât o desfăşurare de întâmplări sau de evenimente, cât mai ales o fascinantă naraţiune liricizată. Chiar putem afirma că esenţa acestei cărţi este întrutotul poetică şi, ca o confirmare, avem volumele anterioare de versuri (Poză retuşată, Editura Cartea Românească, 2000; Nordul, Editura Paralela 45, 2002; Credinţa, Editura Paralela 45, 2003).

În Prefaţă, Gabriela Adameşteanu croşetează şi dezvoltă semnificaţiile acestei cărţi, pe marginea formulei pe care Paul Cernat a propus-o poeziei scrise de Ioana Nicolaie – “curajul poetic al feminităţii”. Într-adevăr, “nu te naşti femeie, devii”, iar experienţa gravidităţii este una dintre condiţiile de asumare a statutului de femeie, o “experienţă profană şi celestă, esenţială”, la limita dintre biologic şi ontologic.

Cerul din burtă este, pe de o parte, un roman, pentru că urmăreşte un fir epic, de la primele săptămâni de sarcină, uşor neliniştitoare, şi până la acumularea tot mai acut resimţită a lunilor rămase până la naştere; de la incertitudinea cu privire la sexul copilului (Dragă fată, dragă băiat se intitulează primul “capitol” al romanului), la ecografiile revelatoare: “Acum eşti aici, strâns în tine, încă dormind. Te-am văzut încrustat în ecran. Cu oscioare, cu suflet” (Gabriel, drag băiat); de la problemele de sănătate ale mamei (Rh-ul negativ, fibromul), până la stările specifice sarcinii (greaţa, durerile de spate şi de picioare, creşterea în greutate).

Toate acestea sunt percepute la dimensiuni aproape cosmice, exagerate şi sublimate de sensibilitatea intensă a scriitoarei. Fiecare stare este totodată unică şi susceptibilă de generalizare, datorită expresiei echivoce: “Greaţa e o forfecuţă din inox, foarte, îngrozitor de lucitoare. Greaţa e din pisoi cu ochii scobiţi, catifelat răsturnaţi în scrumieră” (Pe jos) sau “Sunt liniştită, cu un om de zăpadă în fiecare genunchi. Fulguitul duruie lin în tramvaie. Sunt calmă de parcă mi-aş fi sudat de jur împrejur umeraşe. Reumatismul doar e soldăţelul de plumb. Când norii sunt feşe murdare începe şi el un atac. În marş, cadenţat de-un mecanism cu cheiţă” (Retuş). Aici intervine dimensiunea lirică a “romanului”, substanţa profund poetică ce predomină în textele Ioanei Nicolaie şi care îi dau nota caracteristică, originală.

Este de remarcat că poezia Ioanei Nicolaie nu se încadrează în trend-ul poeziei feminine actuale, care mizează foarte mult pe visceralitate, pe fiziologic, pe mizerie, pe carnea cea mai concretă. Spre deosebire de organicitatea cu note suprarealiste din poezia Elenei Vlădăreanu (Fisuri) sau spre deosebire de traumele provocate de avorturi şi de existenţa la limita sărăciei şi a disperării – regăsite în poezia Domnicăi Drumea (Crize) – Ioana Nicolaie descoperă o feminitate deopotrivă crudă şi caldă, altfel spus o feminitate împlinită (prin rodul pântecelui). Nimic obscen, nimic forţat, nimic care să depăşească limitele bunului-simţ. Echilibrată, gradată, poezia Ioanei Nicolaie devine, în unele fragmente, acută şi pătrunzătoare.

Pe lângă etapele gravidităţii, aşadar în afara firului epic propriu-zis, apar câteva portrete feminine de excepţie, toate centrate în jurul aceluiaşi “mister” al maternităţii. Aneta, “fata din piatră ponce. O atingi uşor şi se sfărâmă în şcoala ei cu zeci de copii”. Lucreţia, “o fată cu ţărână sub piele. În casa ei mocnesc mulţi bărbaţi. Pe furiş îi pliveşte dimineaţa sau seara. […] Pruncii-s risipă de coji de trifoi. Pe unul din ei sunt urme de brici. Pe altul îl smulge din loc o pisică. Deasupra-s straturi de ceapă, mărar”. Leontina, mătuşa “tânără, speriată, e cu cinci sau şase copii. E cu o casă în burtă, cu duminici, cu izvoare alături. […] Când ajunge la noi, e terci şi tărâţe. Şi-adânc, pe sub haine, e închegată lumina”. Axial este, însă, portretul mamei, a cărei prezenţă este omniprezentă în carte, urmărind pas cu pas, în paralel, experienţa tinerei fiice: “Mama era la multe aşezări depărtare. Şi, iată, pe-ascuns tot creşteam. Şi, iată, urcam greoaie pe trepte. Şi, iată, rotundă urcam. Maternitatea era un culoar şi-un început de etaj. Cu bărbia uşor tremurând murmuram către mama. Iar ea se făcuse o hală şi-un lift” (Noiembrie).

O dată cu apropierea momentului crucial al naşterii, pe cerul din burtă apar, rând pe rând, stele. Stele de exaltare şi stele de teamă. Stele de nerăbdare şi stele de nelinişte: “Sunt ultima gravidă. Ceasurile rămase-s oscioare de peşte. Sunt de izbelişte şi printre gravide. În camera cu pliante sunt un pumnişor de copil. Şi-amiaza rămasă-i coajă de ou. Pe ultima sută de  metri lumea-i roşcată. Oricât m-aş ascunde, cu creştetul sprijin o uşiţă de cer” (Sfârşit). Ioana Nicolaie păstrează, la final, misterul naşterii. Naraţiunea rămâne suspendată în plin lirism. Pentru că cel care ştie este dator să spună celui care ştie, iară este dator să tacă în faţa celui care nu ştie, după cum ar zice un vechi dicton alchimic.

Anunțuri

ioana nicolaie – povestea cărţilor (nordul) / Experiment BdP. Cronică de Oana Cătălina Ninu

Cu Nordul a fost mai greu, era tot o carte de poezie şi cea care o semna – fatalitate! -deja debutase. Am încercat la Editura Compania – nou apărută pe piaţă -, dar ei nu riscau. Am întrebat la Cartea Românească, însă nu erau şanse. Aşa am ajuns la Paralela 45, unde am vorbit cu Gheorghe Crăciun. A fost deferent, mi-a făcut textele de prezentare şi am avut o foarte bună relaţie ulterioară.  Mi-am subvenţionat cartea, mă număr, deci, printre cei care şi-au plătit publicarea. Bogdan Lefter mi-a făcut un text de coperta a patra foarte aplicat – n-o să uit cum era cu fetiţa, foarte mică, şi trebuia să-mi aducă prezentarea, ca să plece cartea în tipografie, şi el nu a scris ceva standard, doar ca să fie, cum se mai întîmplă, ci a citit volumul din scoarţă în scoarţă şi ne-am văzut la Caţavencu, spre seară, şi-a stat lîngă mine pînă cînd coperta a fost gata. Iar coperta a fost făcută de Florin Iaru, cu explozia lui de entuziasm, energie şi, întotdeauna, căldură. După aceea, Nordul a fost nominalizată la Premiile pentru cea mai frumoasă carte din acel an. Şi-a avut spre treizeci de semnalări şi recenzii, ceea ce, pentru cineva la început de drum, era ceva.

Cronică

Oana Cătălina Ninu – Piesele lipsă (link blog)

Volumul virtual al Ioanei Nicolaie („Nordul” – http://www.revistarespiro.com) reprezintă, în esenţă, un parcurs iniţiatic înlăuntrul propriei fiinţe autentice. Subiectul liric descinde treptat din pânza de păianjen a amintirii, construindu-se simbolic din „firimituri”, reintegrându-şi făptura prin intermediul fracturilor de memorie, „resturilor” scindate ale conştiinţei de sine. Eul se asamblează progresiv, ca un imens puzzle, în care fiecare piesă deţine un rol substanţial, ne-înlocuibil. La suprafaţa faliilor adânci, imposibil de recuperat, rămâne o pojghiţă subţire, semi-transparentă, nişte fisuri nevrotice care alterează intrinsec structura totalizantă: „şi la nesfârşit voi halucina/ încercând să-mi amintesc şi să uit/ să-mi amintesc…”.

Traseul „nordic”, impregnat de detalii şi senzaţii fulgurante, se dezvăluie ca o replică actuală la „amintirile din copilărie” ale lui Creangă. Aceeaşi atmosferă a „paradisului pierdut”, aceeaşi nostalgie originară solidificată în mod special prin utilizarea numeroaselor regionalisme, precum şi a unui limbaj în esenţă atribuit „Nordului”. Rămâne de văzut în ce măsură fluxul amintirii coincide sau nu cu cel al clasicului Creangă. În acest sens, cheia ne este oferită de arhitextul volumului, care semnifică în continuarea (sau înaintea) textelor propriu-zise, intensificând pletora de sensuri. Astfel, unul dintre primele poeme se intitulează sugestiv „Film”, ceea ce denotă faptul că imaginile se succed delirant, într-un ritm înnebunitor de rapid, pentru a crea atmosfera de trecere, de devenire, în sensul unei imposibile întoarceri. Pe de altă parte, acest arhitext conturează, în mod fundamental, înlănţuirea evenimentelor în ordinea desfăşurării lor, în „rând”. Aşadar, nu poate fi vorba de aleatoriul anamnezei crengiste, ci de o ordine esenţială, puternic semnificativă.

Doar astfel pot fi semnalate piesele lipsă din puzzle-ul psihic al actantului liric. Procesul recuperativ al eului nu se desăvârşeşte o dată cu spunerea simbolică de sine, o dată cu auto-povestirea fiinţei (pentru că, în definitiv, întregul volum reprezintă o lăbărţată enunţare autotelică). Mai este necesar, pe lângă aceasta, o aranjare, o ordonare a „firimiturilor” interioare, în funcţie de conştiinţa ce se depărtează de sine spre a se constitui drept autentică. Efortul acesta structurativ îl realizează subiectul liric al poeziei Ioanei Nicolaie, şi astfel piesele lipsă sunt evidenţiate şi inventariate lucid, catalogate drept „absenţe”.

Derularea „filmului” capătă o consistenţă deosebită în momentul în care secvenţele se succed deopotrivă pe orizontală şi pe verticală, în adâncime.

În acest sens, se conturează o serie de cercuri concentrice, o „punere în adânc” (mise en abyme) a substanţei narative cu profunde conotaţii lirice. Arhitextul joacă încă o dată un rol fundamental. În poemul „Reluare”, se spune că „bine era să-i vedem de departe/ făptura cernită/ ca o figurină-n mulaj”. În continuare, mulajul se constituie într-un nou poem (intitulat, evident, „Mulaj”), situat în rama poemului anterior, un fel de oglindă magică prin apele căreia se întrevăd chipurile pierdute (dar întotdeauna recuperabile) ale trecutului. Mai departe, din „refrenul” acestui text („Se poate să fi fost celtă/ cândva scormonind după miezul roşu al munţilor/ […]/ se poate vicleşugul băuturilor tari/ […]/ se poate depărtările/ ca pietrele de moară să mă strângă”) descinde un altul, purtând titlul sintagmei repetitive („Se poate”). La rândul său, poemul ultim conţine frânturi din cel care îi urmează în mod firesc („Deoparte”): „ce-i al tău deoparte e pus”, vers cu două ocurenţe. În acest sens, poemele se înnoadă unele de altele, încercând să formeze o plasă densă, să se închege într-un tot unitar, într-o substanţă potenţializantă; însă în ciuda tuturor acestor eforturi, rămân câteva „găuri”, câteva rupturi insondabile ale Sinelui.

Tentaculele atente ale supra-conştiinţei pătrund explicit în poezia „Acum”, situată în mod sugestiv aproximativ la mijlocul volumului Ioanei Nicolaie şi conotând tensiunea dintre planurile temporale (trecut/prezent). Atunci, „îmi imaginam că totu-i un şotron/ viu şi temător”. Acum, „e o sâmbătă/ smulsă din torturantele pagini/ dimineaţa mahmură a aţipit/ pe geamurile garsonierei cu chirie”, un timp degradat şi dez-echilibrat, care justifică astfel încercarea de sfâşiere a graniţelor propriului eu, spre sondarea unor dimensiuni halucinante ale fiinţei. Concluzia este prin esenţă tragică – „de fapt/ nicicând nu mă voi întoarce…”, însă şirul evenimentelor se derulează în continuare, de la sine, în acelaşi ritm sacadat, vizând ordonarea amintirilor în căsuţele corespunzătoare din memoria subiectului liric.

O posibilă evadare este întrevăzută şi în spaţiul fracturat al poeziei, privită ca „dezlânare”, adică o altă macrostructură dispersată, cu rupturi, în „abisul” cărora nu trebuie „să te pierzi”. Se creează o echivalenţă simbolică între psihicul uman şi textura poetică, urzeala care „ţese” cu deosebită măiestrie planul pe deplin semnificant, Sensul.

În consecinţă („the end”), „sfârşitul […] e cotitura cu umbra-mi în părţi desfăcută”, drumul care se continuă de la sine, fiinţa păstrând ordinea esenţială atât a amintirilor cât şi a fisurilor. Prezenţa dublului (umbra), sugerează acea distanţare de propria entitate, acţiunea conştiinţei la ciocnirea cu entităţile inconştiente, profunde şi tenebroase. „Moartea de seara, cea de dimineaţa/ moartea de zi…” („Neatent”) cristalizează permanenta pendulare între „afară” şi „înăuntru”, imposibila acoperire completă a „găurilor” din pânza subţire a straturilor interne eului liric. Astfel, subiectul sfârşeşte „atârnând” în singurătate, în iluzia unei contopiri totale şi perfecte cu Sine.