Arhiva

Archive for the ‘1996’ Category

gabriel daliș – „semnale de sâmbătă”: povestea cărții (experiment bdp)

Am debutat în septembrie 1996 cu Semnale de sâmbătă, o plachetă de versuri publicată la o editură obscură din Suceava, editura Licurici. Eu nu ştiam ce înseamnă o editură, un redactor de carte, un tiraj sau marketing cultural, în acei ani tenebroşi ai tranziţiei. Credeam că toţi scriitorii locuiesc la Paris, iar cărţile lor sunt parte a unei revelaţii care nu trebuie cunoscută pe deplin. Citeam foarte mult, mă însinguram şi scriam cu voce tare, spre disperarea mamei. Poemele urmau să fie testamentul meu rămas pe câteva file. Puteam jura că mor până împlinesc 18 ani. Scriam cu o sete nebună, din teamă, din disperare, cu convingerea că nimic nu se mai poate face pentru mine.

Moartea îmi intrase în cap din copilărie, de la mama. Eram în clasa întâia când mama, lungită pe pat, duminica, în timp ce eu îmi făceam temele, îşi punea mâinile pe piept să vadă din reacţia mea dacă o iubesc sau cât o iubesc. O zgîlțâiam bine, o strigam, începeam să plâng, ea se dezmeticea şi mă lua în braţe, umplându-mă de alinturi şi pupături pe care nu vroiam să le primesc. Treptat a început să-mi fie teamă de mama, jungian credeam că e posesoarea unor secrete periculoase.

Nu mi s-a părut o problemă dacă moare un vecin sau o rudă, ba mai mult, într-o plăcere aproape sadică, obişnuiam, câţiva ani mai târziu, să merg mai des la cimitir decât în orice alt loc. Era mai interesant să descifrez un catren ilizibil de pe o piatră funerară decât să merg la fotbal sau la cofetărie. Am fost foarte surprins când am citit că Cioran avea aceeaşi plăcere nebună să se plimbe prin cimitire, sa se joace cu vreun  craniu găsit sau să asiste când groparul săpa groapa mortului şi să dea o mână de ajutor.

Când am împlinit 18 ani, am fost cumplit de dezamăgit că nu am murit. Nu am dat nicio petrecere, chiar dacă presiunile colegilor ar fi trebuit să mă oblige la o mică tornadă. Eram cel mai mic din clasă şi toată atenţia era îndreptată spre 8 mai, ziua “Poetului.”

Partea bună a lucrurilor a fost că, începând din acea zi, nu mi s-a mai spus “Poetul”, lucru care mă enerva teribil, ci “Scârţarul” sau “Zgârciobescu”, porecle fără nicio semnificaţie pentru mine.

Povestea manuscrisului continuă cu vizita pe care i-am facut-o unui profesor de literatură română, domnul Vasile Rusu Varu, care conducea Cenaclul “Mitropolitul Dosoftei” din Suceava. El m-a pus în temă cu ce înseamnă viaţă literară, scriitori contemporani, Uniunea Scriitorilor, şi m-a încurajat să public o carte. La el în cabinet l-am cunoscut pe poetul Constantin Hrehor care, doi ani mai tîrziu, mi-a devenit profesor. Hrehor mi-a recomandat editura Licurici, acolo el îşi publicase volumul Ninsori providenţiale, cumnatul meu a venit cu banii, iar cartea a apărut aproape instantaneu.

Când am văzut cartea nu mi-a plăcut deloc, era prea lată. Mi-am făcut reproşuri, aproape  mi-am dat singur cu ea în cap. Dar a doua zi mi-a plăcut mult, am citit-o şi am fost convins că n-am greşit cu nimic.

A urmat lansarea la Festivalul Nicolae Labiş, apoi primele şase recenzii entuziaste şi detaliate. După câteva luni am primit premiul pentru debut, cu o introducere extrem de generoasă, “Societatea noastră (Societatea Scriitorilor Bucovineni) nu a mai dat un premiu pentru debut în poezie de 50 de ani, de când l-a luat Mircea Streinul…”

„Starea balanţei” (Şerban Axinte) – povestea cărţii

stareabalantei.Am debutat în volum foarte devreme, la 19 ani. Îmi câştigasem un soi de glorie la cenaclurile literare pe care le frecventam. Mă refer în primul rând la cenaclul „Junimea”, condus la acea dată de prozatorul Şerban Alexandru (Mirel Cană). A fost o perioadă foarte interesantă, cu multe contraste. Eram la un moment dat cel mai tânăr participant la acele manifestări şi mă simţeam deosebit de onorat că scriitori precum Nichita Danilov sau Lucian Vasiliu îmi acordau oarece atenţie, ba mai mult, spuneau despre mine cuvinte extrem de măgulitoare. Ce mai încoace şi-ncolo, îmi intrase în cap ideea că sunt un geniu. Dar s-a găsit cineva să-mi vină de hac. La un moment dat a apărut în peisaj Ştefan Baştovoi. A fost primit excelent. Chiar cu entuziasm! Geniul meu începuse să cam pălească.  Atunci am trăit pentru prima şi ultima oară sentimentul invidiei. Ştefan m-a trezit sau m-a ajutat să îmi revizuiesc total imaginea despre mine însumi. Deşi am fost pe punctul de a distruge cu un gest romantic tot ceea ce scrisesem până atunci, n-am rezistat ispitei de a debuta atunci când mi s-a oferit ocazia. Starea balanţei a apărut în anul 1996 şi face parte din preistoria faptelor mele literare.

Dumitru Crudu – Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente

„Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente”,

Ed. Paralela 45, Piteşti, 1996

sase-cinturi.jpg
Astazi am văzut un gîndac

astăzi am văzut un gîndac
cum străbătea sufrageria
şi tu astăzi trebuia
să vii la mine Maria
a rămas într-un colţ
nu vroia să intre în gaură
EU TE AŞTEPTAM şi mă gîndeam
că şi el poate te aştepta
.
Te-am văzut vorbind cu portarii pe scări

Te-am văzut vorbind cu portarii pe scări şi
m-am gîndit cît de tare ai îmbătrînit
Şi n-am vrut să intru în clădirea asta
Stăteai de vorbă cu o sticlă de lapte în
mînă Altădată
beam vin împreună în parc
Din staţie îţi vedeam ridurile
Ţi se văd de la
o poştă
Degeaba porţi ochelari şi bei lapte
şi flirtezi acum cu portarul ăla tînăr degeaba
degeaba ai mers cinci ani la facultate
şi ai transcris în caiete nişte gînduri
înţelepte
Am urcat într-un troleu şi am coborît
peste o staţie Poate eu arăt şi mai
lamentabil
.

Dar ce face omul ăla acolo
întreabă o muscă
DAR CE face omul ăla acolo întreabă o muscă
pe o altă muscă
în timp ce zburau Mă duc să văd i-a spus
musca aia Şi a coborît Nu înţeleg NIMIC i-a
strigat ea de jos AŞA Ceva la noi în lumea
muştelor n-am mai văzut TOTUŞI CE FACE
Văd că stă întins în pat VĂD a strigat
musca aia cu disperare că şi-a scos
Pantalonii
VĂD CĂ STĂ CU FAŢA ÎN PERNĂ
şi se ridică în sus şi coboară
aşa ceva n-am mai văzut a strigat iar
musca aia apropiindu-se
de cealaltă muscă
DOUĂ MUŞTE zburau prin cameră şi erau extrem
de mirate
NIMENI NU putea să le spună
ŞI ATUNCI AU ÎNCEPUT SĂ FACĂ DRAGOSTE
deasupra omului ăla care
se masturba

.
sunteţi curios să ştiţi dacă gîndacii au

SUNTEŢI CURIOS SĂ ŞTIŢI dacă gîndacii au
pulă Domnul Wolf cel mai important specialist
în domeniul sexului la gîndaci
crede că au
Chiar ne-a descris-o
Totuşi ceilalţi savanţi de la Academia din Chişinău
se îndoiesc
Domnul Wolf
a mai afirmat
că gîndacii chiar
se masturbează
în special în camerele de
camin
şi de nefamilişti

dudutiuk.jpg
ea venea călare pe un fluture pe o muscă

ea venea călare pe un fluture pe o muscă
prin camera îi călărea îi bătea cu biciuşca Ei şi mai faşi dimitrie
îl întreba fluturele Bine bine îi răspundea dimitrie
fluturele îi băga pula între coapse
ea gemea în a e r
departe
d
e
p
a
r
t
e
dimitrie de descălţa de pantofi un şobolan îi rodea
degetele i le mînca di undi vii dimitrie îl întrebau
muştele
şi îi zîmbeau
i se aşezau pe limbă şi îi
vorbeau
şi totuşi tu
ce mai faci
îl întreba ea
şi-i mîngîia
maţele ficatul maiera îi îmbrăţişa
da tu cine eşti
o întreba dimitrie
o cum nu-ţi aminteşti
îi spunea ea ieşind din
apă
dîndu-se jos de pe fluture
şi ăla plecînd
 

Ştefan Baştovoi – Elefantul promis

Decembrie 17, 2007 3 comentarii

editura ARC, Chişinău, 1996

Ştefan Baştovoi

Născut la 4 august 1976 în Chişinău. A absolvit Şcoala de Arte Plastice pentru copii din Călăraşi (1991) şi Liceul de Artă „O. Băncilă” din Iaşi, promoţia 1995. Debutează cu poezie în 1993 la Curierul de Nord, Bălţi. Publică în Caiete botoşănene, Basarabia, Dacia literară, Symposion. Premiul revistei Dacia literară (1994) la concursul naţional „Junimea”, ediţia a II-a. Marele premiu „Costache Conachi”, Tecuci. Premiul revistei Timpul „Junimea”, ediţia a IV-a (1996). Prezent în antologia Junimea azi.

Biografie Wikipedia

Ieromonah Savatie

picture-003.jpg

MIREASA

 În pat trupul tău seamănă

cu drumul laptelui care curge pe cer.

Albă te întinzi de-a lungul păturii negre

dar te ghemuieşti repede

speriată de locul care ameninţă cu naşterea.

Eşti frumoasă

şi proaspătă ca laptele muls dimineaţa.

Nimeni nu a atins trupul tău.

Carnea ta fierbe.

Buzele ţi se înroşesc şi sînt moi.

Sînii se întăresc şi îşi ascut vîrfurile

aşa cum se ascut nişte vîrfuri de suliţe –

pieptul meu e străpuns!

Ca un taur rănit îmi simt rana

tot mai adîncă între picioarele tale.

Sîngele izbucneşte din tine

şi traversează cerul

ca o cometă.

Luna se sperie.

Încă puţin

şi trupul meu e de prunc

şi se naşte din tine

şi te iubeşte din nou. 

bastovoi-1.jpg

RUSOAICA 

Ochii ei sînt pestriţi

ca o hartă veche a Rusiei.

De jur împrejur cresc

pădurile şi Siberia verde,

în mijloc aleargă cerbii

şi veveriţele şi toate

animalele cafenii.

Cînd este surprinsă

sau cînd iubeşte

atît de înalţi devin ochii ei

că însuşi Petru cel Mare

poate intra fără să se aplece.

Cînd cade pe gînduri

ies din pădurile reci camioanele

şi descarcă pe zăpada roşiatică deportaţii.

De jur împrejur cresc păduri

şi Siberia rece

în mijloc aleargă cerbii şi toate animalele cafenii

şi veveriţele stau la foc. 

.

 TIUK! ANTOLOGIE DE POEZIE

.

Dragă stradă, Azi îţi voi închina un poem 

Dragă stradă,

azi îţi voi închina

cel mai nefericit poem.

Dacă vrei

eu îmi pot arunca bocancii

şi ridurile tale pudrate

am să le calc desculţ,

singur şi abătut –

ca un elefant înainte de moarte. 

 vklvsk_bastovoi_vklvsk.jpg (Ştefan Baştovoi, Alexandru şi Mihail Vakulovski) 

CHITARĂ 

De câte ori

grijuliu

îmi leg genele

de degetele picioarelor

o pasăre vine

şi îmi scobeşte în scîndura pieptului.

Sînt o chitară

în care muzica se întoarce.      

.

PEŞTIŞORUL DE AUR 

Omulvacă

de cîţiva ani buni

pescuieşte acelaşi peşte.

Vine dimineaţa pe mal

îşi scoate scăunelul pliant

viermii, undiţa

îşi aprinde foarte calm pipa

şi aşteaptă să vină peştele:

Vreau un trabuc, pălăria,

şi ochelarii lui Sigmund Freud,

zice el adunîndu-şi lucrurile,

şi,

dacă se poate,

un peştişor

pe care să nu-l pot pescui niciodată.        

.

ELEFANTUL PROMIS 

Ţi-am adus

elefantul promis.

Mănîncă iarbă coji de cartofi castraveţi

din cînd în cînd îi poţi da

cîte o portocală.

De dormit doarme în picioare

nu sforăie

şi nu tuşeşte prin somn.

Nu-ţi face griji,

despre aceste animale se spune

că-şi simt moartea

cu puţin înainte

şi pleacă.   

ciclul UN DIAZEPAM PENTRU DUMNEZEU

Iulian FRUNTAŞU – „Beata în marsupiu”

Decembrie 8, 2007 1 comentariu

Iulian FRUNTAŞU „Beata în marsupiu”, Ed. Cartier, Chişinău, 1996   

 222.jpg

POEMUL INIMII

ea a bătut la uşă tuc-tuc şi-a intrat aşezîndu-se în fotoliul din ungherul cel mai întunecat al camerei m-a privit foarte atentă pentru un minut parcă dorind să-mi spună ceva apoi a aprins o ţigară Vogue a pus picior peste picior aşteptînd am sărit în sus m-am învîrtit de două ori par impar am vrut să strig ceva important pentru toată lumea m-am răzgîndit am alergat la balcon după ultima sticla de votcă pe care o ţineam de rezervă ah basarabenii ăştia sînt cu toţii nişte beţivi am băut-o pe nerăsuflate am înghiţit o jumătate de castravete lăsat de prietenul meu două zile în urmă şi am început să recit

inima mea este o pisică neagră ce te urmăreşte în fiecare seară
zbătîndu-se în perimetrul cartierului ca într-o strîmtă
cutie toracică
uneori cînd privirile tale sînt ca pietrele copiilor mici şi neghiobi
inima sare în sus în copac unde umilită aşteaptă

inima mea este o curvă care gîfîie sub cor(pu)ri(le) provinciale
sub ecoul marilor oraşe sub sticlele goale şi naftalina bunicii care
spunea scobindu-se în nas lumea se învîrteşte în jurul aceluiaşi întuneric
în care inima ca o curvă gîfîie şi oboseşte să creadă că
aşteptarea are sens

cînd am strigat aceste cuvinte netrebuincioase ea a vrut să iasă afară iar eu am vrut să-mi ies din minţi pînă la urmă ne-au ieşit ochii din orbite căci ea ţinea în braţe o inimă neagră enormă atunci s-a întîmplat lucrul pe care l-am ştiut de mai mult timp încoace am deschis fereastra şi am plîns afară pînă în zori inima mea ah inima mea este o curvă cu o pisică neagră în braţe
   

* * * * * * *

zilele cînd muream de pe un acoperiş pe altul săreau
ghearele mă gîndeam
casele de nisip curg peste mine şi pisica roşcată pe care
o ţin în braţele de lemn
ascultă cum mi se zbate inima ca o ciocănitoare ţicnită
ştie cu certitudine cum se termină poveştile de felul ăsta

ochii ei ca pastilele de relaniu ca
roţile bicicletei pe care fetiţa vecinilor o conduce strigînd:
bicycle, bicycle în ritm cu Freddie – preferatul verişorului care
stă lîngă fereastra deschisă cu o boxă pe pervaz şi priveşte
afară, fumînd
zilele cînd vedeam lucrurile despre care povestesc murind cu o
pisică în braţe
ştiam că fotografia pe care o va face fotograful criminalist
îl va pensiona pe comisar care pînă la sfîrşitul vieţii se va
întreba
ce ţinea pisica roşcată în gură lîngă corpul neînsufleţit
    221.jpg

POEMUL MANSARDEI

mişcările fierbinţi alunecau în părţi diferite
urmele pe lenjeria de pat au scos-o din minţi pe matuşa Vera
care umbla semigoală prin cartier bolborosind furioasă
futicioşii curvarii dracului cînd au să piară odată

îţi povesteam despre dragostea care trăieşte în noi ca o vulpe
în vizuină
care doarme dar cînd se trezeşte muşcă şi linge sîngele roşcat
corpurile noastre se rostogolesc atunci din noapte în noapte
ca pepenii verzi ai mătuşii Vera pe caldarîm la vale
care este batrînă şi grasă face pipi din picioare ţin minte striga
ghiavole unde eşti să vină mă-ta să te ieie odată
şi mergea după casă în sarai unde ţuica pic-pic
umplea borcanele pîntecoase sau dacă vreai bosumflate
dar îţi povesteam despre dragostea care trăieşte în noi ca nişte
păpuşi ruseşti interminabile şi de aceea foarte frumoase
cînd alte mişcări fierbinţi vor aluneca în părţi diferite
gura ta va fi o mansardă roşcată şi va zîmbi