Arhiva

Archive for the ‘cronici de Adina Diniţoiu’ Category

Doina Ioanid – „Poeme de trecere” cronica Adinei Diniţoiu

Poezia în haine retro 13 aprilie 2006, nr. 316 al Observatorului cultural

variantă uşor modificată faţă de cea publicată, preluată în BdP cu acordul autoarei

adina-dinitoiuAjunsă la al patrulea volum de poeme, după Duduca de marţipan (Ed. Univers, Bucureşti, 2000), E vremea să porţi cercei (Ed. Aula, Braşov, 2001) şi Cartea burţilor şi a singurătăţii (Ed. Pontica, Constanţa, 2003), Doina Ioanid este o poetă consecventă. În ce priveşte formula stilistică aleasă şi, aş spune, ţinuta artistică. Doina Ioanid scrie minipoeme în proză, texte mai puţin descriptive, conţinînd mai degrabă nuclee epice, precum fotografiile în mişcare,  flash-uri cu o obligatorie „istorie” before şi after. În primele ei texte, din antologia colectivă Ferestre, descripţia era mai evidentă, efectul de stampă sau de basorelief – mai pregnant. „Regia” stilistică, urmare a unui narcisism poetic întreţinut de căutările estete (v. sintagme precum „duduca de marţipan”, savorile culinare, olfactive şi lingvistice) era, şi ea, mai la vedere. Începînd cu Cartea burţilor şi a singurătăţii şi ajungînd la cartea de faţă, Poeme de trecere, s-a făcut simţit, ca întotdeauna, „factorul” timp, care a transformat voluptăţile estete în gravitate, în sacră melancolie. Poemele de trecere cuprind două cicluri, Interval şi Scrisori pentru Taia Dumitru, primul ocupîndu-se de chiar portretul interior al femeii la…36 de ani, celălalt fiind consacrat bunicului dispărut. Ca în orice „istorie” biografică, „portretul artistului la tinereţe” pierde la maturitate din narcisismul şi estetismul iniţiale: „Ce cauţi tu, duducă, pe lumea asta, unde au trecere numai femeile blonde cu gust de piper, bărbaţii cu ţepi de oţel implantaţi în vîrful capului, păpuşile gonflabile şi copiii precoci? De ce te plimbi pe străzile pline de praf ca o vrabie fără pene? Doar nu crezi în promisiunile făcute înainte de-a te naşte?”. Aveţi aici un narcisism de passage, invadat de melancolie şi de vocile vîrstelor lăsate în urmă: „duduca”, legănată încă de iluziile copilăriei, e interpelată de vocea ei ulterioară, aceea „dezvrăjită”. Schimbarea de atitudine se reflectă imediat în expresie, „duduca de marţipan” devenind brusc o fiinţă nesigură şi neajutorată ca o „vrabie fără pene”. „Intervalul”, „trecerea”, fără masca narcisistă protectoare, înseamnă pentru Doina Ioanid fragilizarea, incertitudinea, neliniştea femeii „trădate de timp”: „În cele din urmă, totul mă trădează, pielea, memoria şi puloverul meu turcoaz, deja lăsat. Trăiesc în umbra zidului, a streşinii, fără jurnal, fără proiecte, fără destinaţii precise. Trăiesc deodată cu ziua care trece”. Odată cu cedările trupului, poeta resimte acut precaritatea propriei existenţe, consumate fără rest: „În ultima vreme, toată lumea mă întreabă ce am mai făcut, ce voi face, iar eu nu ştiu ce să răspund”. Atîta vreme cît a fost posibilă amînarea acestor întrebări, scriitura estetă putea funcţiona. Acum, însă, cea care ocupă scena este „tristeţea mea destrăbălată”: „Căci numai tristeţea mi-a supravieţuit. Şi ea îmi poartă trupul încoace şi încolo, îmi toarnă din cînd în cînd un pahar de gin, mă îmbracă şi-mi dă brînci în lume. Tristeţea mea destrăbălată, care mă vinde şi mă răscumpără cu o singură atingere. Tristeţea mea, ştrudel ratat. Tristeţea din care mi se nasc zilele”. Rar ea se mai înfrumuseţează, în paginile acestea, într-o imagine artistică: „Fă un copil şi lumea va deveni străvezie. Şi dacă nu vreau? Cine-a zis că vreau să mă împac? Dacă vreau să-mi port bolile şi nevroza ca pe nişte pistrui sau ca pe nişte brăţări?”. Şi atunci din discreţie. Paradoxal, Doina Ioanid nu scrie o poezie estetă, deşi multe dintre poemele anterioare iau această turnură. Eficienţa poemelor ei – căci despre o scriitură eficientă e, finalmente, vorba – stă în discreţie şi în economia mijloacelor. Poemele au un soi de acurateţe şi de adecvare a mijloacelor lingvistice care ne reconfortează. Fără să cadă în blazare, tristeţea poetei nu e, însă, nici pe departe „destrăbălată” (o…licenţă poetică), ci mai degrabă una limpede, calmă, inerţială – „atîrn ca un liliac de tavan” – , cu rare note acute: „Mi-am frecat pielea pînă la sînge, ca să scap de tot ce-am învăţat pînă acum. Aşa voi putea afla ce-mi doresc cu adevărat, pentru că boţul ăsta de carne însîngerată nu poate minţi. Nici urletul de sub ploaia acidă”. Aşa cum deţine măsura unei formule eficiente, naraţiune in nuce, care ştie să se oprească la timp pentru a crea sugestie poetică, Doina Ioanid deţine şi un fel de control al intensităţii emoţionale, la care, desigur, contribuie şi prezenţa celuilat: „ Doar uneori, cînd îmi ţin respiraţia, ca s-o pot auzi pe a ta, mi se pare că totul se limpezeşte şi capătă prospeţimea rufelor uscate pe culme, afară, în ger”.

Regăsim, aşadar, la Doina Ioanid acea scriitură „feminină” a vîrstelor succesive, pe care o întîlnim şi la Simona Popescu, o scriitură care păstrează „exuviile”. Gesturile magice ale copilăriei se amestecă cu semnele celorlalte vîrste şi mai ales cu maturitatea „fără proiecte” şi alertată de scurgerea timpului. Înaintarea în vîrstă este înaintarea în nesiguranţă, indecizie, căutare. Dar şi spaima de vremuri. Am ajuns la o trăsătură specifică a poemelor, dincolo de economia mijloacelor sau, dacă vreţi, de minimalismul formal, o diferenţă de atitudine: desuetudinea, retragerea din prezent, postura retro: o „duducă”aparţine cu siguranţă altui timp: „Ani de zile m-am războit cu voi, am vrut să fiu altfel, să intru măcar în secolul XX. Disco, video, net, piure instant, neoane, şopîrle vorbitoare, figuranţi de local, scaune în formă de furculiţă…Trişam cu neruşinare. Ritmul meu este ritmul vostru. Pe cine încerc eu să păcălesc? Am crescut în curtea aia cu cireşi, caişi, piersici, vişini, meri, peri şi Dumnezeu ştie ce alţi pomi roditori, printre cuvintele voastre pestriţe (…) am crescut acolo ca într-o rezervaţie. Şi-ar trebui măcar acum, la 35 de ani, să nu mă mai ascund după deget”.

Sobrietăţii acesteia retro, cuviinciose şi triste într-o măsură întotdeauna suportabilă nu i-ar strica, totuşi, mai multă „destrăbălare”, îndrăzneală, mai multe note acute, iar în poemele de dragoste – mai multă senzualitate.

 

Al doilea ciclu al volumului, Scrisori pentru Taia Dumitru, e unul mai special, în sensul că e vorba de un set de poeme dedicate bunicului dispărut, lui Taia Dumitru. E evocată, de altfel şi bunica, Maia, rămasă „singură cu deprinderile celor 60 de ani petrecuţi împreună”. Persistă în fond aceeaşi scriitură „feminină”, la persoana I, pentru că Taia Dumitru reprezintă, de fapt, unul din reperele esenţiale ale existenţei poetei. Dispariţia lui provoacă o criză intensă, deopotrivă cu încercarea incantatorie de a-l „ademeni”, de a-l întoarce din drum: „Ce femeie zdravănă se trezeşte dimineaţa cu mîna amorţită de durere, abia ţănînd în mînă stiloul, cu gîndul la Dumitru cel Mare, Dumitru Surul, Dumitru cu roaba de varză, Dumitru care nu a suflat niciodată în lumînările de pe tort, Dumitru care nu a apucat să-şi vadă strănepoata, pînă cînd cerceaful şi faţa de pernă se îmbibă de cerneală roşie, roşie, precum ciupitura unei insecte, precum ochiul zgîriat de nisip?”. Puternica încărcătură emoţională, care lipsea în primul ciclu, se regăseşte inegalabil, aici, în poeme de o voită simplitate patriarhală. E interesant cum bucolismul şi poezia rustică de bună tradiţie (mai rar abordate în zilele noastre, e drept cu implicite riscuri) sînt reluate de poetă într-o combinaţie nouă, sînt integrate scriiturii biografiste, „feminine” la rigoare: „Dar cel mai adesea te văd trecînd printre brazdele cu răsaduri, cu bucuria omului muncit. Pe tine, cel beteag, cu oasele zdrobite, cu tălpile crăpate, nu te ştiu decît aplecat asupra pămîntului, făcîndu-l să rodească. Ciorchini încărcaţi de roşii, salate gustoase, cepe mari şi sănătoase, ardei iuţi, trosnitori, vinete brumării, verze înfoiate, pentru care trebuie că Dumnezeu ţi-a iertat deja toate păcatele”. Nu cred că aş supralicita dacă aş remarca sfîşierea şi deşertăciunea de Ecleziast, care urmează dispariţiei lui Taia Dumitru: „Oricum, de-atunci nimic nu mai e la fel, soarele s-a micşorat şi a pălit, plouă mult, iernile sînt mai lungi. Maia s-a aplecat de tot şi zîmbeşte tot mai rar, iar eu umblu pe străzi ca un războinic decapitat.” Sau: „Ridic obloanele şi te chem din aerul umed de dimineaţă. Spune-mi ce să fac?”; „Spune-mi ce-mi scapă? De ce vinul e searbăd şi aerul amar? Spune-mi de ce, dintre noi doi, mortăciunea sînt eu?”; „În foi de brustur să te fi învelit şi să fi presărat peste tine toate leacurile de pe faţa pămîntului. Cu umbra mea, făcută cîine, să te fi apărat şi cu toate cuvintele ştiute şi neştiute. Sub mirosuri grele de leandru să te fi ascuns. Să nu te fi ascultat! Să nu te fi ascultat!” Apreciez în mod deosebit acest ciclu de poeme, situat pe un teritoriu „minat”, al poeziei patriarhale şi folclorice, „recondiţionate”, iată, cînd credeam că nimic nu se mai poate face. Recondiţionarea, însă, e una cu titlu de excepţie, pentru că nu e un filon care să permită continuări. Dar ea vine să nuanţeze, la Doina Ioanid, formula retro asumată. Şi aceasta din urmă, da, se întîmplă să fie şi la modă, astăzi.

Spuneam că în Scrisori pentru Taia Dumitru, în ciuda ineditului patriarhal, avem de-a face cu acelaşi poem în proză personal şi neliniştit. Cuvintele – dispuse cu acelaşi simţ lingvistic – mustesc, de data aceasta, de culoare şi de intensitate. De durere, adică de o tristeţe, într-adevăr „destrăbălată”. Şi lamentaţia incantatorie în faţa morţii, fiorul Ecleziastului se ating aici cu „nevroza şi bolile” provocate de fuga ireparabilă a timpului. Pe linia volumelor deja publicate, Poeme de trecere marchează o evoluţie interioară, dar păstrează aceeaşi calitate, constantă, a versurilor, pe care o ştim încă de la volumul de debut.