Arhiva

Archive for the ‘Emilian Galaicu-Păun’ Category

emilian galaicu-păun și chestionarul lui mihail vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

De-a Omul Negru, jucat pe la chindii (entre chien et loup, cum ar veni), într-un sat de la nordul Moldovei înconjurat de trei păduri, din care n-am ieşit până la vârsta de 7 ani. În adolescenţă, mi-a plăcut De-a v-aţi ascunselea, jucat într-o curte închisă cum era cea de pe strada Armenească din Ch-ău, unde nu prea aveai unde să te piteşti. Ei bine, eu unul găseam!

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre… nimic, şi asta deoarece ne vedem foarte rar, ca să nu zic niciodată – iar lumile noastre sunt atât de diferite, încât cele câteva cuvinte pe care le schimbăm, în loc să ne apropie, pun o şi mai mare distanţă între noi.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

O vreme – mai exact, pe când juca Steffi Graf – am urmărit tenisul feminin (sau poate, pe Steffi?!), cu mare plăcere. Sigur, mă uit la unele meciuri de fotbal, din când în când la cele de rubgy, fără a pune pare pasiune. Bref, exact ca personajul lui Kafka, din Un artist al foamei, pot să afirm că nu s-a inventat încă sportul pe care mi-ar fi plăcut să-l practic.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

N-aş violenta, nici sub ameninţarea cu moartea, o femeie – şi tocmai asta face, adevărat contre coeur, personajul meu …n din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în capitolul al 7-lea, Decamiron şi frumoasa fără corp. Sigur, o face din dragoste, dar tot a viol aduce!

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Baci în munţii Rodnei, de-o vorbă – cel puţin cât să merg în transhumanţă cu oile! Nu există fericire pământească mai mare decât a crea, astfel că prefer să rămân scriitor.

Ce sentimente/stări te enervează?

Sentimentul neputinţei, când toate-ţi stau împotrivă, deşi tu ştii foarte bine că ai fi în stare să faci cutare sau cutare lucru.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi?

Naşterea fetiţei mele, Rareşa, în 4 aprilie 1988, m-a întors cu faţa la viaţă, ca să zic aşa, de unde eram (rău!) pornit să închei cât mai curând socotelile – dacă ar fi să mă laud cu ceva, ei bine, acel ceva e chiar numele ei, pentru care a trebuit să dau o adevărată bătălie, funcţionarea (rusoaică!) de la oficiul stării civile recomandându-mi insistent s-o numesc … Raisa (ca pe nevasta lui Gorbaciov). Peste ani, m-am bucurat să aflu că şi băiatul lui Ioan Moldovan se numeşte Rareş.

Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Bănuiesc că au fost mai multe, eu fiind de fapt un copil cuminte, dar firea părinţilor mei nu le-a permis să-şi exteriorizeze bucuria. În schimb, tata n-a pregetat nicicând să se arate nemulţumit, cu sau fără motiv, de orice manifestare publică a mea, fie că am publicat o carte de poeme, fie că am tradus un nou volum de Pastoureau sau Barthes, fie că mi s-au tradus Yin Time în germană, fie că am câştigat titlul de magistru la jocurile intelectuale „Ce? Unde? Când?” etc., etc.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Dacă aş cânta rock (o ador pe Janis Joplin!!!) sau jazz (lista-i prea lungă, ca să le dau numele tuturor interpreţilor mei iubiţi), nu că n-aş accepta să cânt manele, nici măcar pe muzică pop n-aş pune gura, chiar dacă ar fi să mor de foame. Ca scriitor, fiecare carte nouă a mea a fost mai bună decât precedenta – mai bine nu mai public în veci, decât să cobor cu o treaptă.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş felicita pe cel de pe locul doi, spunându-i franc că e mai (la fel de) bun, dar cum nu eu mi-am atribuit premiu –, martor mi-e Dumnezeu, niciodată n-am tras sforile, şi nici nu mă pricep la aşa ceva – respect decizia juriului.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Să fi avut pe-atunci un an şi puţin – încă singur la părinţi, ţin minte că am surprins-o pe mama în pragul casei, jeluindu-se soacrei sale, bunică-mea Emilia. Sigur, nu înţelegeam ce-i spune, dar un fel de intuiţie fulgerătoare mi-a spus că toată viaţa mea de până atunci urma să fie dată peste cap. Maică-mea era gravidă, în primele luni, cu frate-meu. Este cea dintâi amintire din copilărie a mea, şi cea mai dureroasă – mi-a trebuit circa 45 de ani ca s-o pun pe hârtie, în cel mai personal poem, sang d’encre (vezi mai jos), dacă vrei nodul gordian, alias ombilical, al creaţiei mele.

sang d’encre

neam de neamul tău, unul mai întunecat decît altul, nu a cultivat decît doar

întuneric, sub numele de cernoziom, aşteptînd să răsară (de la răsărit), i-

luminarea. cum ai scăpăra un chibrit ca să vezi dacă nu ai uitat, peste noapte, lumina aprinsă,

tot aşa ţi se-arată vedenia: capul golit pe din interior, ca de halloween, iar din creştetul capului

atîrnînd ca un bec de o sută, copilul-minune, cînd stins cînd mai strălucitor ca

niciodată, cu care te baţi cap în cap: băieţel-decreţel, după anul de naştere.

— cum te cheamă, minune cu voie de la primărie născut?

— dacă numele

s-ar lua de prea multă rostire, eu unul n-aş vrea să ajung niciodată pe buzele

tuturora, dar nici chiar aşa (şi arată cu degetu-a “fă-te-ncoa!…”). spune-mi

după tată…

— al cui eşti, păcatule?

— al nimănui!

.

neam de neamul tău, unul mai (la) răsărit decît altul, nu are

ochi să-l vadă decît prin monoclul eclipsei de soare, decît doar

prin pince-nez-ul eclipsei de soare şi lună, şi-atunci de departe, de parcă privirile li s-ar

pierde-n zare ca sîrmele de tensiune înaltă, şi-avînd doar un gînd: cum ar face să-i ardă

filamentul, cum i-ar (ră)suci, nu de dragul retoricii, gîtul — şi numai să-l schimbe cu lampa

lui ilici! dacă nu cumva el este cel care, sub abajurul calotei craniene,

se slujeşte de tine ca de-un reflector, să le pună lumina în ochi.

şi atunci toată lumea îşi lasă privirea-n pămînt.

şi atunci tuturor li se pune pe ochi cernoziom.

iar ţărîna-şi desface, uşoară, larg braţele a bun venit.

iar ţărîna îşi îndepărtează picioarele: “… nu vă uitaţi că sunt neagră!

.

“să ne ţinem de neamuri!”, exclamă şi unii şi alţii, cei întunecaţi împotriva

celor mai răsăriţi, deopotrivă de-ai tăi. om cu scaun la cap, într-un glas te poftesc să iai loc în

capul mesei. şi după, să urci în picioare pe masă — copilul-minune

vede lumea de-a cura-n cap; nu te uita-n ochii lui ca să nu te răstoarne! — şi dacă

nu-l ajungi, să te urci şi pe scaun, că d’aia ai fost invitat, şi abia după ce-l ai la mînă

cei de jos pot să-nceapă-a roti, după acele ceasului, masa, pe cerc: “ora unu

a venit, omu’ negru…”, la capătul numărătorii aflînd cu uimire că-n loc să-l coboare cu tălpile

pe pămînt, ei sunt cei care urcă la cer, fluturîndu-şi picioarele-n aer ca nişte ţarţamuri.

ciucuri-ciucuri, cei întunecaţi laolaltă cu cei răsăriţi, prinşi cu mîinile

de tăblia lucioasă a mesei, ca la parastas, şi pe care o leagănă-a veşnica lui pomenire!

ca o cină de taină luată pe sus, cu apostoli cu tot, şi purtată în slăvi. ridicată —

ce se vede de jos nu sunt mîinile împreunate, pe faţa de masă, în rugă, ci

cum îşi trag, pe sub masă, la gioale — la scara de unu la zece,

de unu la sută,

de unu la mie…

.

şi acum, că şi unii şi alţii s-au dus de pe capul tău, tocmai de ce ţi-a fost frică mai tare nu scapi:

stai cu fundul pe scaun, la masă, cu capul în aura lui de o sută, pătată de muşte,

aşteptînd să se termine cu pregătirile — becul clipeşte complice, copilul-minune şi el radiază

de plăcere, încît îţi răsare pe frunte un punct luminos, ca şi cum te-ar

fi luat la ochi un lunetist —, să înceapă odată şi-odată proiecţia. stingerea.

pe-un cearşaf alb, întins între maternitate şi morgă, cuvîntul SFÎRŞIT ţine locul

celui care-l citeşte, acum şi cu ochii închişi. pe-ntuneric.

după, titrele (rude, prieteni, un grup de tovarăşi). de-a-ndoaselea,

viaţa ta în descreştere. alte cearşafuri în care-ai rostit alte nume, iar unele s-au şi-ntrupat.

albituri de schimb. nume pe care nu le-ai reţinut. prima oară.

nesfîrşite nopţi albe în care-ai visat o femeie şi n-ai avut parte decît de

(filmuleţul alb-negru se rupe din cînd în cînd. chiote! fluierături!…)

doi pe-un pat, tu şi fratele. una la doi, niciodată a voastră doar, mama.

la braţetă, de mînă, mînuţă, în braţe… nici n-ai prins de veste că, iată,

vă uitaţi la un film cu desene-animate. că altcineva frunzăreşte albumul

de familie: “vai! ce copil minunat…” şi copilul s-a — zis şi făcut — minunat.

.

să fi fost tu copilul acela? să ţi se fi ţie minunea?

.

stai în mijlocul casei, în fundul gol. nu te ia nimeni în seamă. eşti — încă unul

la părinţi — ca un dinte de lapte legat de o clanţă, cu ochii pe uşa

de intrare, cînd brusc cineva trage uşa şi — blitzlicht — rămîne în prag.

o femeie, în contre-jour — soarele-i suflă în aur profilul —, prin care

te prevezi se desface de plîns că

nici un vraci n-a putut să… “şi ce mă fac, mamă, cu doi?!”

niciodată n-ai tras o mai crîncenă spaimă. din spaima aceea cumplită se trage

conştiinţa de sine, izbindu-te-n moalele capului: “altul sunt eu!”

.

data. anul. semnat: băieţel-decreţel

chestionarul va fi preluat în noul număr tiuk

Anunțuri

emilian galaicu-păun – povestea cărţilor (experiment bdp)

Nimic de spus despre Lumina proprie, rebutul din 17 ianuarie 1986 – ziua apariţiei cărţii –, pe care l-am arătat alor mei târziu după cină, deşi-l aveam hăt de pe la prânz. O carte născută moartă, atât din cauza moaşelor – am avut mai mulţi redactori, unul mai zelos decât altul –, cât şi a… fătului, deloc frumos la acea oră.

Cu totul altceva este Abece-Dor, volum apărut în 1989, cu chirilice (în ciuda titlului, pe care-l aveam din toamna lui 1985 !!!), un volum construit cu migală, în anii doctoratului meu la Institutul de Literatura « M. Gorki » din Moscova – când eram « rupt » între Arghezi şi Barbu, ultimul având câştig de cauză în cazul de faţă.

Anii mei de ucenicie luau sfârşit odată cu Levitaţii deasupra hăului, 1991, scris în parte la Moscova, în parte la Chişinău, cu fetiţa mea Rareşa (născută pe 4 aprilie 1988) pe umeri, când poezia mea a început să semene, tot mai izbitor, cu mine şi cu ai mei – chiar dacă am reluat, în cele două antologii de până acum, puţin texte din Levitaţii…, mă recunosc în fiecare dintre ele.

Sigur, am dat lovitura cu Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994, într-un an în care apăreau Arta Popescu şi Ieudul fără ieşire (cu Cristian Popescu abia dacă am schimbat câteva cuvinte, la Festivalul « Poesis » de la Satu Mare ; cu Ioan Es Pop suntem de-atunci prieteni apropiaţi), volum desemnat drept una dintre cele mai bune zece cărţi de poezie ale deceniului 1990-2000 din România. Altminteri, urma să fie reeditat în 2002, iar eu îl revizuisem la sânge în acest scop – n-a fost să fie!

Cea mai «lucrată» cartea a mea rămâne a fi Yin Time, 1999, având o structură muzicală de Bolero, cu poeme ale celor 4 elemente (foc-apă-aer-pământ) şi ale celor 5 simţuri deseminate în volum, pe care puţini critici le-au identificat ca atare. Ţin minte când mi-a venit ideea – eram un cititor înfocat al lui Lao Zi, Cartea despre Dao şi Putere –, nu doar prin alăturarea unui Y, ci apropriindu-mi întreaga civilizaţie orientală, pur şi simplu mi s-a tăiat respiraţia, ca şi cum m-aş fi pomenit în Tibet (tocmai cetisem Cartea tibetană a morţilor). Mi-au trebuit 10 ani ca să ajung în Orient, mai exact în platoul tibetan (Qinghai), în august 2009, iar mai multe poeme din acest volum sunt traduse şi în chineză. Ca să nu mai spun că întreg volumul (mai puţin câteva poeme, chiar că intraductibile !) e transpus în limba lui Goethe, sau daca vreţi a lui Paul Celan, de către Hellmut Seiler. (Între paranteze fie spus, mi s-a repetat de nenumărate ori în anii 2000 : «Două sunt lucrurile cu neputinţă : să-l traduci pe Heidegger în română şi pe Galaicu-Păun în germană». Ei bine, iată-le împlinite ! Să mai crezi după asta gura lumii !!!)

Dintre toate, cel mai greu mi s-au dat Arme-le grăitoare, 2009 – mă prinsesem la fel ca Ion Mureşan la începutul anilor ’90, tot la instigarea lui Al. Cistelecan, să public câte un poem pe lună în Vatra, începând cu nr. 3/2008. Or, eu scriu chinuitor de greu, «o poezie de migală» (ca să-l citez pe Cis), dar Dumnezeule ! ce resurse supraomeneşti se trezesc în tine când ai de dat la termen poemul. Pot să mărturisesc cu mâna (care scrie !) pe inimă că din iarna lui 2008 şi până în septembrie 2009, când dădeam la tipar cartea, viaţa mea a fost o cursă contracronometru, cea mai cumplită din câte mi-a fost dat să trăiesc (şi am o oarece experienţă – am tradus cărţi la greu, cu contracte semnate în care se preciza termnenul de predare, niciodată depăşit!). Dincolo de 2-3 texte «de passage», Arme-le conţin cele mai personalizate poeme ale mele (unul sang d’encre cât face !), smulse literalmente din carnea autorului, la care se va adăuga, într-o ediţie revizuită, şi iov & vio – cântecul meu de lebădă, drept care semnez – Emilian Galaicu-Păun.

emilian galaicu-păun – fragmente dintr-un interviu inedit (II)

un cristian: Cum ţi-ai negociat apariţiile ca autor? Ai lăsat totul la voia celui care „risca” pe banii lui?

A fost diferit, de la caz la caz. Cum primele trei volume mi-au apărut încă în ex-URSS, maşina birocratică te făcea să te simţi – exact ca-n învăţătura lui Lenin – «un şurub şi o piuliţă» dintr-un imens mecanism : toate deciziile veneau de foarte sus, via Cenzura, cu care pur şi simplu nu se negocia. Când « redebutam » la Dacia, în 1994, cu Cel bătut…, am discutat mai mult pe texte manuscrisul cărţii – ce redactor minunat este poetul Dan Damaschin! – şi mai puţin clauzele contractului. Cât priveşte Yin Time, 1999, volumul tocmai inaugura seria Koh-I-Noor a editurii Vinea – din câte-mi dau seama, am avut mână uşoară … La scurt timp, mica antologie Gestuar, de la Axa, Botoşani, 2002, apărea şi ea fără să fi semnat nimic – i-am cedat, cu dragă inimă, drepturile de autor poetului Gellu Dorian, pentru seria La steaua – Poeţi optzecişti. Abia odată cu Yin Time (Neantologie), Litera Internaţional, 2004, am simţit – cel puţin pe hârtie (prietenii ştiu de ce!) – ce înseamnă să fii “autor de manual şcolar”: volumul s-a tras în 2.500 de exemplare, eu primind 100 ex. drepturi de autor, deşi în contract se specifica explicit că urmează să ridic 10% din vânzare (ceea ce am şi reclamat). Tot 10% din vânzări urma să primesc pentru volumul scos în Germania, Yin Time, Pop-Verlag (trad. Hellmut Seiler), dar am preferat să-mi iau un număr anumit de exemplare; ca şi în cazul Arme-lor grăitoare, Cartier, 2009 (tocmai pregătesc o a doua ediţie, revizuită, prima ajungând “la fundul sacului”). Într-un cuvânt, din ’94 încoace nu m-au interesat atât condiţiile contractului, cât calităţile omului căruia îi încredinţam cutare sau cutare manuscris.


Ce ai recomanda, ca editor, unui debutant?

La modul ideal – să nu rateze momentul debutului, ţâşnind din start înainte de vreme, dar nici să-şi amâne la nesfârşit ieşirea în lume. (Poetul din mine ar spune pe şleau: “păzeşte-ne, doamne, de ejacularea precoce şi replica întârziată!”) Cum volumul de debut este, dacă vreţi, scutul cu care tânărul cavaler intră-n turnirul poeţilor, contemporani şi clasici, mare atenţie la ce casă-l scoate, în ce serie, cine-l recomandă, fără a mai aminti de conţinutul propriu-zis. Şi încă – titlul cărţii de debut să devină, cu timpul, un titlu de nobleţe, cum este cazul cu Carte de iarnă, Ieudul fără ieşire sau Anul cârtiţei galbene

interviul urmează să apară în Observator cultural

Emilian Galaicu-Păun – video

Emilian Galaicu- Păun – fragmente dintr-un interviu inedit (I)

un cristian: De unde şi până unde Păun? A fost un pseudonim „gândit” sau o poreclă oarecare?

Trebuie să încep de mai departe – sunt botezat Emilian în cinstea bunicii mele pe linie paternă, Emilia, fiinţa cea mai luminoasă din câte am cunoscut şi care în 2009 ar fi împlinit 100 de ani (deloc întâmplător, poemul inaugural al Arme-lor grăitoare, trase către aniversarea bunicii, este mai vechiul « Carte nu ştie, ce numai iscălitura învăţase de o făce », pus însă într-o lumină nouă de motto-ul : avant là, l’êt(t)re), dacă nu se prăpădea pe 31 august  1994, exact în ziua şi la ora (!) la care semnam cu directorul editurii Dacia, dl Virgil Bulat, contractul pentru Cel bătut îl duce pe Cel nebătut. Cea de a doua fiinţă apropiată este maică-mea Eleonora, născută Păun – ţin minte cum, printr-a 8-a, era cât pe ce să semnez un text cu numele Emilian Eleonora Galaicu, de unde în URSS patronimicul era ce era (în actele sovietice, eram trecut aşa : Emilian Vasilievici Galaico). În sfârşit, când s-au legat tustrele numele – al bunicii, al tatălui şi al mamei –, m-am identificat întru totul cu acesta, Emilian Galaicu-Păun. Semnez astfel de prin 1979, chit că-n acte am rămas doar Galaicu (şi ce bătălie s-a dat, după 1990, ca să-mi recuperez acest « -u » final !). Oricum, toată lumea mă ştie de Em. G.-P.

Ca editor, ce ar însemna să te consideri mulţumit de un plan editorial? Hai s-o luăm şi altfel, retrospectiv vorbind, de ce crezi că publicarea poeţilor români a devenit un „eveniment”? Să fie doar inflaţia de poezie.ro sau şi lipsa unor structuri editoriale performante (a se citi şi legale)?

Aş vrea şi eu să aflu, dar – vorba poetului – « Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea » (citeşte : Mulţumirea). La ora aceasta am în portofoliul redacţional de la Cartier peste 50 de manuscrise bune, dintre care unele remarcabile – nu dau nume, suficient să spun că printre autori se numără atât tineri ce stau umăr la umăr cu « tripleta Coman-Komartin-Vancu », cât şi scriitori consacraţi ce i s-ar putea alătura lui Şerban Foarţă – ; cum însă lurcurile merg extrem de prost în acest an 2010 (ce tristeţe, Bookfest-ul din vară – cu sălile pe jumătate goale, şi lipsă de noutăţi !), frică mi-i că până la Gaudeamus nu vom scoate niciun autor român contemporan, din lipsă de bani. În plus, difuzorii strâmbă din nas când este vorba de cartea de poezie, oricât de « eveniment » ar fi aceasta. Din contra, cred că există câteva structuri editoriale performante pe piaţa de carte de poezie, nu şi (raioane de) librării specializate în acest sens (şi atunci poezie.ro apare drept un imens debuşeu al produselor de toată mâna). Că tot ai vorbit de « eveniment », de mai bine de un an fac – aproape lunar, sărindu-le pe cele de vară – Serile Poetice de la Librăria din Centru, printre invitaţii mei numărându-se douămiiştii Claudiu Komartin şi Dan Coman, foarte tinerii poeţi de la Clipa, dar şi octogenarul Aureliu Busuioc. Ei bine, au fost unele seri la capătul cărora s-au vândut şi 35-40 de cărţi, adevărat – cu preţ promoţional şi cu autograful poetului !

Emilian Galaicu-Păun – un poem inedit

iov & vio

 

1.

ca şampania ţinută la cald – dacă 39.5 nu-i chiar febră! –, acest trup în spume se umple de bube  

dulci, din creştet la tălpi: „la mulţi ani!” (spunând asta, simţi limba în gură cum ţi se băşică,

iar vorbirea, de unde era bine-ntinsă, se-acoperă toată de plăgi), când în ceasul al

doisprezecelea nu preşedintele, ultimul om („numai eu am scăpat ca să-ţi dau de

ştire”)-n loc să-ţi ureze un nou început, îţi vesteşte sfârşitul: „la anul şi…”

(numai mâine nu-i azi!) în chiar noaptea de revelion. vai de capul meu!

(dop de plută în care tăria ţi se răsuceşte ca un tirbuşon, să ţi-l smulgă din umeri,

sau împins înăuntru cu coada de lingură, totuna doare.)

dimineaţa de-ntâi se trezeşte-n cămaşa de noapte a lui 31 decembrie

şi când dă să şi-o scoată, primeşte-n schimb o pijama de spital (ce se vede acolo

unde îmbrăcămintea se cască nu bucură ochiul). „ – semnaţi aici (bifă) că aţi renunţat la

internare” – V iov. „şi dumneavoastră, că vi-l asumaţi” – vio V

 

                2.

să le-o iau înaintea groparilor pe scurtătură, nu trupul la groapă, ci groapa o dau în trup – şi am scăpat de ea!

(este-o groapă de patruzeci şi de ani pentru-un bărbat de 1.80 m, cu părinţi încă-n viaţă, la rândul lui tată

de familie & soţ iubitor – nici o viaţă de om n-o astupă şi-anume cu ea acum tre’ să te

iei în gură. o groapă a fleur de tete ce s-ar potrivi pe picior ca pantoful cenuşă-

resei, doar s-o încerci – nici o moarte de om n-o încape şi-anume pe tine te-a dat în gât.)

dată-n paşte, nu vrea să se ducă pe gâtiţă şi [Requescat in] pace! şi-atunci o-mpart, groapa, în gropi mai mici

ca pe-un blister golit de tablete – le iau dimineaţa, la prânz şi pe noapte şi nu se mai termină.

cum ai da-o prin strecurătoare, o groapă comună, să-i afli pe-ai tăi. cum le-ai cerne prin sită

de mătase, gropiţele, praful şi pulberea să se aleagă!  

 .

de prea plină ce-i, groapa dă pe dinafară – de unde i-am pus la picioare tot lutul ce sunt.

acum una cu-o pâlnie (nu personajul, obiectul – un fel de clepsidră, dar ireversibilă), după

cum mă trage la fund, şi pe care în ceasul din urmă-o voi duce la gură ca pe-un megafon: „de profundis clamavit!

(detonată cu primul tău mort coborât în ţărână – păzea! nici nu ştii cum te spulberă undă de şoc.)

primitoare cum moartea doar poate fi. de nu s-ar pune pe trupul meu ca pe-un cuibar să-şi clocească gropiţele,

de n-ar mai croncăni atât, n-ar mai scurma după râme, nu s-ar mai scălda-n praf!

ca un ciur cu grăunţe-acest trup, răsturnat în cenuşă cu pleavă cu tot, să-şi aleagă sămânţa cea bună

de cea stearpă nevestele tinere. strecurătoare de viermi, cât să-şi mamele grâul

de făină de cel de colivă

3.

o fi trupul atât de fragil, încât trebuie împachetat ca-ntr-o folie cu alveole în bule

înainte să fie trimis – post-restant – de pe lumea aceasta pe-ailaltă?

şi acela pe numele căruia este coletul, atunci când va fi să-l primească, să fie chiar orb

încât are nevoie de brille-ul bubiţelor ca să citească în suflet? şi sufletul

într-atât de fragil, că se poartă în ferecătură de piele şi os presărată cu perle

moi ce coc? sau să fi ajuns, fix ca-n Infernul lui Dante, de son vivant

în ceaunul cu smoală şi-atunci când e dat în fiert scoate – S.O.S. – bule de aer?

dacă spiritul urcă-n tării şi tăria la cap, de ce – boala! – e dat peste cap

trupul ca o tărie ce face mărgele?

                                                                răspuns: „să trăim – să-l

pomenim”

                4.  

fiecărei boli trebuie că-i corespunde, de nu un taraf de cântat pe la nunţi şi înmormântări, un instrument muzical.

diferit şi acela, de la om la om. dumnezeu – tocmai afli – nu bate cu băţul, abia ciocăneşte în trup ca-n suportul de

partituri cu bagheta lui dirijorală (aceeaşi, în pauza dintre părţi, frică de moarte: „şi dacă nu-i nimeni

la pupitru?”). cvartetul lui iov era trio: iov & vio. ascultă şi singur

cum durerea transformă organele în instrumente de jale şi fără-a le scoate din teaca de piele, cu ochii închişi.

vezi şi tu cum, lovită de graţie, carnea se umple de bube ca o partitură de note. pătrunde-te

în sfârşit cum, atins până-n măduva oaselor, trupul acesta tot mai găunos este una cu flautul

fermecat, când se tânguie: „adu-ţi aminte că viaţa mea-i doar o suflare!”

ţi-a luat patruzeci şi de ani ca să-ţi intri în mână; din atelierele tale-au ieşit

coarde, clape, alămuri, percuţie, lemne et cetera (şi omul mândru!) atât cât să umpli o fosă

orchestra-la-la/ cât să petreci o comună întreagă la groapă în ritmul lui: dui dui du-i du-i du-i!

 .

până când ţi se-ntoarce, acum la persoana a treia: du-l du-l/ c-o trăit destul

                5.

poţi să te vaccinezi împotriva alămurilor? şi a talgerelor ?! – când te strigă pe nume aramă

sunătoare/ chimval zângănitor. după ce, ani de zile, ai hrănit-o din palmă

pasărea cântătoare ce s-a înşirat, ca pe sârmele de telegraf un stol de rândunici, de la clape la coarde,

ai putea să-ţi ghiceşti viitorul – de unde nu-ţi ştii nici trecutul, nici… – în măruntaiele ei?

duhul sfânt, care sălăşluieşte în lemne, se teme de carii ca orice suflare de viermi?

cu opt găuri şi arsă în foc, ocarina e-o replică-n miniatură a trupului stând pe cenuşă – el însuşi

aducându-se ardere, zisă de tot? ştii ce-i spune, când se întâlnesc, hârbului oala spartă?

                                                                                                                                răspuns: „ocărăşte-L şi mori!”

                6.

răsucindu-mă-n propria piele ca într-un cearşaf de spital neschimbat la timp – fiindcă se-aşteaptă ca

pacientul să dea ortul popii –, încât la trezire nu îmi nimeresc trăsăturile, cum ai transcrie de mână cu

caractere latine un text tipărit cu chirilice: kak mne huiovo!, iar limba din gură, în loc să-l slăvească 

zi şi noapte pe domnul, se-ntrece-n măscări: „să-mi bag pula în ziua în care

m-am născut!”, „ieba io ti mrtvu matku pod levîm sisom na hladnom grobe!” – o aristocroată

printre cetele de mojicii –, „muie nopţii în care-a spus: s-a zămislit

un copil de parte bărbătească!

                                                       (înscrisă în carne, greşeala de-a fi fost făcut din născare-i chiar litera legii;

nu-i corector pe faţa pământului mai abitir decât moartea! 5 litri de sânge, mereu înnoit –

să-ţi ajungă pe viaţă! –, îţi stau la-ndemână să bagi corectura: „aş fi ca şi cum n-aş fi fost!”)         

 .

şi atunci – acum 24 de ani, şi de-atunci tot aşa – vine vio, cu sângele ei primenindu-se lună de lună, să-mi scrie

viaţa s krasnoi stroki

       (vezi poem kaligrafic)

7.

cum ai pune în cuiburi un sac cu cartofi şi din urma ta ar răsări muşuroaie de cârtiţă – câtă orbire!

la pământ, arătam ca o ţarină după o ploaie de meteoriţi, înainte să-şi fi schimbat numele, din

a olaruluiţarina sângelui, tot scărpinându-mă c-un ciob de lut. pe sub piele îmi umblă

un mormânt încă tânăr, plin ochi cu vederi de pe lumea cealaltă, pe care-l cresc ca pe un vier de prăsilă,

aşteptând învierea din morţi. (şi acelaşi gând, tot răsucindu-se-n creierul meu ca un şiş de

măcelar: dacă viaţa e o porcărie, mai bine să nu o fi dat niciodată la vier; viaţa veşnică, dă-ne-o

nouă astăzi, ca pe-o puşculiţă în formă de scroafă – s-o spargem în zile şi nopţi!)

acum ştiu: cuminţenia pământului dându-se-n dragoste c-un om nebun cu

bube-n cap e dovada cea mai elocventă că, dintre toate, nu cea mai frumoasă, ci singura

imposibilă este alegerea bună, întocmai cum anul cel bun e anul în care mori.

nu atât mâncărime de limbă, cât furnicătură-a dorinţei, cuvintele mele-mi usucă

cerul gurii, -n măsura în care ţi se umezesc ţie buzele (trec sub tăcere, discret, care-anume),

şi n-am spus încă totul, şi n-am spus nimic. 

 .

sau: cum ai dezgropa o comoară şi flăcările ei ar trece la tine – în chip de arsură? de iluminare?

într-o ţară (uţ) cât un sufix, şi acela diminutival, am trăit patruzeci şi de ani ca o notă

de subsol dată cu caractere mici, fără să ştiu câte rânduri de text mă despart de cuvântul la care

fac trimitere – gândul la el m-a ţinut toţi aceşti ani în viaţă; o singură dată

şi-a adus el aminte de mine, şi-atunci m-a pierdut dintr-o simplă prinsoare!

cât o viaţă de om (1879-1953), acea ţară (1917-1991) compusă printr-o sufixare perpetuă – trece-o la morţi;

trece-i peste 60.000.000 de vieţi omeneşti păgubite pe nota de plată. no man’s land.

cine face copii într-o ţară ca asta le sapă pe loc – locus pessimus atque profundus – mormântul.

acum văd: cuminţenia pământului luând de bărbat un om prost de dă-n gropi fac perechea

ideală, de unde speranţa de viaţa se-arată propice femeii, căci dragostea este ca moartea.

despre felul cum se-mperechează cuvintele, -ntreabă-i pe primii o sută – bărbaţi şi femei – ieşiţi învingători

la tăiat de păduri, în gulag, şi lăsaţi peste noapte-n aceeaşi baracă – promişi unii altora.

şi n-am spus încă totul, şi n-am spus nimic. 

 .

sau nici una nici alta: cum ai răsădi, cu copaci cu tot, un cimitir şi s-ar prinde doar crucile (INRI) – halal înviere!

slavă domnului, n-am fost cuminte şi fără prihană – pe pajiştea cărţilor paşte,-n diverse limbi, “VAcA~ “; copilul

mi-i în viaţă, iar copilăria şi ea mi s-a-ntors, la o vârstă când boala nu aeriseşte-ncăperile,-n chip de vărsat de vânt

(ca şi cum dinspre eclesiastul ar trage curent: „vântul suflă spre miază-zi şi se întoarce…”). dator cu o moarte,

nu fug de creditorul meu veşnic la capătul lumii – pământul sarmatic acopere oasele mele! –, nu fac simpozion pe

patul de suferinţă. decât că mă-ntreb: dacă-n loc să se dea cu părerea, ca martori ai

acuzării, de unde crezându-se ai apărării, cei trei – elifaz din teman, bildad din şuah şi ţofar din naama –

ar fi fost mai cu dare de mână şi i-ar fi plătit tratamentul lui iov, tot aşa cum prietenii

lui nedelciu, cu banii scoşi la licitaţia de la muzeu, l-au ţinut încă 5 ani de zile în viaţă?

(cum ar fi, juruită pierzaniei, viaţa e răscumpărată la bani mărunţi. chit că nu face

pielea – dată prin ciur şi dârmon, pân-ajunge ea însăşi o strecurătoare de viermi – cât dubala.)

epidermică, toată poetica mea este-n mâna lui vio – pe linia vieţii.

am spus totul. şi n-am spus nimic

  Ch-ău, 9 mai – 5 august, 2010

Emilian Galaicu-Păun – ancheta „de ce migrează autorii de la o editură la alta? „

De ce n-ar migra, pe o piaţă şi ea în mişcare (browniană), unde nu competiţia continuă, ci big-bang-ul post-decembrist? Cum cele mai performante case abia dacă au atins – unele – vârsta majoratului, se-nţelege că nu au avut răgazul să-şi fidelizeze autorii, cu 2-3 excepţii notabile, cât să le pună în vitrină, pe post de „specialitatea casei”. Poţi însă foarte bine publica la aristocratica Humanitas, bunăoară, fără să fii „autor Humanitas” (alias, „boier al minţii”) – şi asta pentru că doar câteva nume se identifică mărcii de firmă. Pe de-altă parte, ce-ar însemna să fii, de plidă, „autor Polirom”, în condiţiile în care harnica & democratica editură ieşeană a publicat sute de autori români, de toate vârstele, aparţinând tuturor generaţiilor, de la clasicii în viaţă Norman Manea, Gabriela Adameşteanu, Alexandru George la tânărul neliniştit Alexandru Vakulovski?! Spre deosebire de Franţa ultimelor decenii, să zicem, unde trece o frontieră clară între „autorii Gallimard” şi „autorii Minuit” – a propos, aceştia din urmă au dat doi „laureaţi Nobel”, Samuel Beckett şi Claude Simon –, la noi editurile încă nu au ajuns să fie şi purtătoare ale unor ideologii literare bine definite. Oricât de „optzecistă” s-a vrut, într-o primă fază, Paralela 45, în cele din urmă tot s-a deschis spre alte generaţii, adevărat mai degrabă pe filiera textualistă, publicându-i insistent pe scriitorii „şcolii de la Târgovişte”; şi invers, unul dintre ideologii editurii, prozatorul & capul teoretic Gheorghe Crăciun, a preferat să-şi publice romanul său de vârf, Pupa russa, la Humanitas. Cazul poeţilor e şi mai delicat – există câteva colecţii de poezie contemporană de top (de la Brumar, Cartea Românească, Cartier), foarte căutate, şi, de cealaltă parte, una pour tout le monde, de la Vinea. De regulă, autorii migrează de la această din urmă spre Cartea Românească (Dan Sociu, Elena Vlădăreanu) sau Cartier (Dan Coman, Claudiu Komartin, subsemnatul). Bref, „jucăm” cu toţii pe o piaţă încă destul de fragilă, pentru ca transferurile de autori de la o editură la alta – mă gândesc la Michel Houellbecq, ce şi-a mutat „căsuţa” pentru 1.000.000 de Euro – să constituie adevărate afaceri. D’aia nici nu avem autori de milioane!