Arhiva

Archive for the ‘Cronică la Jucăria mortului’ Category

Constantin Acosmei – „Jucăria mortului” (postfaţă de O. Nimigean)

Ispitirea lui Constantin Acosmei *

    

          Uneori, privindu-l cum tace – parcă absent, parcă la pîndă, chircit pe o cincime de scaun, ca şi cum ar fi făcut loc lîngă el unei dihănii nevăzute , intervenind arar cu cîte o replică şoptită, aproape fără aer, neconvins de oportunitatea prezenţei sale în conversaţie (neconvins de oportunitatea niciunei prezenţe, în general), mi-l închipui captiv într-un imaginar pauperizat, ros de un “nihil” crîncen, de la Beckett citire, departe de nihilul luciferic nietzscheian. Însemnasem undeva: “… un om care s-a născut după ce a citit toate cărţile, care şi-a dizolvat, încă din pîntecul matern, toate iluziile, încît a intrat în lume cu blestemul purtării trupului. Corp străin, instaurînd, tiranic, timpul propriei sale degradări. Venit să exemplifice inutilitatea speciei. Acosmei – o luciditate a implacabilului fără replică. Mă cutremură.”

acosmei_foto-mvklvsk-8.jpg

          Autorul Jucăriei mortului (Ed. “Pan”, 1995) ilustrează, cum puţini alţii, consecinţele extreme ale nihilismului modernităţii: respingerea transcendenţei divine ne lasă pradă imanenţei demonicului, lumea dezvrăjită nu se limpezeşte, dimpotrivă, e bîntuită de spectre, supraomul a eşuat în titanisme sîngeroase, favorizînd pululaţia subomului. Poetul resimte şi consemnează criza: “ce treabă am eu cum am ajuns eu aici unde nu-i de trăit nu-i de murit e tot ce ştiu nu mai ieşisem de mult din cameră mai bine aş fi rămas acolo nici      n-am ieşit din cameră unde să mă duc e tot ce ştiu stăteam ghemuit pe un scaun acum stau lipit de perete e tot ce ştiu nu mai văzusem de mult pe nimeni acum nu mai vine nimeni unde să vină e tot ce ştiu sub fereastră era o stradă acum strada e pustie e tot ce ştiu pe fereastră intra un fel de lumină acum e întuneric e tot ce ştiu”(Chimiţă se întoarce). Între “un fel de lumină” şi “întuneric” se consumă un patetism à rebours, mai convingător decît orice ieremiadă. Notaţia seacă, dar minuţioasă (calofilie ironică a derizoriului), micile scenarii absurde, gesticulaţia bufă subminează convenţiile reflexe ale artei poetice. (Citiţi prin contrast cu Acosmei, mulţi congeneri apar neverosimil de marcaţi de clişee, de locuri comune, de atitudini lirice prefabricate.) Încă un citat din această poezie a limitelor consecvent sustrase transcendenţei: “Se lăsa întunericul şi strada era aproape pustie. La distanţă în faţa mea un om mergea grăbit pe trotuar, prin ploaia măruntă, cu mîinile îndesate în buzunarele paltonului. Am mers un timp în urma lui, apropiindu-mă fără să îl depăşesc. Cînd trecea pe lîngă o baltă l-am lovit scurt, din lateral, peste glezna piciorului drept, cu care tocmai păşea. Vîrful acestuia s-a agăţat de pulpa piciorului stîng. Dezechilibrat, s-a înălţat pe vîrful piciorului de sprijin, încercînd un mic salt, cît să-şi elibereze celălalt picior. Atunci l-am îmbrîncit puţin din spate cu mîna dreaptă. A apucat să-şi smulgă mîinile din buzunare, desfăcîndu-le, apoi  s-a prăbuşit răcnind pe asfaltul ud. Eu am traversat şi m-am strecurat printre blocuri.” (Relatarea unui bărbat). Omul lui Acosmei se supune unui proces de involuţie, cochetează cu instinctualitatea primară (urmăreşte, atacă, se strecoară), coboară, cu un fel de voluptate, înapoi în grotă. Un fel de voluptate care ne-ar lăsa să deducem că nu-şi pierde umanitatea, ci se îndepărtează de un simulacru de umanitate.

           Pînă unde se poate merge – evitînd pericolul sterilităţii sau manierei – cu o astfel de “dezvrăjire” a poeticului? Cred că nu mai departe de ceea ce Constantin Acosmei a întreprins deja în extraordinara sa poezie. Experienţa e radicală şi irepetabilă. A insista mi s-ar părea o complicitate cu diavolul. Cu cel mai perfid rău, şi anume răul infiltrat în cotidian ca expresie a firescului. Sper ca poetul să acorde măcar un statut de ipoteză şi limitei mistice. Ar rămîne – cine ştie?! – speranţa că întunericul va fi cîndva pătruns de o lumină cu pîlpîiri taborice.   O. NIMIGEAN


* Postfaţă la ediţia a II-a, 2002

Anunțuri

Constantin Acosmei – „Jucăria mortului”(Iulian Doroftei – postfaţa primei ediţii)

[ Să admiţi că… ] *

    

          Să admiţi că în jurul tău se află foarte mulţi poeţi foarte buni e dezolant. Poezia însăşi, la care accesul este prin excelenţă un privilegiu, are din asta de suferit. Cînd, în locul subtilei doze homeopatice, eşti cufundat în budana cu licoare preţioasă şi nevoit să bei ca să nu te îneci, distilatul imperial se transformă în balonantă apă de ploaie.

          De aceea, nu suport grupurile de poeţi. Cînd aflu de un poet nou, talentat, mă întristez. Accept să-l citesc, dar numai ca să mă conving că e un bluf.

acosmei_foto-mvklvsk.jpg

          Se întîmplă uneori ca o generaţie întreagă de tineri poeţi să placă, să reziste lecturii. În acest caz îmi spun că, odată ce pe baza criteriilor mele de evaluare îi accept, atunci criteriile mele sînt false.

          Nu, nu se poate ca 29 sau 46 de tineri colegi de generaţie să scrie, unul mai bine decît celălalt, poezie veritabilă.

          Şi atunci, îmi pun cea mai stupidă întrebare: ce e poezia? Să mă lansez în consideraţii savante, sau să las harul să hotărască?

          Să presupunem că apar brusc doi Christoşi identici, fiecare acuzîndu-l pe celălalt că ar fi Satana şi desemnîndu-se pe sine însuşi drept Fiul Domnului. Ce face drept-credinciosul, cui se închină? Cheamă specialişti în fiziognomie şi behaviorism sau, prin har, începe brusc să se închine la unul din gemeni, stuchind îngrozit către celălalt? Dar şi aici e mai simplu decît în cazul scriitorilor de poeme. Tragi la sorţi şi te închini cui a picat de Satană, ştiind că fortuitul e logica Celui Rău.

          Şi totuşi există un moment al iluminării. Citind un poet veritabil, îţi dai seama că „a plăcea” nu se mai poate folosi. În fond, sîntem sclavii limbii noastre şi nu are nici o importanţă dacă noi o plăcem sau nu. Ea, şi nu noi alegem.

           Poezia e suverană şi nu-i pasă, Samoile, dacă o citim sau nu – nici măcar dacă o scriem sau nu. Un text poetic bun, care doar place, este un text poetic care frizează poezia. O poate imita perfect, însă pauzele dintre cuvinte, o notă surdă, o greutate în plus, mai puţin, o vagă nestare de spirit trădează falsul.

          Şi de toate acestea îţi dai seama prin contrast, la întîlnirea cu textele neatinse de mîna omului, străine judecăţilor de gust şi scalărilor axiologice.

          În final, ar urma, fireşte, încadrarea favorabilă a acestui volum, în categoria imaculatelor, şi izolarea speciei pure Constantin Acosmei, din camera cu geamuri sparte a D-sale, într-un Pritaneu aseptic.

          În ciuda ultimelor aparenţe, însă, chiar am s-o fac – dar foarte scurt, ca un tribut găzduirii acestui text în volumul de faţă. Cu acesta, Constantin Acosmei se instalează în actualitatea literaturii române. E drept, poate că D-sa şi necomercialul nume aferent nu ar merita o asemenea cinste, odată ce, oricum, poezia publicată sub semnătura-i trebuia să fie scrisă pînă la urmă, dincolo de spumoasele mode zeciste, şi chiar dacă unui critic literar – sau lui Acosmei însuşi – nu i-ar plăcea asta.

          O variantă a acestei prezentări a fost mai descriptivă la adresa volumului – o încercare de analiză, dar totul s-a copleşit sub presiunea întregului şi am lăsat explicaţiile în grija cui va avea o suprafaţă critică – şi tipografică – mai vastă.

         Din toată formularea analitică a eseului, nu mi-a rămas decît mirarea că am ajuns şi zilele astea. Să mi se dea spre citire un manuscris al unui individ şters, tăcut, neglijat de zei şi de toate autorităţile române, şi să susţin, după cîteva minute de lectură, că am de-a face cu unul dintre cei mai importanţi tineri poeţi români.

          Evident, m-am mirat retoric, deoarece mă aşteptam la aşa ceva. Numai astfel se putea întîmpla.

   IULIAN DOROFTEI   


* Postfaţă la ediţia I, 1995

Constantin Acosmei – Jucăria mortului (cronică de Mihail Vakulovski)

  

Constantin Acosmei, “Jucăria mortului”, Editura “Vasiliana ‘98”, Iaşi, 2002

acosmei_foto-mvklvsk-1.jpg

  

Poezia care se încheie cu “etc.”

  

Constantin Acosmei este un tînăr scriitor care face parte din “Club 8”, o grupare vie şi interesantă din Iaşi, care a publicat şi două antologii, “Club 8 – Poetry” (2001, în limba engleză) şi “Ozone friendly” (2002).

Sînt tentat să încep cronica la cartea lui Constantin Acosmei, “Jucăria mortului” (Editura “Vasiliana ‘98”, Iaşi, 2002) prin a mă revolta, aiurea, pe soartă, spunînd că acest poet excepţional, Constantin Acosmei, este unul din neîndreptăţiţii literaturii române şi să caut o explicaţie, care nici n-ar fi atît de greu de găsit. Aş putea da “vina” pe editurile la care şi-a publicat Constantin Acosmei cartea: la editura “Pan” (1995) şi, această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, la editura “Vasiliana ‘98”, edituri care merită, din cauza asta, tot respectul, dar nu pot să nu mă mir cum editurile mari ratează de fiecare dată scriitorii cu adevărat importanţi. De exemplu, una din cele mai prestigioase edituri în momentul de faţă, “Polirom”, e chiar la Iaşi, ca şi cei de la “Club 8”, care publică pe unde apucă, de obicei la edituri despre care n-a auzit nimeni din afara oraşului (Şi Radu Andriescu, şi Ovidiu Nimigean, şi Dan Lungu, şi Florin Lăzărescu, şi Radu Pavel Gheo, şi Michael Astner, şi Gabriel H. Decuble, şi Dan Sociu…)…

La prima lectură, poeziile lui Constantin Acosmei sînt foarte haioase. Cînd am primit cartea am citit din ea prietenilor mei, acasă, în maşină, pe drum, chiar şi la telefon – au avut aceeaşi reacţie. Poezii scurte, directe, clare şi totodată surprinzătoare, construite de cele mai multe ori din imagini ciudat de reale, adevărate şi din acţiuni oarecum inutile, “derizorii”, imagini şi acţiuni cu care Constantin Acosmei crează invariabil şi inevitabil stări; cu asta se joacă “mortul” lui Constantin Acosmei. Volumul este alcătuit din trei părţi, “MALE DICAT”, “SIC COGITO”, “TEXTE POETICE”, şi o “ADDENDA” (“RELATĂRI” şi “CE S-A ÎNTÎMPLAT”), părţi îmbrăţişate de două sonete în X, care îndeplinesc aceeaşi funcţie şi-n selecţia pentru “Ozone friendly” (în ordine inversă) şi se încheie cu o postfaţă de O.Nimigean, “Ispitirea lui Constantin Acosmei”. Pentru Constantin Acosmei poetul e un seducător, iar poezia – instrumentul seducţiei, dar şi ce are acesta mai important, tocmai din cauza asta autorul & eul poetic pretinde la o reciprocitate, la o “relaţie” (“(mai sînt ţigări pînă mîine / poftă de mîncare avem / talent şi pastile / hai să intrăm în bucătărie / eu îţi arăt sîngele meu / tu îmi arăţi sîngele tău)” – “Seducătorul”, primul poem din prima parte a acestei prime cărţi), cele mai multe poezii ale sale fiind între paranteze(!). Între paranteze fie spus, toată poezia lui Constantin Acosmei e o seducţie, o poezie care are acel ceva “în plus”, care te atrage şi care, de fapt, face diferenţa. O poezie care, dacă vrei, poate să rămînă haioasă. Dacă însă citeşti mai atent volumul şi, mai ales, dacă îl reciteşti, această “veselie” se transformă în cu totul altceva, poezia – aceeaşi poezie – devine gravă, în cel mai adevărat sens al cuvîntului, o poezie “grea”. N-am văzut prima ediţie a cărţii, acum însă, în această formă, poetica lui Constantin Acosmei e una a conştientizării (“(zeii sînt vii/numai în sudalme/şi ce dacă./ îmi arunc ochii/scuip în muzicuţă/şi cînt/pînă cînd faţa/mi se îmbălează/şi ce dacă ” – ““Live” în bucătărie”), mai exact – una de după conştientizarea lumii în care trăieşte autorul şi… noi. O poezie care crează o stare existenţială foarte puternic afectată de o lipsă de rost în viaţă, o lehamite existenţială foarte puternică: “casc cu gura închisă” (“Activitate”); “uneori seara intru în crîşmă şi/privesc o femeie sau alta numai/ în albul ochilor pînă mi se face/lehamite” (“Viaţa mea”) – “decît să ridic două degete/ca să răspund corect/la întrebările profunde/ale existenţei/mai bine – două degete/şi mi le bag în gît”; “viaţa mea – cît hăul./mi-e lene să mă sinucid” (“Palinodie”); o nesiguranţă, dar şi o nehotărîre (“în fiecare noapte înainte de a/stinge lumina intru în bucătărie/cu gîndul să dau drumul la gaz/pînă la urmă dau drumul la apă” – “Male dicat”), indiferenţă (“(şedeam ghemuit pe bordură/lîngă o băltoacă şi a trecut în/viteză un camion cu remorcă//am pornit încet printre blocuri/– am ajuns la un loc pentru/joacă şi m-am dat în scrînciob)”) şi un fel de silă: “azi dimineaţă mi-a fost puţin scîrbă” (“Dimineaţa tîrziu”), o stare limită (“de un sfert de oră se plimbă pe drum/o femeie cu piciorul în ghips” – “Garden-party”), cînd trebuie să te lupţi şi pentru a respira (“mă uit la/casa de peste drum – ziua cînd treci/prin faţa porţii deschise un copil/îşi îndeamnă cîinele să te muşte” – “Va urma”). 

Dacă pe la sfîrşitul oficial al comunismului în poezia românească a apărut acel “NU” categoric, exploatat mai ales în poezia lui Matei Vişniec, iată că această tranziţie continuă ne aduce un “da” indiferent, ofticat şi blazat doar în acelaşi timp. E un “da” foarte pesimist, al “oamenilor învinşi”, care trebuie să se împace cu ce este (“beau apă de la robinet”) şi se împacă şi cu “soarta” (“şi sînt sigur că voi muri”(“Pentru nimic în lume”) – “mă gîndesc/dacă nu cumva am ajuns o povară/ prea grea pentru frumoasa mea viaţă” (“Ziua într-o cameră mobilată”), un “da” al renunţării, de fapt. Poate de aici vine şi acel sado-masochism ciudat (“mîngîi cu plăcere capul răutăţilor” – “Puţin”), un masochism pur şi simplu (“(m-am aplecat şi/mi-am smuls covorul/de sub picioare)” – “Reverenţă”). Acel “NU” categoric se transformă într-o revoltă împotriva lui “Nu”: “să nu te dezveleşti/să nu ţii becul în ochi/să nu pui mîna pe mîţă (…) mai bine să deschizi uşa/şi să pui limba/pe clanţa îngheţată” (“Odă la viaţa mea”). Pînă şi optimismul e o autoamăgire, o încercare de amăgire: “(în fiecare noapte beau/un pahar de ceai negru/mă aşez pe pat/cu faţa în jos/îmi ascult zvîcnirile inimii/şi îmi închipui că/sînt îndrăgostit)” (“Prima iubire”) – “(sînt chior de somn şi mă uit la soare/pot să pariez că nu voi muri/anul acesta” (“Taedium vitae”) – “mai mult nu sînt în stare să mint” (“Pentru nimic în lume”). O parte aparte a cărţii e “RELATĂRI”, nişte texte narative aparent foarte haioase, care merg pe o idee foarte simplă – sînt texte scrise din perspectiva copilului, a bărbatului şi a bătrînului, deci eul poetic este heterodiegetic, însă întîmplările din “Relatrări” sînt la fel de obişnuite vieţii de zi cu zi, textele se bazează pe ticuri, semne, superstiţii, obiceiuri şi obişnuinţe cît se poate de “fireşti”, omniprezente în viaţa noastră. Ca şi celelalte părţi ale cărţii, “RELATĂRI-le” sînt compuse din aceeaşi combinaţie între ultra-obişnuit şi super-ciudat, concluzia la care ajunge cititorul fiind că pe lumea asta nu totul este logic şi că unele lucruri se întîmplă pur şi simplu, vrem noi sau nu vrem, dar mai bine să urmărim relatările reprezentanţilor celor trei vîrste prin care a trecut sau va trece Constantin Acosmei:

Relatarea unui copil:

          Într-o zi mergeam pe drum cu o fată. Un copil căţărat pe gard a început să strige după noi: “Gagica şi gagelul!” M-am oprit şi l-am ameninţat: “Lasă că treci tu pe la poartă pe la mine!…” (Mi-am umplut obrajii cu aer şi apoi i-am lovit cu pumnul, ca să ţîşnească aerul printre buze.) “…Îţi umflu botul!” Între timp, un copil mai mare, care sărise peste gard mai la vale, s-a apropiat pe furiş din spate şi mi-a tras în jos pantalonii de trening, apoi a început să-mi dea dupaci în spinare. Am vrut s-o rup la fugă dar m-am împiedicat în pantalonii lăsaţi pe vine şi m-am prăbuşit pe prundiş, julindu-mi genunchii. Am urlat pînă cînd copilul care mă caftea mi-a dat pace şi a intrat în ogradă. M-am sculat din colb, mi-am ridicat pantalonii şi am pornit mai departe. Cînd am trecut, cu capul în pămînt, pe lîngă un moşneag, acesta a strigat: “Bună ziua, flăcău!”, apoi a început să rîdă răguşit. O femeie care se uita peste gard m-a ocărît că nu port respectul la oameni pe drum. Mai încolo, după cotitură, am luat un bolovan şi i-am ologit femeii nişte pui, care umblau după cloşcă prin şanţ. Fata, care alergase înainte, s-a apropiat şi a început să rostească, cu vocea sugrumată, arătînd către mine cu degetul: “Treaba ta! Nu mă interesează! Te spun!” Am mai mers şi am ajuns acasă. Cînd m-a văzut, mama mi-a zis: “Bine ţi-au făcut! Aşa-ţi trebuie!”;

Relatarea unui bărbat:

          Eram chior de somn. M-am întors cu faţa la perete şi mi-am tras pătura peste ochi. După un timp, ea a aprins becul şi a pus reşoul în priză. M-am învîrtit pe partea cealaltă, dezvelindu-mă. Ea s-a aplecat în genunchi, şi-a aprins o ţigară de la rezistenţă şi a început să sufle fumul cu vîrful buzelor spre gura mea căscată, horcăind încet. Pe urmă a pus un disc zgîriat, şi-a lepădat capotul pe scaun şi s-a fîţîit prin odaie, legănîndu-se după melodie. A luat de pe masă o sticlă şi două pahare, apoi s-a ghemuit la căpătîiul patului. A umplut unul dintre ele şi a început să toarne cu ţîrîita lichidul dintr-un pahar în altul, şoptindu-mi la ureche. Cînd m-am trezit dimineaţa tîrziu în camera goală, m-am aplecat la marginea patului ud şi am scuipat cu putere pe reşoul aprins;

Relatarea unui bătrîn:

Într-o zi am călătorit la oraş. Autobuzul aglomerat cobora serpentinele în viteză. O doamnă s-a ridicat de pe scaun, a scos din buzunarul genţii de voiaj o sacoşă de plastic (imprimată cu poza unei femei în chiloţi călare pe o motocicletă), apoi s-a aşezat şi, desfăcîndu-şi punga în faţă, a vomat icnind de cîteva ori. Ajungînd în oraş, am căutat magazinul universal şi am urcat pe scările rulante pînă la ultimul etaj. O femeie gravidă stătea la coadă ca să plătească un coş plin cu scutece şi pelinci. Cuprinsă pe neaşteptate de greţuri, a făcut doi paşi în lateral şi a vomat în pumni, cu ochii holbaţi şi cu faţa lividă. Am coborît din magazin, am intrat într-o crîşmă din apropiere şi am făcut consumaţie. Mai tîrziu am traversat strada, împleticindu-mă printre maşini şi claxoane, am intrat în parc şi m-am lungit cu faţa în sus pe o bancă, în bătaia soarelui. Nu după mult timp am început să horcăi şi să mă zvîrcolesc, înecîndu-mă cu propria vomă. M-am întors cu trenul personal. În compartiment stăteau de vorbă o profesoară navetistă şi o femeie care mergea la mănăstiri. În liniştea lăsată după intrarea trenului în tunel, am aprins bricheta şi le-am surprins pe amîndouă cu limba scoasă, schimonosindu-se la mine.”.

 Pentru încheiere ar fi nimerit dacă aş face o analiză a sonetelor între care, ca între sînii celei mai frumoase femei pe care ai văzut-o vreodată, se zbuciumă “Jucăria mortului”, sonete la care m-am oprit însă în cronica la “Ozone friendly”, aşa că pur şi simplu am să vă atrag încă o dată atenţia asupra lui Constantin Acosmei, un scriitor în care am foarte mare încredere, un poet adevărat.