Arhiva

Archive for the ‘nr. 21 (Nora Iuga, din mai 2010)’ Category

nora iuga și chat-ul observatorului cultural

Irina Petrişor: Ce consideraţi perimat la 77 de ani?

Corpul. Dar şi aici e ceva de completat, adică mie îmi place, de foarte multe ori, cînd ies de sub duş, să mă duc în faţa oglinzii de pe perete. Chiar la vîrsta asta, înfrîngînd orice fel de frică, îmi place să mă uit dezbrăcată în oglindă. De multe ori, am impresia că arăt bine şi îmi spun uneori că e o iluzie. Sînt aproape sigură că e o iluzie optică, dar faptul că totuşi există acest trup imaginat, care, în ochii mei, se transformă într-o realitate agreabilă, îmi face bine. Am rămas foarte surprinsă cînd am văzut, la televizor, comentariile specialiştilor în cazul fotomodelelor care ţin acele infernale cure de slăbire şi nu văd în oglindă că sînt scheletice, ba au impresia că sînt mult mai grase. Îşi văd alte dimensiuni. Probabil că aşa ceva se întîmplă şi odată cu vîrsta, la bătrîneţe. Eu, de pildă, am rămas în minte cu silueta mea de la 40 de ani, atunci nu aveam decît 58 de kg, şi cred că la 1,68 arătam destul de bine.

un cristian: Îmi spuneaţi anul trecut că aţi fi pozat în Playboy, dacă ar fi existat…

Da, aş fi pozat sigur, în primul rînd pentru că nu mi-a păsat absolut niciodată de ce spune lumea despre mine, şi aş fi pozat şi pentru că voiam să-mi arăt corpul.
 

un cristian: Credeţi că soţul dumneavoastră ar fi fost de acord?

Uite că nu m-am gîndit la perechea mea, m-am gîndit numai la mine. Nu cred că ar fi fost de acord. Mă gîndeam că, dacă aş fi fost singură, liberă, aş fi făcut-o precis. Altminteri, cred că l-aş fi ascultat, adică nu aş fi vrut să-l supăr.

un cristian: Ce scriitoare credeţi că ar fi putut poza în Playboy?

Ştii cine avea un corp superb cînd era tînără-tînără? Ana Blandiana avea un corp frumos, foarte frumos, pe vremea cînd eu aveam 40 de ani şi ea era cu zece ani mai tînără. La altele nu prea ştiu, că poetele nu prea sînt foarte frumoase. Dintre poetele tinere, o găsesc foarte frumoasă şi extrem de interesantă pe Oana Ninu. Pe Angela Marinescu am cunoscut-o foarte puţin cînd era tînără. Acum, în schimb, vorbim toată ziua, bună ziua la telefon. I-am văzut pozele din tinereţe. Angela avea corp frumos. Dacă acuma îl are cum îl are, cred că Angela era foarte bine, putea poza în Playboy. Şi Magda Cîrneci era foarte frumoasă.
întregul dialog în nr. 438 al Observatorului cultural

interviu cu Nora Iuga

un cristian: Se împlinesc în curând zece luni de şedere în Berlin. Cum a fost drumul de la Fasanenstrasse 23 la Stuttgarter Platz22? Înţeleg că sunteţi ultimul bursier DAAD de la această adresă, dar şi că urmează o nouă destinaţie şi o altă rezidenţă.

Nora Iuga: Un prieten din Germania mi-a spus că nu poţi surprinde specificul unui oraş, fiinţa şi fizionomia lui distinctivă, decât dacă-l parcurgi în câteva zile, ori dacă ţi-l însuşeşti treptat într-un timp îndelungat, trăindu-i viaţa cotidiană ca oamenii locului. Berlinul meu de pe Fasanenstrasse 23 l-am cunoscut în două luni de vară. A fost iubire la prima vedere, a fost coup de foudre, a fost suprafaţa care implică stilul, forma, fardul, Berlinul frumos, pus ca pudra deasupra Berlinului adevărat: case, grădini imense, fete blonde cu dogi mari în lesă, blazaţi, total absenţi la lătrăturile isterice ale celor fără pedigree, mese pe stradă cu domni civilizaţi citind ziarele sau cu familii doldora de copii, toţi vorbind în cor italieneşte. O farfurie cu pizza ocupă o jumătate de masă; femeile germane seamănă cu bărbaţii, trupuri aspre, ciolănoase. Feţele reacţionează automat, de cum deschizi uşa magazinului apare zâmbetul ca la fotograf. Vorbesc scurt, parcă ordonă. Şi Wannsee-ul, plin de vaporaşe şi feriboturi, o viaţă forfotitoare, oameni întinşi pe iarbă. Încă mai crezi că zîmbetele îţi sunt adresate numai ţie şi „Schuldigung” e un gest de atenţie, nu formula rostită mecanic când te freci de alt corp, grăbindu-te pe scara rulantă. Cred că ei spun „Schuldigung” în mod reflex şi când se lovesc de o piatră. După o săptămână la Berlin, toate aceste descoperiri ţi se par semnele civilizaţiei, ale unei libertăţi demne, orgolioase şi amabile deopotrivă, iar diversitatea de tipuri umane care trăiesc aici, dovada unei maxime toleranţe. Dacă trăieşti un an începi să observi că eşti lovit pe stradă fiindcă nu te mişti mai repede, normal cu „Schuldigung”, încep admonestările că asta se face aşa şi nu aşa şi se arată tot mai des că vii dintr-o ţară înapoiată într-una care ştie şi face totul ireproşabil. Trebuie să te adaptezi din mers la rolul în care eşti distribuit. În general, dacă vii din Est, cu cât îţi joci mai bine rolul de victimă a regimului, cu atât ascensiunea îţi este mai garantată… În materie de trecut şi de politică, e mai bine să eviţi să vorbeşti şi mai ales să nu confunzi amabilitatea cu prietenia, pentru că, dacă ai naivitatea să crezi că şi tu ai dreptul să te plângi de ceva sau de cineva, rişti să ţi se întoarcă spatele… Fără îndoială că există şi oameni aproape necunoscuţi care te primesc în viaţa lor aşa cum eşti, care te caută, care au nevoie de tine şi-ţi dau sentimentul că tu, cel mic, eşti capabil să le oferi ceva ce ei nu au. Aici poţi găsi prieteni adevăraţi şi statornici, ăştia sunt în general oamenii singuri, cei ce nu se pot aşeza undeva definitiv sau pentru multă vreme, oameni care au un semn distinctiv. Dar aş putea să scriu o carte. Am şi scris a doua parte a Jurnalului berlinez, care va purta titlul adresei mele de acum, Stuttgarter Platz 22. De la viziunea exterioară exaltat-romantică a suprafeţei, am trecut la viziunea foarte interiorizată, reflexiv-critică a unor sensuri grave, ascunse după gesturi. Faptul că sunt ultimul bursier locuitor în această casă care m-a adoptat ca o mamă cu resurse, dar extrem de iubitoare, dându-mi pentru prima oară în viaţă un statut de doamnă din lumea bună, nu-i un rol de lepădat!, al treisprezecelea bursier în acest cvasipalat şi ultimul, parcă-ţi dă un sentiment de îngrijorare.

continuarea aici

Nora Iuga – noi imagini din documentar

autobuzul cu cocoşaţi (ediţia a II-a)

Nora Iuga este, efectiv, o „fetiţă cu o mie de riduri” capabilă să poetizeze pe registre disticte şi să treacă, plină de nonşalanţă, din paradis în infern şi de la arieta de carnaval la scrâşnetul atroce de dinţi ce exprimă durerea ţesuturilor unde timpul s-a instalat ca o molie. Zână şi vrăjitoare, căpcăună şi sfântă, poeta reuşeşte mereu să surprindă şi să contrarieze, însă, dincolo de toate măştile sale, etalate cu voluptatea ingenuă, dar şi perversă a travestiurilor, descoperim de fiecare dată acelaşi act de auto-asumare care transformă existenţa în poezie şi poezia în existenţă. Căci Nora Iuga scrie cum trăieşte şi trăieşte cum scrie, iar scrisul său este un act aproape fiziologic, o secreţie (uneori maladivă) a protoplasmei, aşa cum perla este o boală a scoicii. (Octavian Soviany)

editura Charmides, seria Biblioteca de poezie

Nora Iuga în Campania „MEMBRU USR”

Am citit de curând în Berliner Tagesspiegel, pe care mi-l lasă zilnic mesagerul nevăzut, pe gratis, în cutia poştală, anunţul publicat de Literaturhaus-Berlin, cu titlul „Cine citeşte la Literaturhaus-Berlin se simte onorat”… mărturisesc că m-a pufnit râsul şi am avut brusc în faţă oglinda „împăratului gol”. Îmi imaginez că aşa îşi vor fi închipuind tinerii noştri scriitori, printre care se numără şi cei la care ţin cu precădere şi le recunosc talentul, pentru că tot vin şi vin şi cresc şi cresc, precum armatele Aliotmanului – care nu se-mpiedecă de-un ciot! Ei tot trec pe lângă ciot, mai departe, pe lângă acea casă boierească, fanată de vremuri, care scârţâie din toate încheieturile, Casa Monteoru, ca o rasă pe cale de dispariţie; cuibul scriitorilor de altădată, trec, fără să se-oprească. Pe vremea debutului meu, petrecut cam în aceeaşi perioadă cu al Ilenei Mălăncioiu, al lui Virgil Mazilescu, al lui Vintilă Ivănceanu, al Angelei Marinescu, în capul nostru încă ne-european, nu exista o onoare mai mare decât aceea de a deveni membru al breslei scriitoriceşti. […]

nora iuga şi chestionarul (6-10) lui mihail vakulovski

Ce sentimente/stări te enervează?

Cel mai mulţ şi mai mult mă enervează să-i aud vorbind cu deplină convingere despre evenimente şi timpuri pe care nu le-am trăit… Singurii oameni sunt cei care îmi falsifică trecutul, fiindcă n-au amintirile mele.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Dumnezeule, cred că nimic nu mi s-ar părea mai ridicol decât să mă laud cu vreu succes de-al meu sau, şi mai rău, cu vreo faptă de eroism în faţa propriului meu fiu. Nu am simţit niciodată nevoia să am modele. Ideea de a urma exemplul cuiva mă umileşte, eu nu pot semăna decât cu mine, iar ca să devin un exemplu pentru alţii mi se pare indecent. Scuzaţi-mi imoralitatea, dar la vârsta mea e greu să mă mai schimbaţi.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Poate că aş accepta. În fiecare intelectual, dacă e om, există momente de mare sentimentalism, când îl pot impresiona melodramele, telenovelele, kitsch-ul, de ce nu şi manelele? Ca scriitor nu aş accepta – nu aş putea – să scriu cum mi se cere. Scriu cel mai mult la comanda creierului meu vechi-Paleo-, ăla de sub scoarţă.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Nu pot să spun decât că un premiu compromis de acordarea lui unor „personalităţi” cu o valoare discutabilă, oricât de tentant ar fi, le-aş refuza. Mi-ar plăcea imens să mi se dea acest prilej.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Prin caracter.

Nora Iuga şi chestionarului (3-5) lui Mihail Vakulovski

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

A dori să practici ceva ce face altul, e, cred, un fel de a imita. N-am avut niciodată tentaţia imitatului. Îmi place prea mult să fiu complet neasemănătoare. De asta unii mă iubesc din cale afară şi pentru alţii am murit demult. De fapt îmi place cu adevărat un singur sport, cel pe care l-am şi făcut bine. Dacă în 1945, să zicem, nu ne aflam imediat după război, poate m-aş fi antrenat pentru Olimpiadă, mă refer la înot. Mi-ar fi plăcut să călăresc, nu pentru sportul în sine, pentru teatralitatea lui: costumul, salutul, ţinuta… şi, mai ales fiindcă ador caii – carnalitatea, muşchii, buzele, subţirimea gleznelor.

foto: Nora Iuga şi clopotul olimpic (1936) de la Berlin

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

În romanul Sexagenarul şi tânărul am modificat pe alocuri textul, adăugînd unele scene, eliminând altele. Personajul Terry, prietena Annei care reprezintă un alter-ego al autoarei, este pusă într-o postură extrem de dezavantajoasă; are un act sexual în curtea Uniunii Scriitorilor, în noroi, pe o ploaie torenţială, cu un individ care o tratează ca pe ultima prostituată… orice comentariu în plus e de prisos.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Tot de ţine de o realitate secundă: scena, poza, tot ce apare de după cortină; aşadar lumea închipuirii, lumea pe care o construieşte gândul şi trupul meu… cred că treatrul, poate, nu sigur, dansul.