Prima pagină > Mugur Grosu, nr. 30 (Mugur Grosu, din octombrie 2010) > Mugur Grosu – Prima mea vidioţenie (în „Pana mea” nr. 3)

Mugur Grosu – Prima mea vidioţenie (în „Pana mea” nr. 3)

Nu ştiu alţii cum sunt…, că nici despre mine n-aş şti ce să spun. Când Marin Mincu, prin ’99, m-a onorat prima oară cu discursul său abraziv, am aflat multe lucruri noi despre mine pe care nu mi le-am imaginat niciodată… „Mugur Grosu anunţă orgolios apariţia unui nou insurgent, de coloratură neoexpresionistă. Ceea ce mi se pare cu totul remarcabil la tânărul plastician (Mugur Grosu face parte din breasla pictorilor din Constanţa) este tocmai amplitudinea eului dictatorial care ia în posesie cadrul extern / intern, nesinchisinud-se aproape deloc de retoricile care-l preced.“ N-am îndrăznit să îl contrazic, chit că la partea cu pictura eram astfel în impostură: întâi că ce făceam eu era grafică, apoi că picam oaie neagră în orice breaslă: printre poeţi eram pictor, printre artişti „cam“ poet (să mă denunţ c-am picat de trei ori examenul la Arte Plastice? Când unica-mi „performanţă“ notabilă a fost că, la examenul de creaţie, pe-aceeaşi mapă de lucrări luam în primul an nota maximă şi-n următorul an pe-aia minimă… Fix cu aceleaşi lucrări.). Bun, am publicat patru cărţi. Trei de poezie, s-ar spune. Dintre care două cumva pe lângă cinstitul fenomen cultural amintit: o colecţie de sms-uri şi-ncă una de mixuri cu titluri decupate din ziare. Şi cum totul trebuie să poarte un nume, am dat editurii un titlu pentru noua colecţie: Zapping poetry, după un filmuleţ pe care-l asamblasem, zic liric, din subtitrările unor programe TV. Că asta nu-i poezie, s-a spus. Da’ nici artă. Nici film. Da’ ce-o fi? …Există o îndeletnicire prin bresle, o aplecare spre calapod, un tabiet, o manie de-a anexa orice ciob de real prin numire, a eticheta, castra, fereca în borcane anume tot felul de culturi – murături, încolonate nevrotic, cu vârf. Ca şi cum ne-am pregăti de iernatul perpetuu. Când putem s-o luăm în sens invers, mai simplu: un măr nu va înceta a fi fruct dacă-i numit, subit, pară. În literatură, artă, cultură, acelaşi fruct preocupă: creaţia. Doar uneltele se schimbă, deşi nu-i definesc, nici impun conţinutul. Cum fructul nu-i descris de borcan, eticheta cu atât mai puţin nu e fructul…

M-am tot ferit să mă „legitimez“ cultural în formule deja stabilite: artist, poet, scriitor. Întâi că toate etichetele astea ascund nişte prefabricate enorme (unele chiar expirate, crăpate). Dar nici creator nu-ţi poţi spune: nu eşti demiurg, nu scoţi iepuri din cuşmă (recuzita era aici, săculeţul de scrabble e pus pe masă, clapele-s deja potrivite la pian. Tu aduci nişte degete şi amesteci /interoghezi ceva dat. Restul e dibăcie, curiozitate şi poftă). Actul de creaţie e, în primul rând, prospectiv. Dar prospector sună ca director, inspector, prorector: ca naiba!. Mai bine spun „artizan“: generator de „obiecte“ umile. Şi sună fain: autoironic, eroic, la el ca Tarzan, partizan… Dă-le-ncolo de etichete!

Când am făcut primul filmuleţ, n-veam habar ce-o să iasă, nici cum s-ar numi ce-a ieşit. N-aveam nici sinopsis, nici cameră, doar o idee pe care doream s-o prezint în Cenaclul de Marţi într-un discurs cât mai puţin „tenebros“. O glosă ironică „mută“ stârnită de-un comentariu stupid din Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi (Constantin şi Dinu Giurescu) lângă fotografia statuetelor de la Hamangia: „anticipează, cu cel puţin cinci milenii, Gânditorul lui Auguste Rodin (1880), simbolizând forţa creatoare a gândirii umane!“. Poftim cultură! Rezolvasem restul şaradelor şi-acum ne luăm de centuri cu francezii… Lasă că Brâncuşi îşi depăşise maestrul, na că şi cu un bibleou de necropolă-i dai peste nas… Exagerez, evident. În ton cu tâmpenia amintită. Cum s-a ajuns aici? De la nume. Întâi că erau două personaje, nu unul. Din pricina numelui atribuit grupului statuar de un şmecher, al doilea a ajuns o anexă: „Gânditorul şi femeia sa“. Şi aşa a rămas: Gânditorul în sus, Gânditorul în jos, simbolizează şi drege şi îi bate pe toţi. El şi Superman. Ai un nume pe buze, gata fandacsia! (Aşa s-au dus, ieri, şi cei 20 de ţărani la poliţia din Mehedinţi, să reclame că l-au văzut pe Superman zburând peste satul Gemeni… E ştire pe bune!) Dar ce vedem noi la statuete? O femeie gestantă, cu spatele dreapt şi un tip niţel cocoşat, cu capul în mâini. Parcă stă pe budă… Poate e plictisit! Dar noi nu, Gânditorul! De ce nu Constipatul, de ce nu Mahmurul, de ce nu Depresivul, Leneşul, Obositul? Nu, el Gândeşte! Iar ea e anexa… Cum aşa? Doar vorbim de neolitic, deci de matriarhat. Şi-n matriarhat ea e capul …Tot lanţul de interpretări aberante (el = gânditor, apoi el = preRodin) ţine de faptul că un şmecheraş din era noastră patriarhală a denumit nişte piese din matriarhat… Dacă am căuta un semnificant, un mesaj la (re)numitele statuete, ar trebui să pornim cu femeia. Şi de la faptul că poziţia ei, de fapt, este tipică pentru naşterea în poziţie verticală, o tehnică (dintre cele uitate) privind fătarea fără dureri: aşezată, cu spatele drept, cu mâinile apăsând pe un genunchi ridicat şi coatele îndepărtate… Dar poate El, „Gânditorul“, cu g de la gigi, să fie cel ce i-a dat preţioasele indicaţii?

N-a existat un scenariu, doar ideea că tot „cazul“ ăsta, al Hamangiţei ar merita un tratament special: o proiecţie simultană, cu două ecrane alăturate, unde atenţia să fie mereu distrasă de ce se întâmplă pe ceălalt ecran. George Vasilievici avea o cameră de amatori, am strâns o recuzită minimă şi-am improvizat, într-un cadru mai mult decât primitiv, nişte situaţii simpatice, mute, cu doi prieteni: Sorin Condrea şi prietena sa, Ruxandra… Filmuleţele au fost gata cu două zile înainte de festivalul EroTICA din 2001. La repezeală, am anunţat pe afiş asta: Cazul Hamangia, video-performance. Făcusem un montaj minimal, direct din cameră, muzica curgea separat, de pe casetofon, iar filmele erau gândite să înceapă la un interval diferit unul de celălalt, aşa că eu stăteam cu ochii pe ceas şi cu degetul pe 2 telecomenzi… Proiecţia din Clubul Touch & Stay a strâns multă lume, cu mult peste aşteptări, aşa că am pus cinci serii de proiecţii una după alta, pentru lumea care aştepta la coadă – mulţi să mai vadă odată, căci schema cu deturnarea atenţiei printr-un discurs vizual paralel reuşise… Să fi fost ăsta primul meu video-poem, cum se „zice“ acum? Sau doar o vidioţenie? Habar n-am… Azi, când sunt atâtea opţiuni gen YouTube etc, orice vidioţenie are etichetele ei, şi şansa democratică de-a fi ridicată la rang de artă… Sau poezie + artă. Sau po-artă…

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: