Arhiva

Archive for Decembrie 2008

Doina Ioanid- povestea cărţilor şi lecturi din fiecare volum publicat

Cărţile Doinei Ioanid în viziunea Cristinei Ispas

După-amiaza continuă

Lestul care stabilizează poezia Doinei Ioanid, pe măsură ce continuă să fie încărcat, într-o formulă poetică inepuizabilă, este reprezentat de materia cea mai uşoară, mai transparentă şi mai perisabilă din câte există: timpul. cristina-ispasAceasta este obsesia centrală, depusă ca un sâmbure otrăvit în centrul fiecăruia dintre micile poeme în proză, de la Duduca de marţipan (Univers, 2000) până la Poeme de trecere (Vinea, 2005). Poemele, altfel construite migălos, meticulos şi mai ales exact, în cheie minimalistă, deşi exactitatea nu este de obicei un atribut al poemelor în proză, lasă povestea să se impregneze treptat de otrava efemerităţii şi perisabilităţii, într-o îndepărtare graduală de realitate, ce sfârşeşte ineluctabil în inflamaţii coşmareşti.

Poemele sunt de fapt mici instantanee biografice, nu neapărat istorisiri, cât captări fotografice ale unor momente care au marcat (erodat) fiinţa de-a lungul anilor, fante care lasă aerul vremurilor să intre şi să oxideze chipul de fier al primelor vârste. Este vorba, mai precis, de două fluxuri temporale: unul marcat de un ritm brutal, în care biologicul se supune mecanicului, şi altul aluvionar, nediferenţiat. Primul este personal, celălalt este timpul fatal, istoric, romantic. Această temă copleşitoare a Timpului din poezia Doinei Ioanid nu funcţionează însă ca o ancoră aruncată în apele poeziei moderne, ci ca un metronom ascuns în soclul minuscul ce poartă o duducă de marţipan preschimbată în dansatoare. Dincolo de timp nu există transcendentul, alinarea în neant, ci disperarea rece, cu piele de şarpe, a absenţei celor dragi şi a îndepărtării de propria fericire a naivităţii şi posibilităţilor infinite: moartea fizică. Între amintire, care nu este nici ea anamnetică, şi limita de la celălalt capăt al vieţii, la fel de  inexpugnabilă, se desfăşoară poezia Doinei Ioanid:

duduca-de-martipan-coperta-13„Duduca de marţipan pe catifeaua conabie. Clopoţelul sună şi vînzătorul apare de după draperie. Din colţ, se vede perniţa cu ace. Silueta subţire a femeii traversînd camera. Miroase a terebentină şi a zahăr ars. Întinzi banul de metal şi duduca se află în mîinile tale. Aroma dulceagă. Desprinzi o bucată din rochie şi o crănţăni, apoi alta. Ceasul ticăie pe raft. Umerii şi capul topindu-se încet. Îţi scuturi firimiturile din poală şi-ţi aranjezi rochia. În geamul vitrinei, chipul tău semănînd cu al duducii  de marţipan.”

Elementul care deschide acest vertij în gaura neagră a timpului este reprezentat întotdeauna de umbră, fie că e vorba de noaptea care învăluie lucrurile sau de un colţ umed, întunecat şi misterios dintr-o veche prăvălie etc. Întunericul distorsionează, deformează şi înzestrează personajele altfel banale şi familiare cu atributele fabulosului, fantasticului, coşmarescului:

„Apropiindu-se de sofa, mama îngenunchează în faţa unei femei cu trup de cetaceu. Îi şopteşte ceva : umbre verzi pe feţele lor. Trec amândouă în spatele paravanului cu păsări şi peşti. Picăturile de apă. Se întoarce lividă, strecurând în sân o sticluţă.

Lumini şi străzile. Facem cumpărături, apoi luăm tramvaiul.”

Coşmarul care se declanşează astfel, care îşi deschide fălcile monstruoase pentru a înghiţi realitatea, este reprezentat întotdeauna prin imaginea unei lumi ce se lichefiază, se dezintegrează în apele mocirloase ale memoriei. Memoria nu este altceva decât o mare tenebrum, ascunsă ameninţător în spatele creierului, gata să-l tragă în adânc, iar viaţa este o apă care curge în sens heraclitian, o amară şi imperioasă invitaţie la călătoria fără întoarcere. Între acestea două fiinţa se zbate necontenit pentru a-şi putea păstra echilibrul iremediabil precar :

„Cobor din tren. La un pas în faţa mea, zeitatea hidropică. Îmi face semn să trec. Efluvii de rugină acoperă peronul. Pulberea îmi pătrunde în sandale. Plantele cărămizii. Salcîmii cafenii ca într-un dagherotip. Oamenii trec somnambuli, înaintînd parcă pe fundul unui ocean. Rugina îmi pudrează părul şi umerii. Păsările se izbesc de cer şi cad însîngerate. Oraşul stă prins sub un clopot de sticlă. Bătaia înnebunită a aripilor. Sîngele şi rugina se amestecă. Cineva ne priveşte, cu ochiul lipit de cupolă.”

Semnele universului acvatic există pretutindeni pentru a prevesti fatalitatea, sfârşitul, irevocabilul: pescăruşii se văd pe maidane alături de ciori, o femeie lopătează prin iarbă, astfaltul curge ca o gîrlă, simţindu-se mirosul scoicilor putrezite, iar oamenii sunt asemănaţi cu brotaci, cetacee, mormoloci etc. Comparaţiile vin mereu din acest mediu acvatic, fiinţa trezindu-se lepădată din lichidul amniotic direct în acest râu care curge cu viteză înspre moarte. Uneori prezenţa elementului acvatic este de o discreţie absolut fermecătoare, ca acest cerc ce se linişteşte în jurul îndrăgostiţilor: „Mâna lui se strecoară sub bluză. Pentru o clipă identificarea. Apoi, fixând punctul de lumină, cercul se reface în jurul lor, iar seria confidenţelor continuă. Faţă în faţă, în semiobscuritatea camerei, până când aripile se zbat deasupra pleoapelor şi tălpile caută în zadar aderenţă.” Iar viitorul nu este nici el altceva decât tot un fel de mare, de data aceasta însă una care nu se lasă pătrunsă: „În pragul casei mă aşteaptă bunicul ţinîndu-şi capul în palme – un glob cu ape în care încearcă să-mi citească viitorul.”

Tirania trecerii timpului va înseamna astfel mereu amintirea, goana după sine, după multitudinea de identităţi pierdute, dar şi obsesia captării clipei prezente, obsesia înlănţuirii ei: „Pasărea cenuşie, în colţul magazinului, cu burta în sus. Ai văzut-o de cum ai intrat, dar ai înaintat spre standuri. Cercetezi atentă rafturile, încercînd să rezişti ispitei de a o privi. Şi totuşi întorci capul după cîteva clipe: pîntecul bombat şi pufos; gîtul frînt, atîrnînd într-o parte şi ochii deschişi. Nu te poţi mişca, nu poţi vorbi, auzi doar întrebarea vînzătoarei. Dar deja eşti cuprinsă ca o mică statuetă în pupila albastră a păsării.” Percepţia acută a schimbării accelerate a identităţilor sub trecerea timpului imprimă personajului schizoid dureroase stări catatonice: ” Un bărbat înalt se apropie. Îl urmăresc. Mi-e teamă că nu va încăpea cu totul sub streaşină, dar el trece fără să se plece, obişnuit cu propria statură. Trecînd, se uită spre mine (poate văzuse spaima acoperindu-mi faţa). Nu mai vine nimeni. Imaginile se ivesc din nou, plutind în jurul meu, de parcă ar fi aflat c-am rămas singură.”

Captivă între timpul care se retrage şi cel care atrage magnetic înspre final, fiinţa se ancorează mereu în imagini pe care încearcă să le fixeze, dar care se vor mişca întotdeauna şi vor dispărea în acelaşi sens fatal: ” Merg pe lîngă magazinele înghesuite. La florărie se vînd de toate: salată, dulciuri, flori, rochii, parfumuri. În vitrina frizeriei, manechinele cu peruci buclate peste care s-a aşternut praful. Unul dintre ele se mişcă, se retrage.” Poemele iau astfel mereu forma vieţii, nereuşind să rămână fidele formulei microbiografice circumscrise unei realităţi cotidiene banale şi egală cu sine, topindu-se în fabulos, coşmar, mister la fel cum viaţa se topeşte în timp.

Dacă Duduca de marţipan se focaliza mai mult pe această zonă indistincă a copilăriei, volumul E vremea să porţi coperta-1-e-vremeacercei (Aula, 2001) este dedicat unei alte vârste, a femeii în plină criză de maturitate. Peisajul nu s-a schimbat nici acum, deşi femeia se întregeşte în cuplu: „Lumina se înroşeşte şi se scurge peste trupurile noastre. Un mîl roşu ne acoperă. Înotăm ca doi mormoloci, atingînd pereţii ce se destramă. Pe podea, rochia mea ca o uriaşă pasăre moartă.” Semnele trecerii timpului sunt din ce în ce mai vizibile, femeia drapându-se tot mai des în hainele morţii. De asemenea, scindarea, multiplicarea identităţii este mai pronunţată acum, fiind cel mai bine descrisă în acest cadru unde chipul nu reuşeşte să se fixeze în apele oglinzii: „Imaginea mea bâzîie ca o insectă bezmetică, refuzând să se suprapună peste cea a femeii din oglindă.” Absurdul se insinuează şi el, alături de umbrele coşmareşti, mai frecvent în formula acestor poeme: „E iarnă. Seara miroase a pene ude. Ţurţurii cad cu zgomot, cîte un trecător se rostogoleşte pe asfalt.” E vorba de fapt de o schimbare în registrului naiv, care atinge uneori valenţe sadice (ce ţin însă încă de o anume naivitate): „O femeie trece strada, legănîndu-şi crupa lăsată. Un pumnal o loveşte în ceafă, autobuzul trece peste ea. După-amiaza continuă.”

Alteori, halucinaţiile sunt adevărate deliruri onirice, în care coşmarul acaparează orice oază de realitate: „Femeia îşi rulă grăsimea de pe şolduri, aşezînd-o în formă de inele. Arăta acum ca o rîmă uriaşă. O rîmă uriaşă cu o coadă splendidă trecu pe bulevardul Iuliu Maniu şi se aşeză sub castani. Îşi ţinea mîinile în poală şi aştepta. Inelele abia învăluite în mătasea subţire se ridicau şi coborau. Sus-jos, sus-jos. Somnul transparent. Cuţitul negru sub soarele prea roşu. Seul se scurge pe trotuar. Cristalizat. Şi noi patinăm în neştire sub castanii înfloriţi.”

Maturitatea este însă aceea care declanşează lupta cea mai disperată cu timpul, fiinţa intrând acum într-un proces accelerat de eroziune a identităţii: „Femeia la treizeci de ani. Vîrstă imatură, cînd încă iubitul te înconjoară ca o apă caldă. Ziua de vară de după perdele prăfuite. E vremea să porţi cercei. Urechile  însă refuză, se umflă. Atîrnă grele ca nişte ghivece. La treizeci de ani, urarea să faci copii frumoşi te turteşte de tot. Să creşti copii ca să uiţi că te aşteaptă serile nesfîrşite, cu poze înrămate pe pereţi, ca să uiţi de trupul mototolit, de frica dospind în măruntaie, de iluziile care-ţi dau tîrcoale. Te împotriveşti cu blîndeţe:  mai sînt  atîtea de făcut.” Intervine acum o nouă primejdie, identitatea fiind ameninţată nu numai de multiplicarea în eurile trecute, ci şi de asemănarea primejdioasă cu celălalt, tragedia personală devenind tragedia universală a femeii la treizeci de ani: „Şi totuşi semăn din ce în ce mai puţin cu mine, dar leit cu nepoata doamnei din compartiment, cu amica altei doamne. Scala asemănărilor, mai mică sau mai mare, mă urmăreşte pe stradă, acasă.” Teama de ridicol se insinuează şi ea acum, la început sfidată: „Nici un gest nu e destul de ridicol sau indecent. Şi nici ploaia care s-a pornit nu mă poate împiedica să mă rotesc în jurul tău ca o libelulă ameţită,” apoi tot mai pronunţat: „E deja după-amiază şi toate eforturile mele au fost în zadar. În loc să te privesc cu siguranţa unei june perfect machiate, să te privesc prin perdeaua rimelului ca o modernă Salome, să-ţi arunc ocheade ca o turcoaică frumos încondeiată, n-am reuşit decît să-mi înroşesc ochii. Te rog să nu rîzi totuşi de mine.”

Elementul acvatic rămâne ca întotdeauna prezent: pulpele îndrăgostiţilor se ating „lunecând în depărtare ca nişte luntre geluite,” iar viaţa pare să fie ameninţată în permanenţă de ploaia care diluează, care şterge.

În Cartea burţilor şi a singurătăţii (Pontica, 2003) obsesia timpului este transpusă în vechiul mit al lui Iona, singurătatea născându-se de fapt din lupta cu fatalitatea vieţii ca durată brutal limitată: „Degeaba. E iarăşi beznă şi cartea-burtilor-coperta-1iarăşi nu pot respira. Şi hruba asta înţesată de amintiri nu-i decît o altă burtă din care trebuie să scap.” În Poeme de trecere (Vinea, 2005) însă, resemnarea începe deja să-şi facă loc, săpându-şi sigură drumul prin carnea amară a singurătăţii: ” În cele din urmă, totul mă trădează, pielea, memoria şi puloverul meu turcoaz, deja lăsat. Trăiesc în umbra zidului, a ştreşinii, fără jurnal, fără proiecte, fără destinaţii precise. Trăiesc deodată cu ziua care trece.” Viitorul se arată acum limpede, întrupat în bătrâna femeie care a depus deja demult armele: „Abia acum, la bătrîneţe, după ce ani de zile se încăpăţînase să lupte împotriva prafului, măturînd, ştergînd, lustruind fără încetare, abia acum cînd stătea paralizată în căruciorul de piele cumpărat de nepotul său, teama de singurătate şi plictiseală se scurse din trupul ei ca o apă mîloasă, pînă rămase numai ziua senină şi verde.”

Într-un interviu, Doina Ioanid îşi mărturisea afinitatea cu liniile distorsionate din tablourile lui Marc Chagall şi cu poezia lui Mircea Ivănescu, ambii aşadar maeştri totali ai discreţiei. Şi poemele ei se caracterizează într-adevăr prin discreţie şi printr-o anumită economie a limbajului menită să transparentizeze viaţa. Şi totuşi, în Poeme de trecere, răzbeşte o voce destul de amară, în care resemnarea refuză să se consemneze liniştii şi unui ritual diafan al trecerii: „Mi s-a părut atunci că înţeleg ce se întîmplă, că trebuie să las lucrurile să curgă, aşa cum se cuvine din partea unei femei în toată firea. Dar la ce bun înţelepciunea asta de doi bani?” Înţelegându-şi natura de păpuşă lipsită de putere în faţa vieţii, fiinţa se lasă în cele din urmă pradă tristeţii, în care însă continuă să resimtă o anume brutalitate: „Căci numai tristeţea mi-a supravieţuit. Şi ea îmi poartă trupul încoace şi încolo, îmi toarnă din cînd în cînd un pahar de gin, mă îmbracă şi-mi dă brînci în lume.”

Scriitura vârstelor succesive, care traversează toate cele patru cărţi ale Doinei Ioanid, sfârşeşte inevitabil prin a se imprima adânc în fiinţa de carne, unde lupta nu va înceta niciodată, în ciuda înţelegerii ei acum nu ca trăire autentică, ci ca spravieţuire: ” E ca şi cum aş fi înghiţit o mulţime de cuvinte, şi ele ar fi format o scară a lui Iacob din adîncul meu pînă spre cerul gurii.”

Cristina Ispas

material exclusiv BdP

Doina Ioanid citind din Alexandru Muşina şi Judith Meszaros

La ora de lectură, Doina Ioanid vă invită să ascultaţi două poeme din volumele „Lucrurile pe care le-am văzut” (Al. Muşina) şi „We all live in a yellow submarine” (Judith Meszaros).

Doina Ioanid – un interviu inedit (16-18)

16. Mici orgolii personale

Uf, micile orgolii personale! Uneori pot fi sîcîitoare, dacă le bagi prea mult în seamă. Ale mele ţin în general de aprecierea celorlalţi. Nu-mi place să fiu subestimată sau manipulată. Atunci am mici răbufniri, dar îmi trece repede. Îmi spun că dacă eu ştiu cine sînt şi unde mi-e locul, pînă la urmă îşi vor da seama şi ceilalţi. doina-ioanid-credit-foto-nicu-rotaruIar dacă nu, e pierderea lor. Vezi cît sînt de orgolioasă!

credit foto Nicu Rotaru, decembrie 2008
17. Locurile în care mă simt (ca) acasă

Mă simt acasă oriunde ştiu că sînt iubită.
18. Povesteşte-ne un vis.

Nu vreau să-mi povestesc visele. E ceva prea difuz, pentru a fi prins într-o povestire. Am încercat odata pentru Dilemateca. Era un vis frumos, în care zburam. Nu ştiu dacă a rămas prea mult din senzaţia minunată pe care o resimţeam în vis. Aşa că nu mai încerc. În plus, am ajuns la concluzia că visele mele trebuie să rămînă ale mele.

Doina Ioanid / photo shooting 2008

doina-ioanid-0021

Noua rubrică, photo shooting, chiar dacă momentan nu beneficiază de aparatură ultraperformantă, va încerca să remedieze o problemă de imagine: cînd dăm căutare imagini pe google, să şi găsim fotografii cu scriitorii români reprezentativi.

doina-ioanid-20081

Începem această rubrică chiar cu Doina Ioanid, căreia îi şi urăm „La mulţi ani!” (vezi calendar)

doina-ioanid-003

Invitat special BdP: Mihai Ignat

Un interviu publicat parţial în Dilema veche, „gîndit” şi obţinut în acelaşi timp (decembrie 2007) cu interviul Doinei, apărut în „România literară”. Am considerat că e binevenită „publicarea” lui integrală într-o secţiune nouă, aceea a INVITAŢILOR, ţinînd cont de faptul că, iată, există suficiente referiri şi trimiteri la Doina Ioanid. Cum Mihai Ignat va avea o lună specială la BdP spre sfîrşitul lui 2009, cred că e mai bine ca, pentru coerenţă, să postăm acum acest interviu. Cu menţiunea că la data realizării acestui interviu nu eram angajat al Observatorului cultural (am fost acuzat şi-n cazul interviului cu Doina că am făcut prea des referire la Observatorul cultural), neconsiderînd că am exagerat cumva (am respectat cele 8-10 reviste literar -culturale pe care le-am consultat prioritar în ultimii ani, iar Observatorul face parte din această categorie restrînsă) şi specificînd că interviul trebuia să apară în nefinalizatul nr 4 din „pana mea”,  o revistă pasabilă pentru mulţi amatori, dar de care nu regret că m-am lăsat, vă invit la un tur de forţă alături de Mihai Ignat, al cărui interviu apare abia acum în integralitatea necesară.  (un cristian)

Îmi propun să nu-mi uit prietenii care nu sînt scriitori

1. Mihai, cînd şi cum ţi-ai dat seama că eşti scriitor? Mai e timp să te reprofilezi sau e definitivă treaba asta?

Cînd mi-am dat seama că mi-e greu să trăiesc fără să scriu, că scrisul a devenit o dependenţă, o toxină necesară (asta poate şi pentru că nu fumez şi trebuie să compensez cumva, nu?). Dar nu pot determina exact cînd am căpătat conştiinţa asta, de scriitor. Poate că mi-am dat seama că sînt scriitor atunci cînd, în liceu, printr-a unşpea, sora mai mare a unui coleg şi foarte bun prieten mi-a spus că i-au plăcut foarte mult cîteva pagini de proză (o proză plină de clişee, despre o bătălie aviatică (sic!), influenţată evident de romanele de război); deci în clipa în care am avut confirmarea din partea primului cititor nesubiectiv, care nu mă cunoştea înainte să-mi citească textul. Sau atunci cînd mi-au apărut primele poeme publicate, în suplimentul «Central» al «Contrapunctului», în aprilie ’92. Sau poate am simţit că-s, în sfîrşit, scriitor, cînd am citit în cenaclu, în 1993, şi, după săpuneala «centraliştilor», Mircea Cărtărescu a spus că nu-nţelege ce-au avut cu mine, că textele sînt bune şi arată un scriitor format. Sau cînd am cîştigat concursul de la Piatra Neamţ şi m-am trezit în decembrie 95, cu primul meu volum şi-am simţit ceva ce nu se poate descrie…?

Cît priveşte reprofilarea, nu cred că mai e posibilă. Am scris şi înainte de 89, fără să mă gîndesc deloc, dar deloc la publicare, am scris pentru mine şi pentru prietenii mei (şi mi-a fost de ajuns). De ce n-aş scrie şi după pensie şi după ce-aş fi uitat, de ce n-aş scrie chiar dacă n-aş mai putea publica, n-aş mai trezi interesul nimănui etc.? Să nu scriu fiindcă nu pot cîştiga bani (serioşi) din scris, fiindcă trebuie să fac orice altceva ca să pot mînca şi ca să pot plăti întreţinerea? Cu orice m-aş ocupa, scrisul ar rămîne (ce, te laşi de fumat fiindcă trebuie să mergi la serviciu?). Asta nu înseamnă că, la limită, n-aş putea să trăiesc fără să scriu. Poţi trăi fără să scrii, oricît de «intoxicat» ai fi, dacă viaţa nu-ţi mai dă voie s-o faci; adică mi-ar fi foarte greu dacă aş fi obligat să nu mai scriu, dar nu aş muri, să fim serioşi… În Quills, film despre marchizul de Sade, protagonistul e fascinant nu pentru că e obsedat sexual, ci pentru că e obsedat textual: scrie cu orice, cu sînge şi cu fecale, pe zidurile celulei dacă n-are hîrtie, piele sau altceva, scrie fiindcă altfel înnebuneşte. Şi chiar înnebuneşte: poate trăi fără sex, dar nu fără text. Unul din cele mai bune filme nu despre perversiune, ci despre «virusul» scrisului, despre adicţie, de fapt.       

2. La început a fost poezia. De ce poezie şi ce/cine te-a încurajat să o scrii ?

Cum am mai declarat: poezie… din lene, pentru că altfel eu de proză eram mai preocupat în liceu, la vremea la care mijea conştiinţa mea de scriitor. Aş fi tentat să spun că poezie fiindcă aşa s-a întîmplat, pur şi simplu. În legătură cu asta, aş fi tentat să emit o teorie: cei mai mulţi scriitori (şi nu numai) încep prin a scrie poezie: o anumită vîrstă, în speţă adolescenţa, te predispune la a citi şi a scrie poezie; apoi treci la proză şi la teatru, genuri mai dificile, în care raţiunea, şi experienţa de viaţă au rol mai important decît în poezie. Etapizarea asta camilpetresciană s-ar putea să fie reprezentativă pentru (endo)geneza scriitorului; cei mai mulţi au scris în tinereţe poezie, chiar dacă unii o abandonează şi nici n-o publică (de pildă, după ’90 s-a publicat o plachetă cu versurile lui… Noica; le-am citit, nu poezie găseşti în ele, dar ideea este că a cochetat, în liceu, cu acest gen). Dacă scotoceşti bine în biografiile sau bibliografiile scriitorilor, filosofilor etc., foarte rar nu găseşti dovezi ale încercărilor, mai mult sau mai puţin reuşite, de-a scrie poezie. 

Dar eu cred că am început cu poezia pentru că: 1. nu-mi cerea eforturi mari, mă lăsa în lenea mea; 2. am găsit întotdeauna cîţiva cititori care să conteze; 3. într-o vreme, după armată şi pînă am intrat la facultate, am citit foarte multă poezie, îmi plăcea să citesc poezie şi imitam autorii care-mi plăceau. M-au încurajat în primul rînd cei doi prieteni ai mei, despre care-am mai povestit, Bebe şi Bobby, colegi de liceu cu care am inventat acel «curent literar» (sic!) numit diferenţialism. Apoi m-au încurajat Muşina şi Crăciun, atunci cînd am citit nişte texte la un cenaclu, prin 88 sau 89, în Braşov. Iar confirmarea venită din partea lui Cărtărescu, în ’93, dar şi mai tîrziu, mi-a dat o încredere care m-a impulsionat să merg mai departe.  

3. De pe site-ul tău…www.mihaignat.ro:

«Biografie în şort şi în adidaşi

S-a născut şi a fost, pe rînd: elev în clasa a şaptea, licean cu coşuri pe faţă, şahist amator, soldat prost, muncitor necalificat, student fericit, colaborator la unul-două cotidiene centrale, figurant în film, profesor de liceu, preparator universitar la o facultate privată, cadru didactic asociat la o facultate de stat, masterand, redactor la o revista de cultură, redactor bulversat al paginii de opinii a unui cotidian local, doctorand, student la regie de film. Acum e lector universitar doctor, dar poate lucra, la disperare şi probabil mai bine ca stenodactilograf, mai prost ca şofer profesionist şi onorabil ca legător.»

N-ai scăpat (şi Ioan Es. Pop a trecut prin experienţa asta) de munca necalificată. Un traiect universitar, presărat şi c-o experienţă filmică (regie) şi, totuşi, încă la limita acceptabilului. Oferta cu stenodactilografia mai e valabilă ? Nu ţi se pare că e puţin nedrept să treci prin toate astea şi, cu diplome la purtător, să-ţi mai pui încă speranţe în şoferie şi legătorie ? Nu te întreb dacă-ţi ajung banii, sînt convins că nu, te întreb dacă n-ai fost tentat să emigrezi…

Experienţă filmică e mult spus, n-am fost decît două luni student la regie de film. Lăsînd la o parte faptul că speranţele legate de şoferie şi stenodactilografie sînt de fapt o glumă amară, da, mi se pare nedrept să fac 18 ani de şcoală plus doctoratul ca să cîştig la momentul actual 300 de euro. N-am fost tentat cu adevărat de emigrare, sînt prea comod şi nu suficient de dur ca să mă descurc în străinătate, sînt conştient de asta. Dar asta nu înseamnă că nu mă tentează ideea de schimbare a locului de muncă – exclusiv din considerente materiale. Totuşi, sînt o natură inerţială, mă adaptez greu şi nu-mi place schimbarea, aşa că probabil, dacă nu punem la socoteală intervenţia soartei, voi rămîne profesor la facultatea din Braşov. 

4. Dezamăgiri ?

E, ca toată lumea. Dar ele se leagă în mod special de activitatea de scriitor şi ţin de mult prea marea mea vanitate. Vanitatea e unul din defectele mele majore şi mi-e teamă că la vîrsta asta nu mai pot scăpa de ea…  Aşa că dezamăgirile n-au cum să mă ocolească: am aşteptări prea mari…

5. Amantul anului 2000 (al revistei Vatra) a stîrnit interesul unui proxenet din Braşov… Iată că după figuraţia din Hotel de lux, ai avut parte şi de altfel de surprize…

Povestea cu proxenetul e doar un episod haios. Totuşi, circumstanţele lui au tîlcul lor. Proxenetul nu citea revista «Vatra», dar a citit un tabloid, «Braşoveanul», în care am acceptat să apar fiindcă sînt vanitos (vezi mai sus) şi fiindcă lucra acolo o amică, fostă colegă de redacţie la cotidianul «Monitorul de Braşov». Amica mi-a luat un interviu şi l-a publicat pe ultima pagină a tabloidului. Problema a fost că exact în numărul ăla, ca un făcut, pe prima pagină şi în paginile din mijloc au publicat un reportaj despre filmele porno făcute la Braşov, reportaj însoţit de fotografii etc. Atunci mi-am dat seama cît de important e contextul: o fostă studentă mi-a spus că a rămas uimită să mă găsească în paginile respectivei publicaţii (chiar dacă eu acolo apăream – sau credeam că apar – ca poet). Uimit fusesem şi eu, dar de faptul că prezentarea din şapou şi mai ales titlul («Amantul») trimiteau la mine ca persoană, iar nu ca autorul lui Klein spuse. În contextul acelui reportaj despre filmele porno, un interviu cu titlul respectiv şi o prezentare ambiguă, în care se amestecau biograficul cu bibliograficul, au fost de natură s-o contrarieze pe fosta mea studentă şi să-l facă pe unul dintre cei implicaţi în povestea cu pornoşagurile să intre în vorbă cu mine: stăteam în staţie, aşteptînd autobuzul, cînd am văzut că un tip se uita la mine ca şi cum m-ar fi recunoscut. A intrat în vorbă şi mi-a dat de-nţeles că mă reţinuse din tabloid ca pe un soi de Casanova (chiar aşa a zis, că dacă nu mi-ar fi inspirat teamă, m-ar fi pufnit rîsul) şi că fetele «lui» au ajuns în paginile revistei dintr-o greşeală, dăduse spre developare filmul foto făcut la filmare cuiva din afara cercului lor, fotografiile ajunseseră la ziarişti şi de-aici toată tărăşenia… La un moment dat a apărut alt individ, autobuzul meu nu mai venea, aşa că a trebuit să fac cunoştinţă şi cu ăsta, era o namilă cu o moacă de-a dreptul penală şi tipul care mă abordase îl pusese la curent, eu eram «Casanova ăla» din «Braşoveanul» etc…  Am urcat în acelaşi autobuz, m-au ignorat vorbind de ale lor şi la un moment dat au coborît. Asta a fost tot. Încă o carieră ratată…

6. Să nu uit, ai fost printre primii scriitori care şi-a făcut site. Părea o excentricitate acum cîţiva ani, azi s-a ajuns la nivelul discuţiei dacă are vreun rost să ai, ca scriitor, site sau blog. E, poate, un pas (mic) înainte. Crezi că scriitorii români vor apela din ce în ce mai mult la aceasta interfaţă/acest suport sau îl vor elimina din start ca pe un rău/tomberon în plus ?

Da, cred că scriitorii români vor apela la această interfaţă, vorbesc de cei tineri, care vin, nu de Breban sau de Buzura. E o modalitate utilă de a menţine contactul cu cititorii sau de-a le trezi interesul. Eu am de ani buni un site – trebuie actualizat, ştiu, dar tot amîn să-i trimit materiale prietenului care se ocupă de el – şi mi-a servit foarte mult, chiar dacă sporadic, drept cale de comunicare cu oameni din ţară sau de peste hotare. Ca să-ţi dau un exemplu recent: în vara anului trecut am fost contactat de către Claudia Motea, o actriţă stabilită de şase ani în Canada, prin intermediul sitului şi datorită acestuia – dăduse peste el, citise o scenă din piesa Crize şi îi plăcuse. Rezultatul: în iulie anul acesta va avea loc la London, Canada, premiera unui nou spectacol pe textul (englezesc) al Crizelor.  E adevărat, e un site « clasic », ca să zic aşa, nu un blog – care mi se pare un soi de jurnal interactiv căruia trebuie să-i dedici mult timp, or eu sînt un leneş, cum ziceam… Dar mi-e suficient, cel puţin deocamdată.

7. De ce şi de cînd şi teatru ?

Teatru – din 2001, cînd am scris prima piesă, aşa, dintr-un pariu cu mine însumi: să transform o idee (Ce s-ar fi întîmplat dacă Romeo şi Julieta ar fi trăit pînă la adînci bătrîneţi?) în structură dramatică. Voiam să trimit textul la concursul Uniter – ceea ce am şi făcut, dar fără rezultat. Iniţial a fost acel pariu, care avea la bază şi o provocare – să-mi depăşesc complexul faţă de dialog, complex care de multe ori mă bloca atunci cînd încercam să scriu proză. Apoi, văzînd că am opinii favorabile cu privire la prima piesă (Andrei Bodiu, de pildă, a fost unul dintre primii căruia i-a plăcut Postludiu sau Ro & Ju au picioarele reci), şi primind de la Radu Afrim, căruia tot prin Andrei Bodiu îi trimisesem piesa pe mail, un feed-back provocator («sună interesant, dar nu e genul de teatru pe care îl caut; dacă scrieţi ceva pe teme contemporane, trimiteţi-mi»), am scris a doua piesă. Faptul că la a doua n-am prea avut reacţii m-a cam deconcertat, probabil c-aş fi renunţat, dar Doina mi-a atras atenţia asupra unei scene din a doua piesă, o scenă care suna cumva „deadevă”. Am luat-o şi i-am adăugat alte scene în care apărea un cuplu cu problemele obişnuite ale convieţuirii. Le-am scris foarte uşor, foarte repede, cu mare plăcere, după care, aflînd întîmplător de concursul organizat de Radio BBC, am mai scris nişte scene, am găsit un traducător foarte bun (Andreea Began, fostă colegă de la facultatea din Braşov, căreia îi mulţumesc încă o dată) şi-am trimis textul la Londra. Nominalizarea, iar apoi montarea au fost, îţi dai seama, stimulentul cel mai bun pentru a continua să scriu teatru. 

8. Să înţelegem că s-a terminat cu poezia şi să ne pregătim pentru un roman ?

Da.

9. Cenaclul Central. De-acolo par să fi început multe. Ce anume a început pentru tine atunci ? Bănuiesc că pe Doina atunci ai cunoscut-o…

Nu, pe Doina o cunoscusem din toamna lui ’90, eram colegi de grupă, dar relaţia noastră a-nceput mai tîrziu. Cît priveşte cenaclul Central, pe care nu l-am frecventat decît de vreo trei ori, pentru mine n-a însemnat începutul, ci un episod neplăcut, în măsura în care nucleul cenaclului, reprezentat de Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Svetlana Cârstean, T. O. Bobe m-a cam scuturat la lectura de poezie făcută acolo. În rest – toată admiraţia pentru ce-au făcut acolo, vorbesc de acea perioadă în care cenaclul s-a transformat într-un atelier de creative writing pe care l-a şi scos în evidenţă Dan C. Mihăilescu în LA&I.

10. Aflu mereu, cu ocazia festivalurilor primăverii, că fiecare dintre oraşele patriei se mîndreşte cu zeci de scriitori. Ca să nu mai lungim povestea, pentru că vorbim pînă la urmă de un nucleu care se citeşte şi se cunoaşte, cam cîţi scriitori (ai ajuns la cota 40, pe mulţi i-ai cunoscut personal, pe aproape toţi, i-ai citit) estimezi că are România în 2008 ? (să nu luăm în calcul debutanţii) Sau, mai concret, rămînînd la Braşov, cîţi scriitori crezi că sînt în Braşov. Scriitori pe bune…

Foarte puţini. Număraţi pe degetele de la două mîini. Dar se vor înmulţi, deja sînt semne – vezi antologiile scoase de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu în care au apărut şi autori promiţători.

11. Nominalizările la premii, invitaţiile la diverse festivaluri, chiar premiile, ţin de foame ?

Nu. Eventual premiile, dar nu pentru multă vreme, ci aşa, pentru cîteva mese copioase sau pentru a supravieţui cîteva luni. Dacă nu discutăm de poezie, ci de teatru, atunci experienţa mi-a arătat că pe termen lung, nominalizările şi premiile (chiar şi cele neremunerate) îţi pot aduce beneficii nu doar simbolice. Pentru exemplificare, revin la piesa Crize: nominalizată la „International RadioPlaywriting Competition 2003”, concurs organizat de BBC World Service, a fost apoi, datorită acestei nominalizări, montată acolo şi mi-a adus un cîştig financiar care la vremea aceea mi s-a părut fabulos – şi nici azi nu mi s-ar părea de colea. Tot aşa, nominalizarea Crizelor la Concursul Uniter a contribuit fără îndoială la renumele piesei. Nominalizările şi premiile pot fi punctul de plecare al unui lanţ de determinări care să ducă în cele din urmă şi la  cîştiguri mai acătării. Dar în măsura în care drepturile de autor, chiar cele de dramaturg, sînt derizorii în românia (nu e o greşeală, aşa am vrut să scriu!), iar lovituri la BBC nu dai în fiecare zi, nu te poţi baza pe ele pentru a supravieţui. Ci doar pentru a-ţi suplimenta, din cînd în cînd şi cît de cît, veniturile.

doina-ioanid-si-mihai-ignat12. Să ne oprim puţin la revistele literare. Dintre sutele (sau suta) existente/ă, cîte poţi cumpăra ? Sau ţi le aduce Doina ? Sincer, nu cumva piaţa revistelor literare e cam depăşită de situaţie ? (Ne legăm de treaba asta pentru că, noi, ca revistă, ne propunem să ne desfiinţăm pentru că nu prea vedem efectiv cui folosim. Cred – nu mă bazez pe studii, nu am acces la ele şi nici nu prea mă bazez  pe astfel de studii în « România culturală », îmi pare rău să spun asta-, cred că publicul ipotetic al revistelor literare tipărite ar avea ce citi în reviste bine realizate, din multe puncte de vedere, dar nu numai că nu are acces la ele, dar nici nu prea ştie că există. Nu văd nicio coerenţă de promovare în afara necesităţii continuării apariţiei cu orice preţ, regulat şi, nu de puţine ori, într-un nobil anonimat).

Da, revistele mi le aduce Doina sau le primesc prin poştă, pe bază de abonament – Vatra şi Apostrof, de pildă, le primesc aşa, pentru că practică un sistem foarte bun: colaboratorilor li se face, în contul drepturilor de autor pentru textele publicate, un abonament. Sincer, nu urmăresc constant decît cîteva reviste, în special de la Bucureşti – Dilema veche & Dilemateca, Observator Cultural (fireşte), plus cele primite acasă din provincie, cum ziceam. N-am mai citit România literară de mult, deşi cîndva era, în ochii mei, cea mai importantă. Dar am nostalgia ei şi dintr-un alt motiv: e singura revistă din ţară (dintre cele peste un anumit nivel, evident) în care n-am putut să public poezie, deşi la un moment dat îmi doream foarte mult. N-am reuşit pentru că am intrat într-un conflict stupid cu Constanţa Buzea, care mi-a promis că nu voi publica acolo poezie decît după ce va ieşi ea la pensie.  Revenind la reviste în general: problema, mult discutată, e aceea a difuzării deficitare (sau inexistente) care evident se leagă de faptul că aceste reviste nu se vînd, lucru care se leagă de faptul că puţini citesc reviste literare şi aşa mai departe… E un lanţ vicios, ca să zic aşa, care are la bază statutul de minorat al revistelor literare. Ceea ce facu tu cu «Pana mea» e, ca multe alte reviste, un gest curajos şi sublim. Vorbesc serios. Tu faci ceva ce eu n-aş face decît plătit foarte foarte bine, pentru că entuziasmul meu s-a dus de rîpă, şi-n ce priveşte poezia şi-n ce priveşte revuistica. Ca să-ţi răspund totuşi la întrebare: Nu doar difuzarea e problema revistelor literare. Revistele literare sînt scrise şi citite de scriitori – faimoşi, necunoscuţi sau în devenire (aspiranţi). Cum ai vrea să vinzi mii şi mii de exemplare dacă publicul tău e atît de restrîns? Mai ţine cont şi de faptul că gusturile şi gradele de cultură sînt atît de diferite, sînt de atîtea feluri şi nuanţe – prin urmare interesul se îndreaptă, în funcţie de aceşti factori, spre reviste diferite, fie că-s mai bune, fie că-s mai proaste. 

13. Să fac o lămurire, pentru că mulţi încă persistă în confuzie. Volumul tău, Klein spuse (despre care zici că e cel mai bun pe care l-ai scris) a apărut în regim underground fără niciun rol din partea mea (ca promotor al undergroundului editorial). Bun, că am lămurit şi aspectul, se pare că, iată, cele mai mari satisfacţii vin dintr-un concurs de împrejurări. Ştiu cît ţi-ai dorit o editură serioasă, o casă editorială adevărată, care să pună mîna pe tine şi să dea cu cărţile tale de pămînt pînă le epuizează prin librării. Este aceasta editura Polirom ? Ai impresia că de cînd s-au orientat spre autorii români e editura ce poate face uitată epoca editurilor de jucărie ? În 2003 îţi ceream un top al editurilor româneşti. Spuneai atunci : „Într-o ordine aleatorie: Marineasa, Pontica, Vinea, Paralela 45, Cartea Românească » Ce s-a schimbat după cinci ani ?

Deocamdată da, editura serioasă pentru mine este Polirom/Cartea Românească, am mai declarat-o, chiar în Pana mea. E prima editură căreia mă voi adresa cu orice scriu: teatru sau proză (că poezia a rămas de izbelişte…)

Topul de atunci se referea la edituri interesate de poezie. Or azi, cînd nu mai scriu poezie, nu mai pot pune în listă edituri cunoscute mai ales prin publicarea de poezie (Vinea, Pontica, Marineasa). Deci acum topul meu ar fi evident schimbat, în primul rînd din cauza «reorientării» spre teatru (şi, nu peste mult timp, proză): Polirom/Cartea Românească ar fi pe primul loc, pe al doilea şi pe al treilea. După aceea, aş mai vedea. N-aş refuza Humanitas-ul sau chiar Compania. 

14. În acelaşi chestionar de care aminteam, la posibile editări ale unor ediţii sonore de carte (vorbim despre ediţii de autor şi nu despre expresivităţi actoriceşti), numeai următoarele titluri : « Poeme de amor, Tomografia şi alte explorări, Ieudul fără ieşire, Şase cînturi pentru cei care  vor să închirieze apartamente, Deadevă, Dragoste şi bravură, Singurătatea colectivă, Bucla, Time-out, E vremea să porţi cercei”. S-au mai adăugat între timp?

Da, evident: Amazon şi alte poeme, Manifest anarhist, Păpuşarul şi alte insomnii, ecograffiti, Arta scalpării, Arta Popescu, Fata din lift şi altele, multe altele, fiindcă sînt multe cărţi de poezie care ar merita ediţii sonore.  

15. L-ai cunoscut îndeaproape pe Gheorghe Crăciun. Nici nu prea ştiu ce să te întreb, mi se pare că orice întrebare pe tărîmul acesta este inutilă…

Cu Gheorghe Crăciun am avut o relaţie specială şi lui îi datorez prezenţa mea la facultatea din Braşov. El mi-a propus să ţin nişte ore pentru prima dată acolo, (şi) el m-a susţinut şi mai departe, el mi-a propus editarea volumului Eu, el a avut încredere în mine şi-a acceptat să scriu scenariul la adaptarea cinematografică a lui Pupa Russa. Avea o seriozitate şi o disciplină a scrisului pe care mulţi n-o au şi o desconsideră – poate chiar o prea mare disciplină a scrisului, care i-a rafinat textele şi le-a dat un aspect şi o consistenţă ce vine în contratimp cu zvîcnirile nervoase şi scurte, fără suflu, ale literaturii celor tineri. Acest aspect reprezintă, după mine, şi calitatea şi defectul literaturii sale. Dar eu l-am cunoscut şi l-am apreciat nu doar ca autor al cîtorva romane româneşti esenţiale, ci şi ca pe un coleg de muncă, de catedră, exigent şi plin de solicitudine, ca pe un editor  generos şi plin de acribie, ca pe un om care-şi menţinea echilibrul între entuziasm şi mizantropie. În rest – nu mă pot lăuda că i-am fost foarte apropiat, abia în ultimul său an de viaţă ne-am văzut mai des, datorită proiectului de ecranizare a Pupei Russa. Pot să spun doar că ultimul revelion l-am petrecut (şi) împreună cu el, acasă la el în apartamentul din Bucureşti, şi că vestea dispariţiei sale petrecute trei săptămîni mai tîrziu m-a surprins total, pentru că, în ciuda unei oboseli şi-a unei amărăciuni evidente, Gheorghe Crăciun nu-mi păruse a fi atît de aproape de moarte.

16. Cum te simţi la Braşov ? Oraş fain, festival important de teatru, tiuk-ul se naşte acolo…

Mă simt bine fiindcă am familia aici şi fiindcă îmi place să predau la facultate. Mă simt bine şi fiindcă, aşa cum zici, e oraş fain, nici mare şi aglomerat şi hiper-stresant ca Bucureştiul, nici mic, fără orizont ca tîrguşoarele «unde nu se întîmplă nimic». Mă simt bine din multe alte motive… Cît priveşte teatrul din Braşov, dincolo de festivalul său important şi de montări care merită văzute, aştept, cu mare curiozitate, momentul în care voi avea şi un spectacol acolo. Moment care deocamdată, se lasă aşteptat. Dar poate că mai trebuie să am răbdare.

17. Spui pe acelaşi site « La 27 de ani m-am căsătorit cu cea care avea să devină cea mai bună poetă autohtonă a momentului: Doina Ioanid. Degeaba: ea a intrat în topul celor mai reprezentativi autori ai ultimilor cincisprezece ani, eu nu. » Nu cred că există o rivalitate internă, dar bănuiesc, doar bănuiesc, faptul că, dincolo de autoironie, nu poţi rămâne indiferent la astfel de topuri şi ierarhizări. O întrebam şi pe ea : Nu e plictisitor să vă tot pună lumea în paralel ?

Da, nu rămîn indiferent la topurile şi ierarhizările în care intrăm (sau nu, împreună sau numai unul din noi), n-am cum, oricît de mult aş încerca să fac abstracţie de relaţia noastră. Într-un fel situaţia e ironică: dacă nu intrăm amîndoi, cel rămas pe-afară poate să simtă un oarecare disconfort; dacă intrăm amîndoi, iar nu-i bine, că avem impresia că sîntem evaluaţi în tandem… De-acuma, însă, lucrurile se vor schimba: eu voi fi din ce în ce mai neglijat ca poet (e firesc, într-un fel, dacă nu mai public poezie), iar centrul meu de interes şi de acţiune a devenit teatrul, teritoriu pe care Doina nu a intrat şi nici nu cred că va intra (cel puţin aşa mi-a mărturisit – dar şi eu, în urmă cu şapte ani, aş fi jurat că singurul gen literar pe care n-o să-l abordez e teatrul). Dar cu siguranţă vom reînnoda «rivalitatea» în spaţiul prozei.  

18. Fără discuţie, teatrul e cu mult mai profitabil decît poezia sau proza. Concret, care este acest profit (comparativ) ?

Presupun că te referi la cîştigul material. Dacă da, deja ţi-am răspuns, mai sus. Comparînd: cu poezia n-am cîştigat decît o dată, din volumul scos la Cartea Românească/Polirom, o sumă cît de cît cuantificabilă. Dar nici nu m-am gîndit vreodată la cîştiguri financiare din poezie. Am scris poezie numai şi numai de plăcere (şi din vanitate, apoi, după ce am fost publicat) şi n-am avut pretenţia unei recompense materiale. Cu teatrul e altceva, acolo chiar aşa am început: prima piesă am scris-o ca s-o trimit la concursul Uniter ca să cîştig mia de dolari pusă în joc ca să ies, fie şi momentan, din rahatul în care mă aflam ca profesor. Din păcate, din ţară sumele cîştigate pe teatru sînt derizorii în comparaţie cu ce-am cîştigat la BBC. Nu cer să fiu plătit ca acolo, dar diferenţele sînt enorme şi penibile. Statutul dramaturgului e, în genere, în suferinţă la noi, spre deosebire de al regizorului, de pildă. Dar nu vreau să intru acum în detalii, o voi face într-un articol separat, fiindcă unele lucruri mi se par strigătoare la cer şi reclamă un spaţiu mai larg.

19. Doina a venit la Observator Cultural. Mulţi, inclusiv eu, m-aşteptam să vii şi tu…

Asta apropo de faptul că sîntem «văzuţi» în tandem… Tocmai de aceea şi nu numai de aceea, vă voi mai înşela aşteptările. De fapt lucrurile sînt mai complicate. În orice caz, nu voi merge la Observator Cultural, rămîn doar colaborator.

20. Ce s-a întîmplat în 1992?

 „foamea a făcut o escală în 1992 / şi în stomacul meu”, asta s-a întîmplat. Eram student şi cîteodată făceam foame. În toamna lui 92 am avut o criză de gastrită sau ceva de genul ăsta, am ajuns la doctor – la Spitalul Studenţesc – doctorul nu era normal (pe bune!), am fugit înapoi la cămin, m-a doftoricit o colegă – îi mulţumesc şi pe această cale – cu o ciorbă caldă şi nişte pui fript. Dup-aia n-am mai avut nimic. Altfel, în ’92 s-au întîmplat multe, de pildă am debutat în presa literară, am ajuns să lucrez în presa cotidiană, m-am îndrăgostit de Doina…

21. N-o să te întreb ce-ţi propui pentru următorii, nu ştiu, douăzeci de ani. Mă interesează ce-ţi propui să nu…

Îmi propun să nu-mi uit prietenii care nu sînt scriitori (fără aceştia, aş scăpa de tot hăţurile vanităţii şi m-aş crede buricul pămîntului).

22. Animale de casă ?

Nu şi nici nu-mi doresc.

23. Superstiţii ?

Nu.

24. Dintr-un chestionar… O întrebare pentru scriitorul preferat ? O idee de « viaţă » literară mai bună ?

N-am un scriitor preferat. Am o groază de scriitori preferaţi, ca să zic aşa. Totuşi, o întrebare: „Cine e acea persoană (sau sînt acele persoane) fără de care n-aţi fi devenit scriitorul care sînteţi (nu persoane publice sau scriitori)?”

O idee de viaţă literară mai bună n-am, pentru că nu cred că e posibil aşa ceva. Scriitorul e unul din cei mai vanitoşi oameni. Iar acolo unde-i o aşa de mare concentrare de vanitate nu cred că sînt şanse de optimizare a vieţii, a relaţiilor interumane etc. A literaturii da, însă asta-i altă poveste. 

25. O întrebare pe care o aştepţi şi nu vine…

Nu aştept nici una anume. Asta înseamnă că le aştept pe toate…

26. Gazeta sporturilor, România literară, Observator cultural sau Dilemateca ? Alege una.

Observator Cultural – sînt subiectiv, ştiu, dar ce-i aia „obiectiv”?

27. Ne-ntîlnim de multe ori în facultatea de litere a Universităţii din Bucureşti. Mi-e cam ruşine să recunosc, m-am cam îndrăgostit de ea, tu nu ? Aşa că-ţi propun să ne revedem acolo şi la următorul interviu. Pentru o partidă de şah. Albe sau negre ?

Eu zic să dăm cu banul. Dar cum ţi-a venit ideea cu şahul? Ştii că în liceu am făcut şah la un club în Braşov? Nu jucam rău, da’ m-am lăsat după vreo doi ani, fiindcă m-a apucat pasiunea pentru go. Pe care l-am lăsat repede pentru un… aeroclub, unde-am început cursurile de zbor cu motor… Pe care le-am lăsat la jumătate, fiindcă aveam probleme cu matematica şi fizica… Pe care le-am lăsat de tot de atunci, din liceu, pentru literatură…

foto Doina Ioanid şi Mihai Ignat, Bucureşti, 2007

 un cristian – interviu cu Mihai Ignat, decembrie 2007

Doina Ioanid – un interviu inedit (13-15)

13. Cele 15 minute de glorie au venit sau sînt încă aşteptate?
Nu ştiu prea bine. Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta. Poate că au venit, poate că nu sînt neapărat 15 minute, poate că nu e vorba de gloria aceea, cu majusculă. De fapt, cred că în fiecare zi în care reuşesc să fac un lucru bun am un mic moment de glorie, al meu, personal, neştiut de nimeni.
14. Numărul norocos?
N-am un număr norocos.
15. Cărţile şi filmele la care-ai plîns?
Ciudat, la cărţi, nu cred că am plîns. Am plîns în schimb la cîntecele lui Leonard Cohen, la filme precum Cercul poeţilor dispăruţi şi In the mood for love.