Archive

Archive for the ‘nr. 24 (Oana Cătălina Ninu, din iulie 2010)’ Category

oana cătălina ninu – fragmente dintr-un interviu inedit

Am tot citit, aceleaşi voci gălăgioase dar fără acoperire critică, despre sfârşitul ierarhiilor literare. E foarte interesant că aceste aberaţii (le consider aşa pentru că ţin loc de o pregătire teoretică fundamentată) vin din partea unor poeţi minori, reprofilaţi pe verdicte aparent critice (traseul lor e uşor de identificat, pe măsură ce importanţa lor ca autori va fi diminuată an de an, se vor reprofila în administratori culturali). Practic, nefiind la bază critici literari, dar în mania tipic românească de a se da critici şi-atunci când nu prea au cu ce, încearcă, manevră de curtea şcolii, să decreteze cumva moartea criticii, implicit a ierarhiilor, doar-doar publicul, criteriul unic la care mai pot apela în căutarea unei legitimări, îi va sălta cumva în eşalonul valoric. Nu ţi se pare că amatorismul a ajuns prea departe (vezi şi cazul penibilei antologii realizate de semiobscurul autor Daniel D. Marin, nu ştiu nici măcar dacă în primii 50 de autori douămiişti ca valoare) şi că, totuşi, critica profesionistă ar trebui să le spună cumva acestor revoluţionari că ierarhiile nu se pot dispensa de critica literară? (mi se pare elementar, dar ce mai e rezonabil în România astăzi?)

Într-adevăr, există o mare doză de amatorism în peisajul literar contemporan – indivizi care își dau cu părerea despre orice sau care, pur și simplu, se erijează în „profesioniști”. Dacă ai publicat una, două sau zece cărți de poezie sau de proză – asta nu te face, peste noapte, „specialist” în critica literară. Mai mult decât atât, există o modă curentă, pe care unii dintre scriitori o adoptă cu ușurință, de a „face critică”, de a scrie despre alte cărți sau de a întocmi antologii, fără ca toate acestea să fie susținute și de o practică sau, măcar, de o intuiție în acest sens. Din păcate, în ziua de azi, critica literară a ajuns un fel de „jurnalism” literar foarte degradat. Sunt de părere că, așa cum nu oricine poate scrie poezie sau proză de bună calitate, tot așa nu oricine poate face critică literară. Evident, faptul că scrii poezie sau proză, nu înseamnă că excelezi în toate speciile literare sau conexe. Saltul de la literatură la critică literară se petrece de foarte multe ori brusc – de aici și vizibila lipsă de credibilitate a celei din urmă.  

În cazul alcăturii antologiilor – e o altă discuție. Una este să faci o antologie de tipul „cele mai frumoase poezii de dragoste” și alta este să alcătuiești o antologie care are pretenția de a cuprinde „douămiismul poetic  românesc”, adică o promoție literară. Dacă în prima situație subiectivitatea și amatorismul se poate grada după bunul plac, în cea de a doua spiritul critic este absolut necesar. Altfel spus, cred că fără a fi critic literar sau, cel puțin, un cronicar exersat, este foarte greu să alcătuiești o antologie „generaționistă” pertinentă. O antologie alcătuită de un poet nu mi se pare o opțiune viabilă decât în cazul în care acesta a „cochetat” o perioadă îndelungată cu critica literară de calitate. În cazul lui Daniel D. Marin obiecțiile sunt majore – cuvântul introductiv este absolut irelevant, iar criteriile, practic, nu există. Dacă și-ar fi subintitulat antologia „28 de poeți tineri contemporani”, ar fi fost cu totul altceva. Așa, Daniel D. Marin se face că știe cu ce se mănâncă istoria și critica literară. De aici – amatorismul despre care vorbeam.

oana cătălina ninu – photo shooting

oana cătălina ninu și chestionarul lui mihail vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?
Când eram mică mă jucam frunza, un joc din spatele blocului: se desena pe asfalt un fel de labirint cu mai multe culori, iar participanţii erau împărţiţi în două echipe. Era o echipă care apăra „centrul” şi o altă echipă care încerca să ajungă la centru. Practic, jocul consta într-o serie de îmbrâncituri sau trageri puternice de mâini, în aşa fel încât echipa care se îndrepta spre centru să „încalce” liniile trasate şi să fie automat dată afară din joc. Eu obişnuiam să-i trag pe ceilalţi de mâini, pentru că mi se părea groaznic de brutal să-i împing – posibilitatea de a cădea era foarte mare, chiar eu am fost împinsă şi genunchii mei păstrează până astăzi urmele acelor „dezechilibre”. Mai nasol a fost când am cedat tentaţiei de a împinge pe cineva, persoana respectivă a căzut, iar câteva zile nu am mai fost în stare să ies în spatele blocului de ruşine (faţă de mine însămi, pentru că ceilalţi nu dădeau, evident, nici doi bani, erau lucruri relativ frecvente). În adolescenţă am trecut la jocuri mai puţin fizice – şahul. Tatăl meu are o expresie, probabil dintr-un soi de banc, „a face muşchi de şahist”. Au mai fost şi câteva jocuri pe calculator, mai ales în perioadele de sesiune din timpul facultăţii jucam aproape tot timpul câte ceva.

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent? Despre prezent în primul rând. Uneori aducem în discuţie şi trecutul, dar nu este o regulă.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?
Sunt şi am fost dintotdeauna asportivă. Un exemplu: aveam numai medii de 10 la toate materiile în generală, mai puţin la sport, unde făceam eforturi supraumane să iau un 7 sau un 8.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?
Nu am personaje.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?
Detectiv.

Ce sentimente/stări te enervează?
Mă enervează prostia, blazarea, mediocritatea şi orgoliile nepotrivite. 

– O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?
Încă nu ştiu cu ce m-aş lăuda în faţa copiilor mei, depinde foarte mult de lucrurile pe care le vor aprecia ei. Pe părinţii mei i-au bucurat multe lucruri: olimpiada naţională la literatură română, intrarea la liceu, apoi intrarea la facultate, faptul că am luat BAC-ul cu 10 pe linie, faptul că am fost şefă de promoţie în generală, faptul că am avut bursă în Franţa, faptul că am terminat Literele a patra pe listă, premiile de poezie şi cartea mea de debut „Mandala” (în schimb poeziile în sine nu i-au prea bucurat), faptul că de un an şi jumătate sunt, în general, pe banii mei etc. 

Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?
Nu aş cânta nimic pentru că nu am voce şi nici ureche muzicală. Ca scriitor n-aş accepta cenzura în primul rând (de orice fel ar fi ea, de la textele în sine până la aranjarea lor într-o anumită ordine şi până la opţiunea fotografiei de pe copertă).

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?
Aş lua premiul. Nu m-aş putea gândi că nu merit premiul din moment ce oamenii aceia mi l-au dat pur şi simplu mie. În literatură există doza maximă de subiectivitate…

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?
Prin depăşirea unor praguri şi prin influenţa pozitivă sau negativă a multor persoane cărora le sunt, pe această cale, adânc recunoscătoare…

link tiuk aici

mandala – povestea cărții (experiment bdp)

Am început să scriu Mandala în noiembrie 2002, după moartea bunicii mele. Primul poem a fost, în ordinea cronologică a scrierii, decojesc pielița unei felii de portocală (al cincilea din carte). În câteva săptămâni am mai scris câteva texte, care au alcătuit grupajul intitulat, încă de la început, Mandala – probabil datorită lecturilor mele de mistică, simbolistică și psihanaliză din acea perioadă de adolescență tulbure și (pseudo)depresivă.

Cum activam pe atunci în cenaclul „Pătratul literar” condus de Mircea Țuglea, mi-am anunțat intenția să citesc grupajul Mandala, format din vreo zece texte. Reacțiile au fost foarte diverse. George Vasilievici venise și el la cenaclu – era consternat. Îmi amintesc că un prieten din liceu, care rareori comenta în cadrul cenaclului, deși participa întotdeauna a ședințe, a spus că aproape îi venea să vomite – lucru care mi s-a părut de bun augur. Nu îmi doream altceva decât ca poezia mea să stârnească reacții. Visam, la vremea aceea, la o poezie de maximă violență imagistică și lingvistică.

Nu după mult timp, cum eu îmi făceam veacul prin cabinetul de limba și literatura română (mă pregăteam pentru etapa națională a olimpiadei), Mircea Țuglea – pe atunci profesor la același liceu – înainte să intre la o oră, mi-a spus, aproape în treacăt, că textele mele din Mandala vor apărea în Paradigma. Șocată, nu am putut să am nicio reacție, nu l-am întrebat nici măcar când va apărea numărul. Era vorba de numărul despre „generația 2000” al revistei, apărut în primăvara lui 2003. În iunie am citit aceleași texte la cenaclul Euridice al lui Marin Mincu, care activa pe atunci la Uniunea Scriitorilor.

Am mai scris la volum pe tot parcursul lui 2003 și 2004. Același grupaj vechi, citit la Euridice, a apărut și în antologia Generația 2000 (Pontica, 2004) – și mi-a părut rău că nimeni nu mi-a cerut măcar o variantă actualizată a textelor, dacă nu o selecție personală.

Prin februarie 2005 mi-am „aranjat” volumul, am renunțat la o serie de poeme și am făcut mici rectificări pe marginea altora. Am dat manuscrisul la editura Vinea, deși aveam o „ofertă” de publicare și din partea lui Marin Mincu, la Pontica. Mandala a apărut în mai 2005 la Vinea, în cadrul târgului de carte Bookarest de la TNB. Mi-am dat seama, chiar înainte de apariție, că aș fi renunțat și la alte câteva poeme – dar era deja prea târziu. Într-un fel, Mandala ar fi trebuit să apară în 2004, pentru că a fost scrisă, în mare parte, în 2003. Pe de altă parte, aș fi putut aștepta încă o vreme, dar ar fi trebuit, cel mai probabil, să renunț de tot la ea. Așa că, până la urmă, mă bucur că a apărut și în 2005, când am împlinit douăzeci de ani (mai ales că întotdeauna am avut un fel de superstiție favorabilă în legătură cu anii terminați în 0 sau în 5). Mandala este cartea adolescenței mele „tulburate”. Și mi le asum pe amândouă.

oana cătălina ninu – un chestionar (X)

X. Dacă…

Ar fi să schimb ceva din traiectoria mea literară,  (n-)aş schimba… nimic.

N-aş mai scrie, ar fi… o decizie personală.

N-aş mai putea scrie ar fi… o fatalitate.

-mi pare rău de ceva, e că… nu am renunțat la câteva texte din Mandala.

E să pun o întrebare suplimentară în acest chestionar şi să şi răspund, aceasta ar fi… Cum ai început să scrii? Răspunsul: Întotdeauna am avut senzația că m-am apucat de scris de mai multe ori. Primele poezii le-am scris la 9 ani și ceva, când am început să îi fac mamei felicitări de 1 și de 8 martie. În loc de dedicație, m-am gândit că ar fi mult mai frumos să găsesc câteva rime. A doua oară când m-am apucat de scris a fost atunci când am simțit nevoia să scriu și în afara „ocaziilor”, fără vreun alt destinatar decât eu însămi. Asta era undeva pe la sfârșitul unei veri, înainte să intru în clasa a șasea. A treia oară a fost atunci când am renunțat la rimă și am mers în tabăra de la „Tinere condeie”. În fine, a patra oară a fost în liceu când, după o pauză în care „mă lăsasem de scris” și credeam că nu voi mai scrie nimic niciodată, am ajuns să scriu Mandala.

oana cătălina ninu – un chestionar (IX)

IX. Cel/cea/cei/cele mai

Cel mai…

Bun poem al meu este… în fiecare seară în somn (primul poem din Mandala)

 în fiecare seară în somn rup simetric cearşaful sunt

femeia-foarfecă mă bag goală în plapumă şi încep studiile de estetică

rod zidul membranatic în care îmi ţin strâns trupul de la cap în sus

pântecele mi se deşiră ca atunci când înfigi furculiţa în oul prăjit şi iese sânge

ce să mai mănânc din mine şoarecele meu negru şi sârmos deja se linge pe bot

fac sărmăluţe lungi din lacrimi şi resturile de carne de la ultimele orgii

sunt tăiată longitudinal pe mijlocul pieptului aştept să vii peste mine şi să cazi

 în falie ca într-o mlaştină eu să trag fermoarul şi degetele tale să-mi împungă nevrotic pielea

ca nişte coarne de melci atunci voi fi frumoasă şi pe dinăuntru atunci mi se va usca părul

 îl voi spăla îl voi alege îl voi pune în punguliţe printre pliurile saltelei

printre cârpele sleioase în care am ascuns păpuşile fără capete şi mâini

atunci nu-mi voi mai băga scobitori în ochi

nu-mi va mai fi frică să adorm pe hoitul meu de ieri

Important aspect pentru mine ca autor este să… scriu.

Cea mai…

Mare gafă făcută de cînd „activez” în literatură a fost… să cred că tinerii poeți sunt un mare grup de prieteni (eram în anul I atunci și de-abia aterizasem în București)

Cea mai mare emoţie am avut-o… atunci când am luat premiul I la Festivalul de Poezie „Prometheus”, în 2004.

 Cele mai…

Mari speranţe mi le-am făcut cu… Mandala, despre care credeam că va avea difuzare prin librării

Grele momente au fost atunci cînd… anumite persoane apropiate mi-au citit volumul de debut

Cei mai…

Mulţi bani i-am cîştigat pe volumul… Mandala, mai exact din cele câteva premii literare obținute

Fericiţi oameni pe care i-am făcut cu o carte de-a mea… bănuiesc să am fost eu, poate Alina și Cosmin cărora le-am dedicat un poem; și Cristi care a făcut videobook-ul Mandala, în 2007.

oana cătălina ninu – un chestionar (VII-VIII)

VII. Ce-aş cere / pretinde:

1. Unui editor căruia îi predau manuscrisul: în primul rând să îl citească, apoi să își anunțe decizia într-un timp relativ scurt (adică să nu tărăgăneze lucrurile)

2. Unui jurnalist care mă intervievează: să-mi fi citit măcar câteva texte înainte să-mi pună întrebări.

3. Unui juriu la un concurs naţional de debut: să citească toate volumele înscrise în concurs și să nu dea verdictul în funcție de anumite interese colaterale valorii estetice.

4. Unui agent literar: să existe & să lucreze cu profesionalism și entuziasm

5. Unui organizator de festival literar: să nu țină cont (pe cât posibil), în alcătuirea listei invitațiilor, de prieteniile și de antipatiile personale.

VIII. Cum ar arăta:

1. Standul meu la un târg de carte: nu aș vrea un stand doar pentru mine; nu îmi place să fiu, de una singură, în centrul atenției; altfel, mi-ar plăcea ca volumul meu să se afle la un stand specializat pe cărți de poezie.

2. Coperta cărţii mele de debut : exact așa cum arată deja (și îi sunt recunoscătoare, pentru asta, lui Cătălin Furtună).