Archive

Archive for Septembrie 2009

un interviu inedit cu Dumitru Bădiţa (1-3)

1. Nu te preocupă gloria literară, se vede cu ochiul liber. Totuşi, când ai simţit că eşti în plină glorie? La debutul în revista, la debutul editorial, la a doua carte?

M-am dus într-o vară la mare, la Vama Veche, şi am văzut pe plajă un tip citind „Kilometri de pivniţă”, cartea de poezie cu care a debutat Bogdan Perdivară. Mi-ar plăcea să dau în aglomeraţia din telecabina care urcă pe platoul Bucegilor peste cineva citind „Poeme prerafelite”.

2. S-a vorbit mult în ultimul an despre relaţia USR-tineri scriitori. Ca unul care e la limita de sus a generaţiei, cum ai caracteriza această relaţie? Ce te-ar atrage la o astfel de structură şi, bineînţeles, ce gânduri ai în privinţa înscrierii în ea?

dumitru badita, sept 2009E o exagerare să fiu plasat la limita de sus a generaţiei! Generaţia înseamnă vreo treizeci de scriitori foarte buni, citiţi, citaţi, invitaţi, aşa că nu mă instiga la impostură! Cu USRul deocamdată nu am nicio problemă, fiindcă nu sunt membru, ba mai mult, am primit de curând un premiu din partea filialei Sibiu. Cunosc problematica relaţiei tinerilor scriitori cu USR. Unii au ajuns membri, alţii refuză încă, opţiunea este strict individuală aşa cum e bine să fie în cazul unor scriitori. Eu nu am încă aspiraţii de instituţionalizare a statutului de scriitor, mă preocupă numai să scriu bine şi să dau o oarecare vizibilitate cărţilor mele. În rest, nu ştiu ce va mai aduce viitorul.

3. În ce relaţii te menţii cu foştii (viitori?) editori. Impresia mea (poate greşită) este că de când s-a vorbit despre generaţia 2000, autorii încadraţi (din diferite „calcule” în ea) au fost efectiv folosiţi în scopuri editoriale sau de legitimare. Din mărturiile multor tineri autori publicaţi şi „ajutaţi” să publice (nu vorbesc despre ceea ce ştiu din proprie experienţă), aşa-zisa mână întinsă a fost una foarte „lipicioasă”. Practic, asocierea cu tinerii le-a adus multora bani publici, finanţări,dar şi un capital de imagine total nemeritat. Cum te-a afectat concret această încadrare şi ce ţi s-a părut neprincipial în toată această „afacere”?

Am debutat la Editura Vinea, patronată de dl. Nicolae Ţone, editură unde au apărut cărţile celor mai mulţi douămiişti, dar unde au fost şi sunt publicate şi cărţile unor autori consacraţi, contemporani sau din alte epoci literare. Vinea este o editură prestigioasă, mai ales în domeniul poeziei, nu puţini se simt deja legitimaţi ca poeţi, numai că au fost publicaţi aici. Dl. Ţone nu mi-a cerut bani pentru publicarea primului meu volum „unghii foarte lungi şi cumsecade”, am citit ulterior pe net că pentru cartea mea şi a altor poeţi a beneficiat de finanţare de la Ministerul Culturii. Pe undeva poate ar fi trebuit să ştiu şi eu, ca autor, sursa de finanţare. Ministerul Culturii e o sursă benignă, dar nu mi-ar conveni să aflu că un editor mă publică folosind bani proveniţi din zone dubioase, că editura manipulează hârtie pe care întâmplător tipăreşte şi textele mele, dar că de fapt e o spălătorie de bani, treabă care nu-i exclusă într-o ţară estică, fostă comunistă, cum e România, unde lucrurile frumoase pot avea rădăcini tenebroase.

Cât priveşte profitul de imagine, cred că aici lucrurile se întâmplă în regim simbiotic: patronul de editură publică scriitori foarte buni, cărţile au audienţă şi asta este un beneficiu şi pentru editor şi pentru scriitor. Poate dl. Ţone a ajuns mai cunoscut ca editor publicând poeţi douămiişti, dar şi poeţii la rândul lor au acumulat capital simbolic publicând la Vinea.

dialogul Dumitru Bădiţa – un cristian va fi publicat într-un număr viitor al Observatorului cultural

dumitru bădiţa – un poem inedit

gâtul ca o panglică elastică

o barcă o lansetă şi eu:

limita vagă a antroposferei

în măruntaiele ecosistemului

nu-mi pasă dacă muşcă

de altfel cred că am uitat să ataşez momeala

şi nu sunt sigur dacă la capătul firului

am legat vreun cârlig

de câteva zile observ fascinat

cum broaştele îşi aruncă limba

să vâneze insecte

când mă plictisesc mă retrag pe malul bălţii

şi cad în reverie:

îmi proiectez propriul meu cap

îmi desfăşor gâtul în sus

ca o panglică elastică

punctul maxim:

o fereastră a unuia dintre etajele superioare

ale unui bloc de pe broadway

scopul: să ţip „sărut mâna”

la o artistă

dumitru bădiţa – un chestionar (IX-X)

IX.

Cel mai…

Bun poem al meu este… nu ştiu exact, probabil unul din „Poeme prerafaelite”.

Important aspect pentru mine ca autor este să… nu mă tâmpesc.

Cea mai…

Mare gafă făcută de când „activez” în literatură a fost…”activez” atât de puţin în literatură, încât nici gafe nu am prea avut ocazia să fac.

Cea mai mare emoţie am avut-o… nu-mi amintesc, poate când am citit în vreun cenaclu.

Cele mai…

Mari speranţe mi le-am făcut cu… ”Poeme prerafaelite”

Grele momente au fost atunci când… nu am avut în cap nici o idee şi nici măcar speranţa unei idei.

Cei mai…

Mulţi bani i-am câştigat pe volumul… superlativul pe care mi-l soliciţi e atât de candid încât refuz să-l maculez cu o tristă precizare.

Fericiţi oameni pe care i-am făcut cu o carte de-a mea… nu-i cunosc şi îmi e greu să-mi imaginez că ar trăi pe undeva astfel de oameni.

X. Dacă…

Ar fi să schimb ceva din traiectoria mea literară, aş schimba… îmi schimb din când în când pixurile cu care scriu.

N-aş mai scrie, ar fi… pentru mine derutant, pentru alţii probabil o confirmare.

N-aş mai putea scrie ar fi… o grea suferinţă.

-mi pare rău de ceva, e că… mă mobilizez prea puţin ca să-mi promovez textele.

Ar fi să pun o întrebare suplimentară în acest chestionar şi să şi răspund, aceasta ar fi… te face scrisul un om mai bun şi mai puternic în spirit? da, dar după ce experimentezi o nesfârşită serie de slăbiciuni.

dumitru bădiţa – un poem inedit

2009 08 badita 008stau lângă punctul acela

ceva era în neregulă cu mine

şi m-am învârtit prin cameră toată seara

până m-am luminat:

mi-am pierdut emoţiile bune

mi le-a înghiţit frica

aş vrea să-i întreb dacă au găsit cumva

pe saturn urme al minţii mele

de fapt, îmi ratez toate introspecţiile

ajung lângă un punct

dincolo de care nu mai pot trece

şi stau lângă punctul acela

şi mă simt de tot transparent

în faţa oricărui mort m-a cunoscut

Dumitru Bădiţa – un chestionar (VII-VIII)

VII. Ce-aş cere / pretinde:

1.  Unui editor căruia îi predau manuscrisul: să nu-mi modifice textele fără acordul meu.

2.  Unui jurnalist care mă intervievează: să nu-mi măsluiască răspunsurile.

3.  Unui juriu la un concurs naţional de debut: am debutat deja, nu mai e pentru mine întrebarea asta.

4.  Unui agent literar: nu ştiu, probabil să nu mă ia de prea poet.

5.  Unui organizator de festival literar: sincer, m-ar interesa mai mult participanţii, decât organizatorul.

VIII.

Cum ar arăta:

1. Standul meu la un târg de carte: neapărat cu o reclamă la o firmă care reciclează hârtia.

2. Coperta cărţii mele de debut: interzis să-mi apară figura pe toată coperta, eventual o poză de buletin undeva într-un colţ al copertei nr. 4.

dumitru bădiţa – un poem inedit

printre dansatorii de salsa

la petrecere de câteva ore. n-am dansat.

numai am băut şi am tot aşteptat

ca omuleţul să înceapă urcuşul

şi să refacă legăturile între trunchi şi cap.

într-un târziu fără să simt încă nicio mişcare

în zona omoplaţilor unde omuleţul

ar trebui să se adune şi să urce prin ceafă spre talamus

mă ridic eu înaintea lui

şi mă zbânţui printre dansatorii de salsa.

muzica domină toate lucruşoarele.

corpul se mişcă fără convingere.

mă întorc la masă. golesc încă un pahar cu apă rece

şi exclam: dar omuleţul meu

e tom degeţel în ascensiune pe acoperişul lumii.

Dumitru Bădiţa – „povestea cărţilor”

unghii foarte lungi şi cumsecade

I-am trimis un mail dlui. Nicolae Ţone şi l-am întrebat dacă îmi publică o carte de poeme la Editura Vinea. Mi-a cerut textele, iar în mai 2005, la Bookfest, care se ţinea pe atunci la Teatrul Naţional, am avut cartea tipărită. Potrivit contractului, am primit 50 de exemplare. Le-am ridicat de la sediul editurii, zeci de scriitori şi-au apăsat arătătorul pe soneria de la intrarea în acel apartament, şi le-am transportat acasă îndesate într-un rucsac. Nu mi-a fost uşor, mai ales că am mers pe jos câţiva km. Traversam Piaţa Unirii şi mă gândeam că în iad scriitorii plini de păcate profesionale ar putea fi puşi, drept supliciu, să îşi care cărţile în spinare pe versanţii unui munte abrupt. Nici editorii nu vor fi scutiţi de o astfel de caznă, şi mai atroce în cazul lor, fiindcă ar trebui să suporte greutatea tuturor cărţilor tipărite de ei. Soluţia: volume subţiri şi în tiraje reduse.

Poeme prerafaelite

În 2008 am recidivat editorial cu „Poeme prerafaelite”. Din loialitate, l-am contactat tot pe dl. Ţone, care mi-a promis că îmi publică volumul în schimbul sumei de 3000 lei. Mi-a recomandat să caut sponsori. Dl. Marin Mincu s-a oferit să-mi scoată volumul pe gratis, la Pontica. Am ales, fireşte, brandul dobrogean, având un singur regret şi anume că editorul a renunţat la iconul corăbiei prezent pe majoritatea cărţilor de la Pontica. Aş fi vrut ca velierul să fie şi pe cartea mea, cum e pe cărţile lui Vattimo, de exemplu.