Archive

Archive for the ‘Augustin Cupșa’ Category

Augustin Cupșa – „de ce migrează autorii de la o editură la alta?” (anchetă)

Când mă gândesc la situația editurilor din România, îmi vine inevitabil în cap o vorbă a unui fost profesor de chirurgie care ne spune așa – când există mai multe variante chirurgicale pentru aceeași problemă, înseamnă că niciuna nu e perfectă. La fel și cu alegerea editurii. Casele editoriale consacrate sunt pe de o parte puține și implicit aglomerate iar de cele mai multe ori impun o linie editorială suficient de stricta ca mulți autori greu clasificabili să rămână pe dinafară. În schimb, au avantajul distribuției și implicit al unei vizibilități mai bune. Editurile mici care apar peste noapte, tot mai des în ultima vreme, primesc și chiar caută autori neconvențiali și în general manuscrise bune indiferent de gen sau stil dar au dezavantajele nișelor de piață. Având în vedere această situație, migrația autorilor, mai ales a celor tineri nu mi se pare curioasă și în niciun caz de blamat.

Augustin Cupșa – fragment din volumul „Profesorul Bumb și macii suedezi”

Profesorul Bumb şi macii suedezi

            Profesorul Bumb stătea întins, cu faţa în jos, pe masa de disecţie de la subsolul întunecat al facultăţii de Medicină.

            Masa de ciment, pe care sarea lăsase urme albicioase, era probabil destul de rece şi asta – trebuie să fie neplăcut, se gândi Furtunache, în timp ce umbla cu mâna lui osoasă prin halatele care rămăseseră în cuierul sălii de Anatomie ca să găsească vreo ţigară uitată de cineva sau poate chiar un pachet întreg, deşi avea ţigări, avea ţigările lui şi nu fuma niciodată altceva decât Mărăşti. Fuma ţigările astea de când se ştia – şi atunci când erau proaste, şi atunci când erau mai proaste ca niciodată, când erau umplute cu rumeguş şi aşchii de lemn cât unghia de la picior în loc de tutun şi atunci când se spunea că n-or să se mai fabrice şi atunci când nu s-au mai fabricat şi chiar şi atunci când trecuseră câţiva ani de când nu se mai fabricau. El tot reuşea, nu se ştie cum, să ajungă la seriviciu cu câte un pachet nou – nouţ în fiecare dimineaţă şi toţi îl bănuiau că are depozite uriaşede ţigări acasă sau prin vreo pivniţă, la ţară iar unii pierduseră deja bani buni punând pariu împotriva lui.

Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului într-o lună şi pierduseră.

Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului în şase luni şi pierduseră.

Unii ziseseră că o sa ajungă la fundul sacului într-un an şi pierduseră.

Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului în trei ani şi pierduseră.

Se ajunsese la concluzia că Furtunache avea depozite, pur şi simplu, uriaşe de Mărăşti dar nimeni nu ştia dimensiunea lor reală. Stăteau şi aşteptau. Cei care pariaseră se  lăsaseră de aruncat banii pe geam şi aşteptau. Totul era aşteptare şi luptă surdă cu timpul. Ţigările lui Furtunache măsurau trecerea timpului.

Chiar şi acum găsi o ţigară şi chiar de Mărăşti. Cine dracului fumează aşa ceva? Furtunache rămase descumpănit un pic până când realiză că era de fapt, o ţigară de a lui. Băgă mâna din nou printre celălalte halate, făcu proba şi într-adevăr ajunse în propriul buzunar. Ieşi dintre halate, se aşeză la o masă de disecţie, îşi vărsă toate ţigările pe cimentul care devenisese lucios în năclăiala lui veche şi le numără bucată cu bucată. Se convinse că era ţigara lui şi chestia asta îl dezamăgi dar totuşi şi-o aprinse şi pufăi bine în fumul înecăcios privindu-l pe profesorul de Neuroştiinţe acoperit pe jumătate cu un cearceaf gălbui şi găurit.

Trebuie să fii mort destul de bine ca să stai aşa pe masa asta rece – medită Furtunache şi gândul i se păru destul bun ca să merite o ţigară şi se hotărî să îl reţină chiar aşa. Asta n-ar fi trebuit să fie prea greu pentru că Furtunache nu ţinea minte mai nimic şi ar fi trebuit, deci, să aibă destul loc în cap pentru aşa ceva. Ajunsese la o nouă formulare strălucitoare şi plescăi satisfăcut şi îşi îndepărtă câteva fire maronii de tutun care îi rămăseseră lipite pe buza de jos. Dar păli repede la loc.

Profesorul Bumb era prietenul lui şi situaţia asta îi producea o stare de nervi nelămurită. Studenţii îl porecliseră de mult – Mersulpejos şi uneori mai simplu – Mersu` după ce un tip popular citise asta într-o carte de curs jerpelită pe care o împrumutase de la bibliotecă. Altcineva, mai demult, într-o vară lâncedă, când trebuise să tocească toate formulele acelea imposibile în loc să meargă la ştrand cu băieţii, trăsese o linie cu pixul pe hârtie, de sub numele Emil Bumb, profesor şi altele, şi scrisese acolo – inventatorul mersului pe jos şi al clipitului. Chestia asta probabil îl bucurase şi i se păruse o compensaţie pentru o dimineaţă pierdută dar pe tipul care o găsise, după ani, în acea carte, îl electriză şi îl ilumină, de-a dreptul. Alergase prin tot căminul şi se fălise cu descoperirea lui şi toţi hohotiră bubuitor, lăsându-şi cursuri şi fiţuici şi batiste cu muci să cadă pe podele şi îi hotărâră noua poreclă.

Profesorul Emil Bumb era de altfel, un profesor strălucit, la o măsură de votcă de genialitate şi lumea, în general, îl iubea. Deşi nu îl înţelegea. Terminase cu brio facultatea de Fizică la Bucureşti, luase premii şi medalii la concursurile naţionale încă din liceu şi chiar argintul la Munchen în `64 şi pentru asta fizicienii de la Stockholm făcuseră presiuni mari ca să fie lăsat să studieze fizica la ei dar îl trimiseseră înapoi acasă după ce mânjise cu sos de roşii, picioarele de bronz ale unui nobil nordic sfrijit dintr-o piaţă din centrul oraşului. Şi nu trecuseră decât cinci luni de la sosirea lui

 Trebuiau, însă, să ştie că Bumb vandalizase statuia, într-o stare de beţie profundă, când se întorcea de la un chef cu suedeze dolofane şi exaltate şi una chiar ţipase şi aplaudase, împingându-l înainte şi apoi, acasă, se dezbrăcase destul de lejer în faţa lui pentru isprava asta. Şi mai trebuiau să ştie că lucrurile de acest gen, i se întâmpla cam în fiecare seară deşi el reuşea să se concentreze destul de bine în laborator dimineaţa şi nu dădea nimic de bănuit.

Dacă ar fi fost gem de prune sau ciocolată sau sos de usturoi sau chiar şi rahat în loc de un blestemat sos de roşii, Bumb ar fi scăpat cu o amendă şi cam atât. Dar culoarea aceea roşie îi isteriză de-a dreptul pe profesorii pedanţi şi putred capitalişti din consiliul de conducere al universităţii.

Profesorul Blum Berg chiar se ridicase nervos, gesticulase până îi pârâise vestonul gri la subraţ şi îl numise unealtă comunistă şi agent kaghebist. Profesorul Langer Hans care, în realitate, era chiar mai de dreapta decât profesorul Blum Berg, sărise şi îi luase apărarea lui Bumb. Cei doi nu aveau, în realitate, nici o părere sau simpatie politică. Erau când de dreapta când de stânga după cum bătea vântul şi de obicei, prin contradicţie. De fapt erau singurii doi apolitici din consiliul de conducere al universităţii şi ceilalţi îi lăsaseră să se certe şi să se ţigănească doar pentru ca ei să poată să râdă satisfăcuţi, binenţeles, în spatele unor figuri sobre, pe care nu se putea citi nici o emoţie.

Între Blum Berg şi Langer Hans mocnea o ciudă veche de foarte mulţi ani datorită competiţiei pentru premiul Nobel deşi unul era profesor de chimie şi celălalt de fiziologie. În anul acela, lupta dintre ei se ascuţise pentru că fiecare simţea premiul atât de aproape încât ar fi putut să întindă mâna să-l apuce. Lunile de vară trecură chinuitor pentru amândoi, cu vizite regulate şi cafeluţe la secretariatul Comitetului Nobel, doar ca să mai prindă câte o bârfă.

În toamnă se anunţară rezultatele deliberărilor. La chimie luase Woodward  şi la fiziologie – trei francezi.

Blum Berg şi Langer Hans nu fuseseră niciodată în vizorul Comitetului Nobel ci ajunseseră singuri la concluzia asta, prin `58, într-un bar de lângă universitate, pe la a 14- a bere fiecare – că doar erau la vârsta la care trebuie să te gândeşti la aşa ceva. Şi se gândiseră chiar atunci pe loc, pentru că studentele în decolteurile cărora îşi fixaseră privirile toată seara, plecaseră, după ce aşteptaseră inutil ca unul dintre bătrâni să se ridice şi să le ofere o cafea, măcar sau ceva de unde să înceapă şi nu mai aveau ce face. Fiecare ajunsese la concluzia că celălalt va lua premiul pentru că avea sau relaţii sau concurenţă slabă în domeniul său. Se duseseră acasă şi pizma intrase odată cu ei pe uşă şi rămasese în casele lor aproape opt ani.

În `66 şi-au dat seama că era o tâmpenie – nici unul nu avea vreo mare descoperire la activ pentru că nici unul nu mai lucra în cercetare ci doar pe partea didactică – cursuri şi laboratoare cu studenţii – dar mai ales că pierduseră opt ani dintr-o prietenie frumoasă cu multe nopţi albe şi beri aurii care alunecă uşor pe gât în barul Trei Jobene de pe Tyska Drinken.

Atunci însă, când se decidea soarta lui Bumb, cei doi ajunseseră pe culmile antipatiei reciproce. După patru ore de discuţii se hotărâseră să îl cheme pe tânărul fizician român ca să îşi susţină sau probeze lipsa de premeditare a faptei. Bumb nu era acolo şi nici în camera de cămin, unde năvăliră deodată câţiva profesori din comisia de disciplină a universităţii. 

Colegii nu mai ştiau nimic de Bumb de câteva zile dar le indicaseră adresa iubitei lui – Lotte. Ajungând acolo, auziseră încă din stradă o muzică lascivă. La uşă le răspunsese o roşcată plinuţă, cu forme provocatoare, costumată în infirmieră. Deşi corpul ei le atrăgea insistent privirile, unii tot putuseră să-l vadă prin uşa întredeschisă pe Bumb care stătea în chiloţi pe canapea şi ţipa în română – Vreau injecţie. Am fost rău.

O priviseră încă o dată cu jind pe roşcată şi simţiseră o ciudă neîmpăcată pentru norocul lui Bumb şi se gândiseră că nici un emigrant nu are dreptul să se înfrupte în aşa hal din comorile Suediei aşa că îl puseseră pachet pe Bumb, care se îmbătase din nou, pentru că nu putuse să suporte tensiunea nervoasă care îl cuprinsese la gândul exmatriculării şi îl trimiseseră cu primul avion în Republica Populară Română. Era toamna lui 1965. (…)

Augustin Cupșa – chestionarul lui Mihail Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Muream dupa fotbal. Jucam oricând, oricât, oricum. Dar cam prost. Și mai trăgeam cu tuberman-ul. Știți ce-i asta? Noi așa îi ziceam în Craiova. O chestie cu țevi și cu cornete de hârtie. Ne făceam carabine, alea cu țeava foarte subțire duceau pe un bloc cu 10 etaje. Făceam echipe în cartier și un „război” dura câte o zi întreagă. În adolescență m-am apucat de fumat. Nu mai era de joacă.

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Evident despre trecut. Suntem niște bătrânei nostalgici. Ne povestim unii altora întâmplări pe care le-am trăit cu toții. E extraordinar.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Toate sporturile mi s-au părut până acum cam tâmpite. Mai puțin fotbalul. Mă uitam la televizor la meciuri dar mai mergeam și la stadion. Pe vremuri era o mare nebunie cu Știința, în oraș. Și eu eram foarte mic în cap. De câțiva ani nu mai mă uit. M-am saturat de porcării.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Personajele mele de până acum fac tot felul de chestii dar nu în locul meu ci pentru că le-au făcut sau le fac alții. Nu prea îmi vine să mă refulez în scris, dacă despre asta e vorba. E trist.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Uite, fac psihiatrie. Nu mă face fericit dar încă mi se mai pare interesantă și mi-am dorit-o o lungă perioadă de vreme. Uneori în facultate, mi se părea că nu mai trece odată timpul să mă apuc de ce mă interesa pe mine. N-o să fac însă psihiatrie toată viața. Pe lângă asta cred mai sunt vreo 50 de meserii sau profesii care mi s-au părut interesante măcar pentru o zi. Sigur nu m-aș face contabil, economist, chirurg sau avocat.

Ce sentimente/stări te enervează?

Mă enervează femeile bete când râd și bărbații care plâng.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Copiii aștia sunt foarte imprevizibili și trec prin tot felul de faze ciudate. M-aș mulțumi să nu mă judece. Nici nu se pune problema de lăudat. Mie nu-mi trebuie să fie cineva mândru de mine.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Sigur ca aș accepta. E tot muzica. Din fericire nu e cazul meu. Am un prieten care făcut ani buni de chitară clasică și apoi a cântat la nunți. Mi-a zis că unele manele au niște armonii complicate și în sine, muzica asta nu e simplistă și idioată. Poate mi-a zis doar așa. Nu pot să scriu foileton la nu stiu ce revistă de mamici, nu pot să scriu telenovele dar asta pentru că pur și simplu nu știu cum, capul meu e construit altfel și mă obligă să scriu într-un anume fel. Dar aici nu mai vorba de interpretare – rock sau manele? Cred că și muzicienii au probleme să compună în alte genuri decât cele pe care le cere creierul lor muzical.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Ar fi o situație aiurea rău. Și mi-ar fi foarte greu să mă mai apropii de persoana respectivă. Cred că aș încerca să o șterg din sala. Dar când iei un premiu, toată lumea se uită la tine și pe mine asta mă cam seacă. Din fericire, premiile românești nu prea au valoare sau nu pentru mine.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Prin repetarea unor greșeli inițial minore.

Chestionarul este conceput special pentru Biblioteca de poezie și va fi reluat într-un număr viitor din tiuk!

Augustin Cupșa – un chestionar (X)

X. Dacă…

Ar fi să schimb ceva din traiectoria mea literară, … N-aș mai publica volumul de poezie. Nu am fost niciodată poet și știam asta de pe atunci, așa că mă puteam scuti de un ocol inutil.

N-aş mai scrie, ar fi… Ceva cât se poate de firesc.

N-aş mai putea scrie ar fi… La fel de firesc.

-mi pare rău de ceva, e că… Nu-mi pare rău de nimic.

E să pun o întrebare suplimentară în acest chestionar şi să şi răspund, aceasta ar fi… De ce naiba scriu? Habar n-am.

Augustin Cupșa – un chestionar (IX)

IX. Cel / Cea / Cele / Cei mai

Cel mai…

Bun poem al meu este… unul pe care nu mi-l mai amintesc.

Important aspect pentru mine ca autor este să… să scriu după capul meu și să nu mă las influențat de nimeni.

Cea mai…

Mare gafă făcută de când „activez” în literatură a fost… Am scris greșit, de vreo două,trei ori nu mele cel căruia îi făceam o dedicație pe carte și odată ce îmi dădeam seama, era prea târziu. M-am simțit cam aiurea dar astea au fost cam singurele gafe pe care le-am făcut în literatură.

Cea mai mare emoţie am avut-o… Când m-au sunat de la editura Cartea Românească (Mădălina Ghiu) să îmi spună că am câștigat concursul de debut pentru Perforatorii. Cu câteva ore înainte primisem un telefon asemănător de la USR în care fusesem inștiințat același lucru legat de concursul lor. Eram foarte emoționat dar cred că era din cauza vârstei, acum nu mai știu să mă bucur așa.

Cele mai…

Mari speranţe mi le-am făcut cu… romanul Perforatorii… și în bună măsură mi s-au împlinit.

Grele momente au fost atunci când…  am citit primele fragmente din roman la cenaclul USR, lumea a fost încântată – toți mă îmboldeau să-l public, să-l dau la o editură dar eu n-am reușit să-l public aproape un an de zile. Mi-a fost tare greu să aștept și pe măsură ce timpul trecea, vedeam tot mai puține speranțe. Până când a venit și norocul.

Cei mai…

Mulţi bani i-am câştigat pe volumul… Volumul de poezie, n-a intrat în librării, a avut un circuit restrâns așa că singurul din care am făcut bani, a fost tot cel de proză. Iar banii n-au fost prea mulți dar nu asta a contat pentru mine.

Fericiţi oameni pe care i-am făcut cu o carte de-a mea… Sunt părinții mei, aș vrea să cred.

Augustin Cupșa – un chestionar (VII-VIII)

VII. Ce-aş cere / pretinde:

 1. Unui editor căruia îi predau manuscrisul

Să fie cât mai critic cu putință, ca să găsesc greșelile din manuscris înainte de publicare

2. Unui jurnalist care mă intervievează 

Să nu-mi ciuntească răspunsurile sau să nu-mi scoată din context tot felul de cuvinte, așa cum mi s-a mai întâmplat.

3. Unui juriu la un concurs naţional de debut

Să citească manuscrisele și nu numele participanților.

4. Unui agent literar

Să mă scape de toate complicațiile promovării pe care eu n-am știut niciodată cum să mi-o fac.

5. Unui organizator de festival literar

În primul rând să existe, nu știu câte festivaluri vizibile avem în România, aproape niciunul.

VIII. Cum ar arăta:

1. Standul meu la un târg de carte

Sincer – nu mi-am imaginat niciodată că aș avea așa ceva. Mai am timp să mă gândesc.

2. Coperta cărţii mele de debut – dacă ar fi după mine (poate fi şi o fotografie ataşată)

Coperta cărții mele de debut mi-a desenat-o un prieten când stăteam la o bere într-o cârciumă din Craiova. Eu eram presat de timp (și de editură), iar el nici măcar n-avea habar că eu scrisesem o carte, a fost așa de mirat și de entuziasmat că s-a apucat imediat să o schițeze. Mie mi-a plăcut ideea și l-am rugat să îmi facă un pdf.

Augustin Cupșa – un chestionar (V-VI)

V. (Auto)portret

1. Un autoportret (în cuvinte) : Un autoportet cu paralele fotbalistice că tot e foarte la modă acum. Cât am fost microbist, am ţinut 20 de ani cu Olanda, până m-a exasperat complet. Ei jucau din plăcere, pentru bucuria jocului, uneori cu lejeritate, făceau din fotbal un spectacol, uneori – exces de zel, erau încântători şi publicul cânta tot timpul. Ajungeau sus în competiţi şi se împotmoleau când ţi-era lumea mai dragă. La meciul decisiv se prezentau deplorabil, cu presiunea mizei, dacă era conduşi deveneau haotici iar dacă înscriau primii, prindeau aripi. Cred că semănam cu ei, într-un fel. Alţii seamănă cu Germania sau Italia – aleargă mult, driblează cât trebuie, pasează unde trebuie şi înscriu când trebuie. Olandezii dacă ajungeau la penaltiuri, trăgeau fix în bară, îşi puneau tricoul în cap şi se lăsau în fund pe iarbă.

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra) : Ultima generaţie de care ştiu eu, e cea din 2000. Unii spun că nu există, de fapt iar alţii că da. Aşa cred şi eu.

VI. Ce-mi/ți doresc?

 1.Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor? Mă preocupă să-mi fiu fidel, să nu mă las amăgit de formule literare facile să fiu conştient mereu că am numai drumul meu, oricât de greu sau de lin ar fi e singurul care mă duce undeva. Pe drumurile bătătorite, soarele te bate în cap.

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? La mulţi ani! Cei care-şi sărbătoresc astăzi ziua numelui – o dedicaţie muzicală. Vremea se anunţă tocmai bună de plajă.