Archive

Archive for Iulie 2009

Cristina Ispas despre Teodor Dună

Doar liniştea

După ce recompune, în Trenul de treieşunu februarie (Vinea, 2002), o lume narcoleptică, care se mişcă lent undeva în subteranele vieţii, oscilând între fraza lungă, calmă, a poeziei lui Mircea Ivănescu şi discursul poetic uşor mai sincopat al lui Ioan Es. Pop, în Catafazii Teodor Dună îşi exploatează cu mai multă siguranţă propria voce, împingând în faţă un personaj care apare numai episodic în Trenul de treieşunu februarie, ca de exemplu aici: ”era decembrie la televizor spunea c-o să fie mai frig ca niciodată / ne ziceau să ne acoperim feţele să nu ieşim din casă / să nu deschidem uşa nimănui să nu / am închis televizorul aveam temperatură 41 cred că transpirasem începusem să râd / m-am dus la fereastră geamul era îngheţat am auzit afară cum plouă / am zis ”n-are cum” erau şi păsări poate nu era / decât frigul / poate d-asta televizorul porni singur arăta oameni îngheţaţi / scoşi de sub zăpadă oraşe îngropate râd”. Personajul pare să fie un fel de idiot dostoievskian adaptat la poezie (şi, bineînţeles, la cu totul alte premise istorice), o fiinţă hipersensibilă, candidă, inocentă, un nebun pe care cei din jur îl investesc uneori cu calităţi de profet.

Punând sub semnul unei disfuncţii (catafazia), pe care o şi defineşte în prealabil, cel de-al doilea volum de poezie al său (Catafazii, Vinea, 2005), Teodor Dună îl pune de fapt sub semnul acesta: tama-tama. Nu se ştie de la bun început ce este tama-tama, una dintre repetiţiile preferate (un fel de talisman) ale personajului-copil care, dus la specialist, este diagnosticat cu catafazie – o boală a vorbirii care constă în repetarea mecanică a aceloraşi fraze sau cuvinte. Deşi autorul nu „traduce” niciodată acest refren incantatoriu, este lesne de indentificat aici un joc de cuvinte pornind de la binomul originar tata-mama. Disfuncţia îl aruncă pe copil într-o lume în care toate reperele pier, într-o lume căzută în incoerenţă. Teodor Dună resimte, la fel ca şi Dan Coman, şi la fel ca toţi expresioniştii, sciziunea dintre el şi lume, detracarea care s-a instalat chiar începând cu mediul protector al familiei, săpând leziuni din ce în ce mai adânci în rana deschisă de eterna traumă a naşterii: ”vine o vreme când trebuie să te rupi de mama ta ca şi cum ai tăia / adică întind mâna spre ea şi mâna se întâlneşte cu părul ei / şi părul ei e ascuţit şi mâna se taie în părul ei”. Imaginea este de o tristeţe covârşitoare, amintind de copacul dintr-un poem al lui Brecht, care se lăsa măcelărit la apus de aripile ascuţite ale vulturilor. Tăierea cordonului ombilical produce aşadar, în acelaşi timp cu despărţirea ireversibilă, şi o fisură pe creierul crud al copilului.

Dacă în Trenul de treieşunu februarie, pământul era elementul principal, în Catafazii este introdusă în scenă marea: ”ascund o mare fără uscat şi fără nici o apă sub piele / o simt lovind încet dinăuntru. / e bine. stau nemişcat în pat învelit în pânze umede, / într-o rochie albastră şi-l aud strigând / <<din noaptea asta n-o să mai ieşi.>> e foarte bine. / aştept ziua care n-o să mai vină./ pentru asta am saci de păianjeni în burtă. ei vor afară, / eu la trei metri sub mine. acolo e cald, e linişte, / e o mare fără uscat şi fără nicio apă”. Nu este însă vorba despre o mare obişnuită, ci despre o mare interioară, ”fără uscat şi fără nicio apă”, asemănătoare mlaştinii lui Gottfried Benn: ”o mare fără niciun uscat şi fără nicio apă / mă acoperă ca un mâl”, numai raportul fiind uşor inversat, pentru că, dacă la expresionistul german, mlaştina era cea care primea trupul (în moarte), aici lucrurile se petrec invers:  ”în fiecare noapte îmi iese din burtă / cineva umed şi rece”. Lupta se va da de-acum mereu între cel mort şi cel viu: ”un corp care seamănă bine cu mine îl tot ascund /în cearşafuri / e corpul mort de sub pat”, cele două corpuri (cel mort şi cel viu) condiţionându-se reciproc: ”el e căzut între pat şi perete. tuşeşte. şi cu cât el, cu atât eu / încep să ştiu să mă ridic şi să umblu mai bine prin cameră”. Dintre cele două trupuri, cel adevărat nu va putea fi decât cel mort, moartea fiind cea adevărată în raport cu viaţa, din moment ce dincolo de ea nu mai poate exista nicio altă limită: ”ziua a răsărit şi o pasăre neagră / s-a lovit de geam aducând frig / şi adevăratul trup s-a ridicat dintre noi / şi a început să meargă spre uşă”. Înţegerea acestei fatalităţi, nu înseamnă însă că cel viu se va resemna în faţa morţii. Atenţia care se concentrează de multe ori într-un punct, care rămâne agăţată de un anume gest sau imagine, despre care se sugerează că are o importanţă vitală, esenţială, dar fără ca semnificaţia să fie dezvăluită vreodată, sugerează totuşi o luptă, o retragere din faţa grozăviei adevărului, înţelegerii, cunoaşterii, o spaimă de orice nouă revelaţie: ”la buzele mele, la braţele mele place păpuşa să nu fie vie, / să nu dea din pleoape, să nu zică TATA, să fie / cea mai moartă păpuşă. ne-am îmbrăcat frumos. tata a rămas / gol lângă fereastra deschisă, cu rochia albastră / aruncată peste el. mama a zis <<nu mai ai nevoie de rochia ta / albastră.>> eu am plâns, n-am simţit moartea lui / decât când mama a zis <<să dăm / cu fard pe ferestre până n-o să se mai vadă nimic afară>>”. Dacă în Trenul de treieşunu februarie, pământul simboliza moartea prin care lumea se mişca ca în somn, într-un fel de linişte, marea din Catafazii pare să simbolizeze un blocaj traumatizant la graniţa dintre viaţă şi moarte, coincidenţa de fapt a vieţii şi amorţii, ca şi cum lichidul amniotic este deja umplut cu pământ.

În acest univers închis, sufocant, circumscris cercului familial, atins ca la Cristian Popescu de moarte, mama îşi iubeşte mai mult moartea (simbolizată de crini, ca şi la autorul Artei Popescu), decât pe tatăl copilului: „mama îşi iubeşte crinii mai mult decât pe tata. / ea nu-l lasă pe tata să râdă lângă florile ei. /are cei mai mari crini din lume. au atins de mult tavanul. / mama îmi spune că moartea e o cameră plină de crini / care au atins de mult tavanul”. Într-un alt poem, mama pleacă să aducă ”ziua care nu mai vine”. Mama este cea care deţine puterea deopotrivă asupra vieţii şi asupra morţii. De aceea naşterea va coincide întotdeauna cu începutul morţii, de aceea moartea va fi mereu o „prezenţă” din ce în ce mai puternică, în toate experienţele vieţii, de aceea iubita va fi şi ea la fel de moartă: ”mai târziu am intrat în apă după ea / am apucat-o de păr / am târât-o la mal şi ea şi-a deschis ochii a zâmbit / n-a vrut să ştie nimic de înecat / am crezut că n-o să te mai găsesc niciodată / mâinile ei încleştate în hainele mele / am crezut că / şi eu îi spun unde ai fost te-am căutat şi n-am găsit nimic / şi ea plânge şi zice / iart-o pe silvia te roagă silvia s-o ierţi şi să ştii / că atunci când n-o s-o mai vrei pe silvia / ea o să vrea cerul / şi cerul o s-o vrea pe ea / şi-o să ridice buzele spre el / şi el o să-şi întoarcă buzele spre ea / şi-or să se sărute cu cel mai lung sărut”. Umbra morţii înaintează din ce în ce mai sigur în univers, ridicându-se din noapte, până când atinge chiar lumina soarelui: ”în alte seri un alt soare / care străluceşte mai puternic. / nu ca un far / ci ca o lumânare ce se stinge. (…) / abia se mai ţine / să nu cadă pe podea”. La fel ca la Ion Mureşan, galbenul soarelui devine unul neluminos, care are aspectul cărnii bolnave: ”soarele se izbeşte cu putere de fereastră. /geamul se înnegreşte, se-ndoaie pe la margini. / e un soare veşted, / de toamnă. are o lumină moale şi înşelătoare, de / parcă afară ar sta să plesnească o imensă / carne galbenă, bolnavă”.

Şi totuşi, în ciuda morţii care a luat cu totul în stăpânire viaţa, finalul Catafaziilor pare să fie unul într-o stranie cheie optimistă: ”şi afară e un soare orbitor şi tu îi ridici obloanele / şi toate camerele se umplu de o lumină caldă / şi nu e nimeni aici, / ci acolo. precum ceaţa ridicându-se / din acele dimineţi, / nu e nimeni aici./ e doar liniştea”. Ca şi cum poetul ar fi reuşit în cele din urmă să forţeze moartea în cercul strâmt al experienţei. Cert este că vocea aceasta din final nu este în niciun caz cea a unui catafazic şi că prezenţa ei peste tot în subtext, care se limpezeşte abia acum, prezenţa ei senină, detaşată, am putea spune chiar înţeleaptă (vocea pe care ceilalţi o identifică unei voci de profet, despre care şi vorbeam la început), este şi cea care dă nota de eleganţă a întregului volum. Este tocmai vocea lui Teodor Dună şi numai a lui.

Cristina Ispas

Photo shooting Teodor Dună

teodor duna, 2009, foto un cristian

teo duna la bistrita 2009, foto un cristian

teodor duna la bistrita, 2009, foto un cristian

Teodor Dună – (cel mai bun poem al meu)

noaptea încă lâncezea

noaptea încă lâncezea. eram trei şi eram în jurul unei mese,

toţi cu degetele desfăcute, cu podul palmei întors spre tavan, neclintiţi,

ca nişte statui oarbe

luminate de-o lună abia răsărită. mâinile pândeau pe lemnul

mesei. nu le priveam pentru că era două şi era noapte

şi ei au zis „am văzut în locul tău o mână fără degete” şi-n loc de ochi,

pumni de sârmă ghimpată li se întindeau sub frunte.

am zis „eu plec”

şi m-am ridicat şi ei nu s-au clintit, doar degetele le-au zvâcnit încet.

pentru că era două şi mai era şi lună pe cer

şi drumul de aici până acasă e la vreo patru kilometri, cât zece ploi.

îmi strâng haina în jurul gâtului.

pornesc. şi ei, din spatele ferestrei, ca nişte statui oarbe, privindu-mă.

cunoşteam bine drumul, doar ceaţa mă-ncurca puţin.

de la iancului spre vatra luminoasă şi de-acolo parcul şi-apoi ajung

în muncii şi de-acolo până în dristor doar zece-cinşpe minute. o nimica toată.

o plimbare prin cele zece ploi, pe sub o sută de vagoane de noapte.

şi vatra lumina ca un far liniştit în ceaţă

şi păsări nu se vedeau deloc şi oameni, nici ţipenie.

am râs în liniştea aia înfundată pentru că era două şi era ceaţă

şi zece ploi deodată mi se scurgeau pe obraz

şi noaptea ca un sac rostogolit de lilieci.

m-am oprit. făcusem, ce-i drept, o sută de paşi.

poate m-am grăbit puţin, îmi zic. nu e un drum scurt, îmi zic.

trebuie să fii mai cu băgare de seamă.

aşa că m-am oprit, dar nu mult,

cât să privesc ploaia, luna şi-apoi am pornit, poate mai încet,

dar tot râzând şi până la intrare în vatră nu m-am oprit de loc.

şi vatra nu mai lumina aşa puternic. e o farsă, un joc, o învăluire, mi-am zis,

dar înainte de toate mă aşez puţin. înainte de vatră

oricum trebuie să te odihneşti.

şi am râs şi noroc că era ceaţă şi ceaţa mi-a înghiţit repede râsul

şi l-a făcut neauzit. de-acum o să râd doar pentru mine, am zis şi mi-am privit

ceasul şi era doar trei şi mai erau zece ploi în jur

şi noaptea ca un sac rostogolit de lilieci.

dar nu m-am grăbit. timp era destul şi drumul nu urca deloc până-n dristor

şi parcă a şi început un vânt, ce-i drept, cam rece,

dar care mă purta din spate. şi am râs din nou

şi râzând am trecut vatra şi aşa am ajuns pe malul celălalt

abia pe la patru,

pentru că am trecut încet şi cu băgare de seamă.

dar de-acum, mi-am zis, de-acum o să merg întins.

însă simţeam nevoia unui pat cald şi m-am aşezat lângă un copac,

mai obosit, de parcă aş fi trecut înot strada.

şi asta m-a liniştit, deşi nici acum nu-mi priveam mâinile

pentru că în jur erau zece ploi

şi trupul se destrăma încet, străpungând aerul

m-am ridicat râzând

de ochii împăienjeniţi, de pleoapele plumbuite.

„nu-i decât o oboseală de noapte, un joc, o farsă, o învăluire”.

şi poate mai încet ca la început,

dar cu o poftă nestăpânită de a merge, am pornit,

simţind carnea proaspătă, întinsă ca o mătase, ca pielea unui copil

înecat mi se lipeau de ochi frunzele şi era noapte, era cinci

şi un vânt prielnic mă-mpingea de la spate.

„marea e încă liniştită,

trupul tău va atinge ţărmul”.

şi de data asta merg fără oprire cincizeci, o sută de paşi prin cele zece ploi,

pe sub o sută de vagoane de noapte,

pe drumul de cărămidă umedă şi miroase a copaci

şi asta înseamnă că parcul e deja pe-aproape.

totuşi e o plimbare pe cinste, îmi zic

numai că de la mersul ăsta necontenit picioarele au obosit, ies ca din moarte,

semn că pielea s-a deschis undeva.

şi râd doar pentru mine şi parcul venea uşor, plutind, cu copacii răsturnaţi,

intraţi unii în alţii. apoi se apropie o femeie,

mirosea a margine

de mare, aştept să zică, tace, o salcie se ridică de la pământ, alunecă încet prin aer.

eu plec repede,

abia târându-mă.

mă grăbesc mai mult şi mai adânc mi se afundă picioarele,

parcă până la capătul morţii.

şi merg mai încet ca niciodată, abia dacă mă clintesc

şi parcul vine în urma mea, respirând greu. lemnele îi trosnesc ca nişte oase,

e strâns ca într-o plasă, se apropie mai mult, rostogolindu-se,

înălţându-se cât zece blocuri, huruind, acoperind noaptea.

„e doar o oboseală de noapte, un joc, o farsă”, îmi zic,

îmi închid ochii, vreau să râd. şi în jur era linişte, era şase

şi dimineaţa ca o bucată de gheaţă îmi ieşea de sub tălpi.

*

iar drumul se face întâi neted, apoi moale, apoi o apă.

îmi ajunge peste umeri, mă trage înspre el, înapoi.

şi eu prea obosit şi el mă poartă ca un înecat iar spre parc

şi vatra ca un ţărm stâncos şi înainte de ea drumul se chirceşte

într-o vâltoare adâncă şi eu merg, plutesc,

„de-acum n-o să mă mai opresc”, alunec pe lângă parc, pe deasupra lui,

şi din parc văd doar vârfurile copacilor,

şi vatra lumina ca un far liniştit în ceaţă.

apa mă trage mai mult în adânc, apoi mă mai ridică puţin,

cât să văd că era opt, că nu mai ploua de mult. „capătul e încă departe,

trupul tău va atinge ţărmul”. şi marea părea să se liniştească.

însă o apă merge spre dristor şi dedesubtul ei o apă care duce spre vatră

şi dedesubt o apă fiartă, şi în stânga o apă nămoloasă,

iar eu prins în ele, liniştit, obosit.

şi liniştea se face întâi oarbă, apoi asurzitoare, mă trage

înspre ea, trupul prea încet porneşte

în toate părţile deodată, nu se mai opreşte.

şi merg-merg şi toate se fac aproape.

ajung lângă mine şi acolo – o  vietate, o adunătură de carne şi nămol

se ridică, se umflă, mă acoperă.

şi eu crescut din ea,

cu podul palmei întors spre cer,

liniştit, neclintit,

ca o statuie oarbă luminată de-o lună

abia răsărită.

Teodor Dună – un poem inedit (traducere în limba engleză – deliria)

acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,

cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu

îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.

lumina ei atârnă de trup, îl arată –

.

şi nu e îndeajuns.

teo duna foto 1

ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,

tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.

sub tălpi, în mormane se aşază.

o vezi – şi nu e îndeajuns.

.

şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.

atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câteva

au mai rămas. şi abia atunci simt cât granit

emană acest soare de aur şi cât granit în mine.

tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,

tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –

.

şi nu e îndeajuns.

.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.

lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.

şi cât granit emană acest soare de aur

şi cât granit peste tot.

.

şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii

şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.

mă înfrupt, mă înfrupt, nu mă satur –

.

şi nu e îndeajuns.

IMG_6854

now, when the rustle of grass outdoes the rustle of meat,

my body wrapped in cyanides, ever more alive

i am to myself. to the quick and the skin i  am alive to myself.

i  see clearly, i  see anyway: the morning starts walking, fed up, lamed.

her light hangs from my body, shows it –

.

and it is not enough.

.

like a thousand animals at large my flesh rolls out of me,

ever more, ever heavier, ever stuffier,

under my soles it grounds in heaps.

you see it – and it is not enough.

.

and ever more, the rustle of grass outdoes the rustle of meat.

i’m hanging to myself, my edges stucked in each other. only a few

have endured. and only then i  feel how much granite

this golden sun radiates, and how much granite in me.

i  still feel replete. though i  am but a bundle of edges,

and still alive, to the quick and the skin i  am alive to myself –

.

and it is not enough.

.

i  see clearly, i  see anyway: the morning walks, fed up, lamed.

her light hangs from my body, overturns it.

and how much granite this golden sun radiates

and how much granite everywhere.

.

and when the rustle of grass outdoes the rustle of meat

and covers it entirely, i  go to my remains.

i  feast, i  feast, i  do not cloy –

.

and it is not enough.

Teo Dună – interviu realizat de Ana Dragu

„Poezia îţi dă şansa să stai încremenit oricât de mult şi cu toate astea să fii mai viu ca oricând”

interviu în tiuk!

Spune-mi câte ceva despre început. Cum arăta spaţiul în care ai copilărit. Ce îţi aminteşti din el? Se regăseşte în poezia ta?

Era – înainte ca grădina să fie acoperită cu ciment, înainte ca în locul unor livezi să apară case, şi din casele acelea să crească alte case – era, la început, o casă cu două trepte, cu o curte mare, care cobora spre un lac – acum parcă nici nu mai coboară atât de mult spre lac, sau lacul s-a mai ridicat între timp. Lângă această casă era o casă veche, cu un salon cu obiecte aruncate şi prăfuite (aici, pe la 10 ani, am găsit o sabie Toledo, a străbunicului). Acolo stăteam ore în şir în căldura înecăcioasă, căutând mereu, şi asemenea lui Blecher sau Bruno Schulz, simţind intimitatea cumva maternă a obiectelor din cu totul alte timpuri, supuse unei inexorabile, lente şi senzuale automutilări. După această casă, era, din nou, o altă casă, cu o altă curte, de data asta părăsită. Aici vara locuiau şerpi. În acea curte, cineva a săpat o groapă imensă în care voia să păstreze lalele. Lalele nu ţin minte să fi ajuns în groapă, dar, în acea curte, printre mărăcini şi ierburi înalte, ele totuşi creşteau, din loc în loc. Ştiu că groapa avea pereţii de lut roşu şi erau mereu puţin umezi. Stăteam mult timp încremenit – cu asta îmi ocupam atunci o mare parte a timpului – cu mâinile afundate în lutul grTeo Duna 2opii aceleia de vreo 4 metri adâncime, înconjurată de ierburi imense, uscate, foşnitoare. Un loc în care mă întorceam mereu, în copilărie, mai era şi podul casei mele: plin de haine (ştiu că îmi acopeream faţa de haine pentru a respira şi simţi gustul prafului), cărţi, poze vechi şi rupte, cizmele de militar ale bunicului – podul acela, în obscuritatea lui, cu căldura lui sufocantă, emana, nu ştiu de ce, un straniu erotism. Casa avea şi o bibliotecă de vreo 10.000 de cărţi, un nuc enorm în care ştiam că nu o să pot urca niciodată, un tată care citea şi scria în cea mai mare parte a timpului, o mamă pe care mi-o amintesc mereu cu părul lung, o linişte şi apoi un pian. Cu timpul, trupul meu s-a mutat din groapa în care nu au mai ajuns lalele în podul prăfuit – în care atunci când ploua puneam ligheane să nu coboare prea mult tavanul –, apoi lângă pian, iar apoi în patul din camera cu fereastra spre nuc, atingând cu degetele copertele cărţilor. Cât timp am scris Catafazii am avut în faţa ochilor acest spaţiu – tot ce vedeam se derula în timpul locului acela. Într-un fel, scrierea acelei cărţi a fost o continuare a orelor de încremenire din copilărie, din acea groapă cu pereţi roşii. Poezia îţi dă şansa să stai încremenit oricât de mult şi cu toate astea să fii mai viu ca oricând.

Îţi aminteşti circumstanţele în care ai început să scrii poezie? Care au fost cărţile despre care ai putea spune că te-au determinat să începi să scrii?

Deşi am crescut într-un mediu, să-l numesc astfel, cultural, am nutrit, în buna tradiţie a lui Freud, o repulsie structurală faţă de literatură, până pe la vârsta de 14 ani. Primele încercări cât de cât conştiente de poezie s-au manifestat, pe la 17 ani, după ce am citit Tânguirea mierlei a lui Trakl, carte care chiar m-a făcut să uit că există respiraţie. Şi cum orice început bun este mimetic, am început cu voioşie să scriu precum Trakl. Apoi au urmat, tot ca nişte lovituri de boxeur, Lautreamont, Rimbaud, Saint-John Perse, T.S. Eliot şi mulţi alţii – dar cu oarecare propensiune spre expresionismul german. Deşi nu am fost un adept al disperării adolescentine gen Cioran, îmi amintesc că poemele „de început” erau destul de sumbre, întunecate – lucru care a rămas, poate din păcate, şi acum un element recurent în poezia pe care încerc să o scriu. Ciudat e că ideea pe care ţi-o faci iniţial despre literatură persistă, în liniile ei fundamentale, de-a lungul anilor. Sunt conştient că felul în care văd eu poezia – ca ontologie, ca pe un act lipsit de gratuitate, situat undeva în cele mai de dinăuntru părţi ale fiinţei – aparţine esteticii moderniste, gândirii tari, în termenii lui Vattimo, dar modul în care îţi stabileşti raportul cu propria poezie nu e chestiune de opţiune, ci cumva genetică, aparţine celei mai profunde interiorităţi. Dacă în locul lui Trakl întâmplarea m-ar fi pus să fiu fascinat de O’Hara sau e.e.cummings (deşi ar fi fost imposibil) poate altfel ar fi evoluat traseul meu ulterior, însă atunci – şi în bună măsură şi acum – nu înţelegeam poezia ca text, ci ca pe un ceva care aduce bine cu un corp, care se mişcă, respiră.

Au existat poeţi care să te determine să continui să scrii şi care să devină ulterior prezenţe în viaţa ta?

Dacă mâna care scrie se mişcă într-un timp prea puţin omenesc, cum spunea Blanchot, atunci şi motivele pentru care continui să scrii sunt prea puţin omeneşti. Nu cineva, ci ceva sau altcineva din tine te obligă să continui, căci – după cum se ştie – doar ceea ce este adevăr continuă. Au existat doi poeţi-oameni care au însemnat mult în ceea ce s-ar putea numi evoluţia mea: Ioan Es. Pop şi M. Ivănescu. Poezia lui Ioan a avut acelaşi efect ca, în alte timpuri, Tânguirea mierlei. În doar câteva întâlniri, prin 2001, în care stăteam cu el în jurul unei mese de lângă Pantelimon 113, el vorbindu-mi încet, cu ochii care păreau că devin din ce în ce mai mult rădăcini, despre religiozitatea poeziei, despre caracterul ei metafizic, despre gravitatea ei, în promiscuitatea unei bodegi muncitoreşti, văzând limpede cum îmbătrâneşte cu zece ani vorbindu-mi despre poezie – ei bine, în acele întâlniri a crescut din mine cineva care semăna mai bine cu mine. Dacă Ioan vorbea despre poezie ca despre cel mai mare adevăr la care putem ajunge, M. Ivănescu, într-o manieră opusă, vorbea despre imposibilitatea de a ajunge la adevăr, fie şi interior, prin literatură, relativizând orice şi, în manieră sofistică, relativizând propria relativizare. Întâmplarea a făcut să merg des la casa din Sibiu, să stau acolo săptămâni întregi, să „îl oblig” să scrie poeme, să mănânce din omleta pe care o preparam cu superbie. Deşi trecutul trece, trece, trece fără urmă, puţine lucruri pot fi mai de neuitat decât M. Ivănescu pe un fotoliu, între pereţi crăpaţi, învăluit într-o lumină înceată, citind din propriile poeme, oprindu-se pentru a-mi divulga originea intertextuală a aproape fiecărui vers, nesfârşitele construcţii parantetice, toate impregnate de literatură, de citate. Sau, cum stăteam în camera cealaltă şi auzeam cum M. Ivănescu începe să bată – şi literele se auzeau din ce în ce mai repede – la maşina de scris Olympia primul poem după şase ani în care nu mai scrisese nimic. Întâmplările astea se aşază în sângele care va continua să îţi curgă prin vene. Şi chiar dacă „aceste seri paşnice în care ne prefacem că râdem şi de care nimeni nu-şi va mai aminti” nu se vor mai reîntoarce, ele, în acelaşi timp, nu se pot transforma în neant decât odată cu venirea propriului neant.

Cum priveai primele cronici? Cum le vezi astăzi?

Teo DunaVolumul meu de debut, trenul de treieşunu februarie, publicat la editura Vinea, în 2002, obţinând premiul Mihai Eminescu şi apărând şi într-un context poetic mai puţin efervescent, a beneficiat de o receptare mult mai bună decât mă aşteptam – deşi, de fapt, nu mă aşteptam la nimic. E firesc ca atunci când tatăl tău îţi induce senzaţia că mediocritate ar fi numele tău de alint, şi deodată, la 21 de ani, vezi în reviste destul de multe cronici pozitive despre cartea ta să ai întâi un sentiment de confuzie, şi ulterior o senzaţie de burgheză mulţumire. Oricum, cel care citeşte o cronică despre propria lui carte se află, de obicei, la sute de ani lumină (întuneric) de cel care a scris-o, şi este mult mai vulnerabil. Scrisul, atunci când e cu adevărat, este cumva impersonal (nu neapărat în sensul dat de Eliot), pe când cel care e interesat de modul în care este perceput este orgolios, vanitos, umoral, complexat etc., în fine, până la urmă, e vorba de distincţia lui Proust dintre eul profund şi eul biografic. Atunci mă bucura orice era legat de poezie, o trăiam cu un fel de exaltare dionisiacă. Că puteam scrie, că primeam premii, că se scria despre mine – mi se păreau lucruri cu adevărat importante. Nici nu-mi trecea prin cap de cât de puţin contează toate lucrurile astea. Acum, cronicile, în cea mai mare parte, mă amuză. Critica literară, de fapt, mai exact, critica de întâmpinare, din păcate, „survolează” textul. E lipsită, în mare parte, de aplicabilitate, expeditivă, desconsiderând astfel indirect complexitatea, potenţialitatea „intelectivă” a unei opere. Critica se rezumă la contextualizare, la indicarea unor trăsături mai mult decât generale, pare într-o continuă criză (de timp) care o împiedică să aprofundeze, să identifice resorturile interioare ale operei sau, cum spunea Noica, Ideea ei (în măsura în care cartea respectivă nu este o juxtapunere mai mult sau mai puţin aleatorie de texte). Unui scriitor matein, cu mania detaliului, care structurează opera pe mai multe nivele, căruia îi place să oculteze, să încifreze, care recurge la o dinamică a simbolurilor, pentru care poezia este şi coerenţă internă, critica literară actuală nu văd cum i-ar putea provoca „plăcerea textului”.

În ce măsură simţi că aparţii unei aşa-zise „lumi literare contemporane”?

Eu stau foarte mult în casă. Ceea ce văd de la balcon – un cimitir care ar vrea şi el să înflorească – nu mă îmbie prea mult la dinamism. Mă interesează destul de puţine lucruri care se desfăşoară în lumea literară contemporană pentru că pur şi simplu eu nu le văd înţelesul, nu că acel înţeles nu ar exista. Târgurile literare, adunările de scriitori mă angoasează. Nu mai pot citi reviste literare; bloguri sau siteuri cu specific poetic nu am citit nicicând. Să scriu texte teoretice sau invective îmi este de neconceput. Există poate şi un orgoliu al izolării, dar în mare parte este vorba de o neputinţă cumva dureroasă. Probabil am pielea destul de subţire, căci lumea intră lesne în mine şi continuă să mă locuiască, împingând ceea ce cred că sunt eu într-un loc în care nu mai am acces. Lumea, oamenii mă dezarmează şi mă alienează – poate d-asta această recluziune, care ar putea fi şi un handicap, şi o manifestare a unei stranii puteri. În acelaşi timp, este chiar o mare bucurie să îi cunosc, şi o mai mare bucurie să pot fi prieten cu Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Partene, Constantin Acosmei, Radu Vancu, poeţi la care ţin mult, sau că pot vorbi cu Elena Vlădăreanu sau Rita Chirian. Deci nu aparţin unei „lumi literare contemporane”, ci am senzaţia că aparţin unui grup de scriitori-oameni pe care îi apreciez şi lângă care zilele (uneori nopţile) pot fi foarte frumoase.

Zece poeţi pe care îi citeşti cu plăcere. Apoi cinci prozatori.

Mă voi rezuma doar la literatura română, altfel mi-ar fi greu. Într-o ordine întâmplătoare, aceştia ar fi poeţii pe care îi recitesc cel mai des: M. Ivănescu, V. Mazilescu, Aurel Dumitraşcu, Gherasim Luca, Gellu Naum, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Dan Coman, Constantin Acosmei şi, ca să fie zece, Arghezi. Prozatorii cei mai dragi mie ar fi: George Bălăiţă (Lumea în două zile), Blecher, Mateiu Caragiale (Remember), Mircea Cărtărescu şi, ca să fie cinci, iarăşi Arghezi (Cimitirul Bunavestire).

Există cărţi despre care poţi spune că te-au marcat? Care?

comana 030Sunt prea multe. De la Dostoievski, pe care l-am citit aproape integral pe la 15 ani, sau Emiliy Brontë la Gogol, Malcolm Lowry, Günter Grass, Faulkner, Harms, Juan Rulfo, Bartis. Nu ştiu, dacă ar fi să citez cărţile din care m-am „inspirat”, din care am adaptat citate sau m-au ţinut încremenit în pat, ar trebui să umplu multe rânduri – dar asta ar însemna să îmi dezvălui sursa citatelor mascate pe care le presar pe unde apuc şi astfel m-aş supune singur unei dezvrăjiri pe care încă nu sunt pregătit să o încep.

Cum şi când scrii?

De obicei se face noapte atunci când îmi dau seama că ceea ce se întâmplă, că acea mână lipită în hârtie, care se mişcă nefiresc, se cheamă scris. Atunci, în faţa mea trebuie neapărat să fie doar un perete alb şi în jurul meu de tot nimeni şi în spatele acestui nimeni multă linişte. Catafazii l-am scris în trei luni în care nu am putut ieşi din casă şi ştiu că stăteam zece ore pe zi aproape nemişcat la birou. Straniu este că nu mai recunoşti nimic din cel cu care te-ai obişnuit, din cel care trăieşte în timp. Are loc o intensificare a percepţiilor. Vezi altfel, auzi altfel, corpul face loc unei alte corporalităţi, apare ceva de vietate, sau de sălbăticiune, aflată la pândă, într-o lume foarte densă. Atunci, în mijlocul acestei stări cvasi-cataleptice, totul, dar absolut totul se transformă în poezie, totul se leagă, totul devine mult mai limpede, mai coerent. Este o stare privilegiată, paradoxală, de o luciditate extremă, dar în care posezi o libertate asociativă deconcertantă (ai senzaţia că poţi vedea orice, că poţi găsi limbajul fiecărei realităţi). E un tip de trăire care se aseamănă în manifestare cu o experienţă mistică, dar a cărei apariţie nu o poţi condiţiona sau controla în vreun fel. Ea vine şi pleacă – şi de cele mai multe ori doar pleacă.

Se propagă modelul poetului care la un moment dat începe să scrie şi proză. Te vezi scriind proză? Dar teatru?

Pe la 40 de ani, voi scrie un roman de 467 de pagini, care, în buna tradiţie a lui Joyce şi Loteo duna 4wry, se va desfăşura într-o zi şi a cărui acţiune se va precipita spre final. În carte se vor bea în jur de 3 litri de whisky şi personajele vor sta pe terasa unei vile şi vor privi cum, dinspre mare, se vor aduna nori şi ei vor continua să bea, tăcuţi, nebăgând de seamă că furtuna a început de mult. Mai mult de atât nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Nu sunt în stare, acum, să gândesc „romanesc” sau „teatral”. Şi oricum, istoria literară ne-a arătat că în prea puţine cazuri poţi excela atât în poezie, cât şi în roman. Totuşi, nu poţi compara romanele/teatrul lui Beckett cu poezia lui Beckett.

Te vezi renunţând la scris? În ce condiţii? Dacă nu, de ce?

Văd scrisul renunţând la mine. Dacă ar ţine de voinţa mea, în nici un caz nu m-aş duce să fac trafic cu fildeş prin Africa – şi asta să fie unica mea îndeletnicire. Din păcate, mă simt prea puţin stăpân pe propria mea poezie. Este, în apariţiile ei, pentru mine fulgurante, mai capricioasă decât mi-aş fi dorit. Când nu scriu, de cele mai multe ori, mi se face greaţă de mine şi propria mea prezenţă în viaţa mea mă plictiseşte. Dar în acele momente zâmbesc nespus, am o conduită impecabilă, mint cu uşurinţa cu care respir, mi se face frică, vorbesc cât pot de frumos despre poezie.

Din ce e făcută viaţa lui T. Dună?

Din încercarea prelungă de a termina o carte de care mi-e teamă, din pahare de vin, din multă încremenire, din ezitări, din dorinţa de a mă ţine cât mai aproape de mine, din lucruri care uneori mi se pare că au prea puţină legătură cu ce se cheamă de obicei viaţă, dar care pe mine mă ţin cât de viu pot eu fi. Cel mai mult îmi doresc ca viaţa mea să fie făcută din lucruri care nu pot dispărea.

Şerban Foarţă – un interviu inedit (II)

Cum a fost la debut? Privit aproape cu religiozitate, momentul debutului a constituit pentru mulţi autori români emoţia cea mai puternică încercată în traseul literar personal. Dacă în cazul revistelor, „poşta redacţiei” funcţiona de multe ori pe post de „buzdugan”, fiind un „certificat de calitate”, pentru volum, concursurile de debut reprezentau o adevarată piatră de încercare. Cum a fost pentru Şerban Foarţă? În revistă şi, mai apoi, în volum, la ce intensitate se vedea debutul?

Nu mi-am „privit debutul cu religiozitate”. Abhor idolatriile de sine… În althă orhdine de orhidei [sic!], am debutat, editorial vorbind, nu prea devreme: la 34 de ani fără o lună. Am făcut-o în „regie proprie” (pe banii mei, adică), astfel încât am ars etapa concursurilor de debut. Pe data de 8 iulie 1976, în jurul orelor 6 PM, când împlineam vârsta amintită, intrând într-o tutungerie în care se găseau şi ziare, am dat de „Gazeta literară”. O cumpăr, o întredeschid, sau, mai curând, ea se întredeschide la pagina lui Nicolae Manolescu, – pe care pot citi, în diagonală (şi nu fără un nod în gât) aceste rânduri : O carte „fermecătoare sub toate aspectele (inclusiv acela grafic […]). Se remarcă îndată fineţea cuvântului, răsucit cu vârful degetelor în jurul unui lujer de sens. […] De un superb rafinament, în horbota de imagini artificiale, macedonskiene, este arătarea de la urmă a păsării Phoenix…” Fiind ziua mea, o astfel de recenzie a cronicarului din pagina la care revista „România literară” se deschidea singură, aş zice, mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase cadouri primite (cum spuneaţi mai sus).

Cea  mai  faină  declaraţie  de  admiraţie, a unui iubitor de poezie, facută lui Şerban Foarţă a fost…

De departe, cel mai „fain”, cum spuneţi, „exercice d’admiration”, cât despre mine (ca poet şi/sau traducător), este al însuşi autorului faimos al „exerciţiilor de admiraţie”! – Iată arierplanul acestui fericit eveniment: o vară de-a doua, foartalansarecoandeDana Diminescu, mai tânără (cu 20 de ani, foarte frumoasă), a Miei, care nu mai este, s-a cunoscut, în ’87, cu Cioran, care, sensibil (ca atâţia alţii, – inclusiv eu) la farmecele ei, a peripatetizat, prin tot Parisul, cu ea, care,-ntre altele, s-a… lăudat cu mine, promiţându-i „scepticului de serviciu” un Mallarmé tradus de văr-su, – când apare. (N.B. Cioran, prin ’46, cochetase cu ideea de a-l tălmăci; nereuşind, s-a apucat de scris în franţuzeşte, – ca o „autopuniţie” şi un challenge). La finele lui ’88, cartea, Album de versuri, a apărut la Univers, iar prin martie, Dana m-a „obligat” să i-o trimit celui căruia, fără habarul meu, i-o promisese. Sceptic, fără servici (!), la rându-mi, i-am dat-o Danei, s-o trimită ea, într-o epistolă a ei, în 10 martie 1989, – cu un envoi trilingv, anume: 10 „Ce-a mai rămas din Mallarmé/ e, Domnule Cioran, cam ceea/ ce,-n Sciţia, din la Grande Armée:/ (h)ideea!”; 20 „Traduire c’est conduire un vierge/ orchestre aux coups de hache, –/ c’est l’opposé de l’art d’un Serge/ Celibidache.” [Adică, într-o transpunere ad-hoc (şi foarte aproximativă): „Tălmaciu-i dirijor cu barda/ al muzicii din care terciu’/ se-alege, – când nu are arta/ unui Celibidache Sergiu.”]; 30 „O! Sonne, du, herrliches Jetzt;/ du, bleicher Mond, allabendlich,/ nur Spiegelbild und nur zu lezt:/ Herr Mallarmé ist übersetzt und blutleer, ich.” [Adică, într-o transpunere aşijderea ad-hoc (dar, pasămite, mai fidelă): „Tu, Soare, pururea convex;/ tu, Lună pală şi, mereu, / un, numai, specular reflex:/ tradus e Mallarmé şi ex-/ sanguu, eu.” – Ei bine, spre surprinderea amândurora (şi bucuria tuturor: Mia, Dana, eu, e tutti quanti), răspunsul lui Musiu Sioran (!) a fost acesta: „Paris, 13 Mai 1989// Chère amie,// J’aurais dû vous remercier plus tôt pour l’admirable Mallarmé. […] Şerban Foarţă s’est attaqué à l’impossible et a réussi grâce à son talent et aux vertus poétiques de la langue roumaine. Notre peuple a tout raté, sauf graiul.” Ne-am chinuit să înţelegem ce-i cu graiul, nesubliniat în textul lui Cioran, – până ne-a căzut, în fine, fisa că graiul era graiul! Vă daţi seama cum suna, la cumpăna lui mai ’89, în urechiuşele cenzurii, „Notre peuple a tout raté, sauf graiul”! (Or, fie spus în paranteză : mă tem că, astăzi, se cuvine  să-l corijăm puţin pe disperatul… optimist, în sensul că „Notre peuple a tout raté, y compris graiul”!) – Aş fi, însă, ingrat să-l uit acum, în legătură cu aceeaşi tălmăcire, pe N. Steinhardt, cel care, cu vreo lună şi ceva înainte să închidă ochii, mi-a scris misiva următoare: „Rohia,// 12 februarie 89// Stimate […] domnule Foarţă// Mă las în voia păcatului viclean al trufiei: căci m-aţi socotit vrednic să fiu printre cei aleşi a primi Albumul Mallarmé.// Nivelul grafic nu-i sub limita acceptabilă […], iar tâlcuirile sunt fascinante. Spre pildă: „iar cărţile, citite” parcă e mai sfâşietor decât „tous les livres.” „Blânda mea soră” nu-i mai prejos decât „calme sœur”. „Spre,-nfrăgezit, Azurul unui Octombrie pur”: nici acesta nu trădează pe „Vers l’Azur attendri d’Octobre pâle et pur”. Foarte meşteşugit aţi tradus „Morbida primăvară, din nou, a încălcat/ Seninul regn al artei, o, iernile lucide”. Sau. „Se-ndoliase luna. Serafi în dulci fiori/ De plâns şi cu arcuşul în mână, printre flori,/ Lăsau, visând, să curgă din veştede viole/ Suspine albe,-n lunec pe azurii corole”. Sau: „Cum în sfârşit în Sineşi eternitatea-l schimbă,/ Cu gladiu gol desfide Poetul fără scut/ Oroarea sutei sale de-a nu fi cunoscut/ Triumful morţii înseşi în preaciudata-i limbă!” Sau: „Alegra, virginala, frumoasa noastră zi/ Va sparge oare ’n aripi lac mort pe care,-altmintre,/ Îl bântuie subt brume în limpezile-i vintre/ Gheţarul unor zboruri ce n-au a se urzi!”// Iar glosele: savante, subtile, dovedind intimitatea, captivante.// Bună, fastă, nobilă, mândră […], suprem iscusită şi deloc uşoară treabă aţi dus la împurpurat sfârşit!// Foc e poezia lui Mallarmé şi foc aţi aprins în limbajul nostru poetic.// Alegra zi (pentru „vivace aujourd’hui”) îmi pare o biruinţă.// Cu aleasă gratitudine// şi afecţiune statornică,// al dvs// N. Steinhardt

credit foto white noise

Teodor Dună – chestionarul lui M. Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Eram un copil care se ferea mult de oameni, destul de izolat, singur şi necomunicativ. Jocul care-mi provoca o senzaţie euforică, stranie era cumva un joc în care nu mai eram şi a cărui regulă unică era încremenirea. Îmi probam capacitatea de a nu mai fi. Era destul de simplu: mă ascundeam în diverse locuri şi rămâneam neclintit ore în şir. Acele „locuri bune” erau câteva: sub scara roasă care ducea în pod şi era plină de haine rupte, murdare, într-o groapă destul de adâncă cu pereţi roşii, între lemnele stivuite, în ierburile înalte de lângă lac. Oricum, adevăratul joc începea când ştiam că mi se observă dispariţia, odată cu strigătul părinţilor, bunicilor. Şi ştiu că atunci nu mă mai trăiam pe mine, ci trăiam căutarea lor. De parcă eu mă căutam şi nu mă găseam, de parcă eu însumi nu ştiam unde mă aflu. Jocul se termina când mi se făcea frică să nu mai fiu, când teama de a nu fi găsit aproape mă paraliza. Şi acum, locuri bune, locurile prielnice sunt pentru mine locurile în care simt că m-aş putea ascunde, în care aş putea rămâne încremenit oricât.

Când te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

teo duna si cosmin perta, mai 2006, foto oana catalina ninuPrimii mei prieteni sunt şi cei actuali. Toţi admiratori ai Sfântului Augustin – deci şi ai oricărui trecut şi implicit ai oricărei ficţionalizări. În general se vorbeşte cu o înduioşătoare responsabilitate despre viaţă şi despre cât de mult poate fi numită această viaţă viaţă şi dacă noi mergem înainte, viaţa înapoi şi cum să şi de ce şi apoi în locul tăcerii cineva vine şi aşază un râs care nu seamănă deloc cu noi şi râzând aşa unul mai zice via şi altul ţă şi se tot râde şi nici unul, pe la 3 noaptea, nu mai e în stare să zică decât v sau i sau a că îl năpădeşte iar râsul – şi pe la 4 din camera în care suntem se aude cea mai limpede tăcere şi abia atunci începe să fie un acum.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Sportul pe care îmi place să îl privesc şi să îl practic cu oarece îndemânare diletantă este tenisul de câmp. Este printre puţinele sporturi în care nu interacţionezi cu nimeni şi eşti nevoit să-ţi atribui propriile eşecuri, neputinţe şi, dincolo de asta, seamănă cu romanele de analiză psihologică.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Sincer, nu ţin foarte mult să mă trezesc în mormânt şi să scurm cu unghiile în lemnul sicriului şi să strig; nici nu aş deschide fereastra să ningă peste trupul bolnav al tatălui, nici nu mi-ar plăcea în mod special să fiu legat de o frânghie şi să plutesc prin cer şi fără întoarcere. Însă, când scrii despre un lucru oricât de improbabil în ordinea firească, îl trăieşti cu o intensitate şi o luciditate extatică mult mai pregnantă decât dacă, să zicem, l-ai simţi în viaţa adevărată. Scrisul îţi dă libertatea să faci orice, oricât de imoral sau ireal ar fi acel lucru.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Asocierea dintre termenii „profesie”, „plăcere” şi „fericit” mă descurajează. Cred, totuşi, că mi-ar plăcea să am o funcţie de conducere într-o instituţie fără nici un fel de activitate, iar sediul ar trebui să fie într-un vechi conac într-o localitate împrejmuită de munţi, iar eu să am un birou cu multe cărţi şi o fereastră imensă – şi să nu intre acolo aproape nimeni.

Ce sentimente/stări te enervează?

Starea de a fi exterior, de a fi înafara mea. Atunci nu prea pot citi, nu mai pot privi, nu mai pot simţi aproape nimic, sunt deţinătorul unor viduri acumulate, am, ca să zic astfel, o structură interstiţială. Sunt prozaic, mă plictiseşte prezenţa mea în propria mea viaţă. În astfel de perioade, la un moment dat, mi se face frică de corp, de inimă, apar atacuri de panică, angoase, anxietăţi.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Că am mers cu bicicleta 600 de km în câteva zile, trecând de două ori munţii, sau că la 3 ani am parcurs un traseu de teo duna, foto oana ninuvreo 10 ore şi că am făcut într-o seară un lac să se ridice dintre maluri şi că a plutit o săptămână întreagă deasupra unui pâlc de mesteceni.

Nu cred că există un astfel de eveniment – sau nu l-am aflat eu. Ştiu că s-au bucurat, dar nu nespus, când mi-au apărut cărţile sau poezii prin reviste, când am apărut la televizor. Pe tata l-ar bucura nespus în schimb dacă mi-aş da doctoratul, dacă m-aş căsători şi i-aş face câţiva Dună catifelaţi şi mirosind a lapte, dacă mi-aş lua o slujbă bine plătită şi aş accede pe scara socială, dacă m-aş culca la 11.30, iar pe mama ar bucura-o nespus dacă nu aş începe să semăn cu tata.

Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Dacă sărăcia m-ar umili mai mult decât respectivul gest, aş face asta, iar dacă aş putea „salva” pe cineva cu suma respectivă, nu aş ezita. Adevăratele compromisuri nu sunt decât interioare. Când propriul tău adevăr rămâne nealterat, poţi face aproape orice cu ironie, detaşare, în măsura în care nu te laşi contaminat. Exerciţiul şi experienţa umilinţei cred că sunt benefice şi scrisului.

Nu mă percep ca scriitor; conştientizarea acestui statut probabil deintimizează natura relaţiei pe care o ai cu textul, îl exteriorizează, îl îndepărtează.

Nu aş accepta ca în nopţile în care lumile îşi varsă ţesutul pe masa la care scriu să nu pot uita ca sunt scriitor.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Aş vrea să o trăiesc pe asta…

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Cel mai des mă percep ca pe o absenţă şi nu ca o prezenţă. Cred că ceea ce sunt acum este împlinirea vocaţiei de a înainta prin încremenire. Până la urmă, sunt ceea ce sunt şi, mai ales, ceea ce nu sunt din frică de altceva.