Arhiva

Archive for the ‘„Pragurile”’ Category

ioana nicolaie – „pragurile”(experiment bdp)

Nu ştiu. Uitîndu-mă în urmă totul pare important. Fiecare nefericire, fiecare om întîlnit – bun sau rău, prost, arogant sau înţelept –, fiecare traumă, trecutul pe care, deşi îl port ca pe nişte pietre de moară, nu l-aş schimba, fratele meu mai mare, Radu, care încă mai scrie, locul naşterii, familia, cărţile, drumurile. Crucial, însă, a fost să vin în Bucureşti la facultate. Să merg la Cenaclul Litere. Să citesc mult într-o anume perioadă. Să-l pot însoţi pe Mircea în străinătate – am avut acolo timp de lucru; Credinţa, Cerul din burtă, O pasăre pe sîrmă nu sînt scrise decît parţial în ţară. Să vină pe lume Gabriel: îi datorez trei dintre volumele mele. Să am prietenii pe care îi am. Şi aşa mai departe.

Anunțuri

andra rotaru – „pragurile”

Ianuarie 9, 2010 2 comentarii

Îmi aduc aminte un miros dulceag de praf şi hârtie îngălbenită care îmi intra în plămâni zilnic, tresăream dacă îl simţeam de departe sau în alte case decât în aceea. Casa de la Constanţa. Unica, singura pe care o lăsam să intre în mine, o aşteptam când nu era pregătită să mă primească, îi răscoleam toate cotloanele când voiam să mă îmbib şi mai mult de ea. Podelele de lemn şi mirosul cărţilor, apoi mirosul de brad pe care îl răspândea unchiul meu Aurel în jur, gumele cu abţibilduri cu indieni care se imprimau pe piele noaptea, iar dimineaţa pielea mai păstra doar nişte dâre negre fără formă…, bananele galbene, crude pe care mi le aducea tot el de pe mare, mentosanul pe care îl aducea tata de la Bucureşti, cu margini rotunde, cu gol în mijloc, mirosul crinilor, petuniilor, narciselor noaptea; licuricii, muzica celor de la Beatles, Bee Gees, Wham, The Shirts şi al lor Comment ca va, curtea de trandafiri din care se făcea dulceaţă, pătrunjelul, trapa de la canalizare şi melcii fără cochilie…, zăpezile mai înalte decât mine, o sanie lungă, o corabie de lemn, nişte săbii de lemn, acoperişul casei, viţa de vie, căciulile cu urechi ale bunicului, ciorapii lungi ai bunicii, mirosul unei iubiri pe care doar acolo o găsesc. Apoi marea. Norii bleumarin când învăţam să înot, ploile când mă îndreptam spre geamanduri, nisipul foarte fierbinte de vară  când eram ridicată în aer de Aurel ca să nu-l mai simt, portul din Constanţa, primele nopţi pierdute pe malul mării, Casinoul din Constanţa, gara…

Cred că fără Constanţa şi toate amintirile pe care mi le-a lăsat, nu aş fi fost astăzi la fel. Ne potrivim, eu şi marea. Îmi doresc  să călătoresc foarte mult cu vaporul, să merg din port în port. Aş putea sta o perioadă oriunde e şi o apă, mă atrage, mă face să rămân acolo. Şi îmi dau seama cu cât trec anii că devin din ce în ce mai nestatornică. Dar unde e şi o mare… încep iar să mă simt, să îmi doresc unele lucruri, să devin statornică. În momentul de faţă, tot ce scriu are legătură cu marea. E ca şi cum un alt corp e deja în mine; aproape nu mă mai lasă să respir de una singură. Şi mă ajută uneori să fac lucruri pe care nu ştiu dacă le-aş fi făcut altfel. E foarte bizar, îi dedic capitole întregi, scriu despre ea, tânjesc  după ea.

Aşa am început să scriu, pentru că a fost Constanţa de la începuturi, pentru că au fost oamenii Constanţei, pentru că am apa aia sărată în vene, pentru că îmi plac furtunile, pentru că trec repede, pentru că le simt, pentru că le doresc, pentru că uneori zăpada se revarsă cu atâta putere în mare încât şterge totul. Şi te trezeşti. Ca mine acum. Aproape la fel de departe de mare ca şi zăpezile.

Diana Geacăr – „Pragurile”

Într-o zi i-am suprins pe ai mei şuşotind, mama îi arăta tatei un caiet în care, pe o pagină din mijloc, era scrisul meu lăbărţat: “verdele broaştei e mai murdar decât cel al ploii”. Prin urmare, am primit un caiet, dar, pentru că fusesem descoperită (a doua oară a descoperit tata pe o carte o listă în care-mi propuneam lucruri mari, cum ar fi “să o ajut pe mami mai des”; drept consecinţă, mi-a luat o agendă să ţin jurnal), am început să  produc poezii despre căţeaua verişoarei mele şi despre iarnă. O vreme am uitat de scris, cred. În clasa a noua, cand ajunsesem la lecţia despre stilul beletristic, s-au citit în clasă compuneri şi, când am văzut atâtea guri căscate în timpul lecturii unei colege, am zis că vreau şi eu aşa ceva şi că eu pot mai bine. Am ajuns acasă şi am scris trei poezii, una după alta. Am continuat aşa o vreme cu erau texte despre noapte, zi, anotimpuri, stele, suflet etc, o întrebam speriată şi dezamăgită pe maică-mea ce mă fac apoi, în curând voi termina subiectele.

Am uitat de poezie iar, m-am concentrat pe jurnal, mai ales în clasa a douăsprezecea, după ce l-am citit pe Eliade şi vroiam să fac eu din jurnal ce n-a făcut el, să nu povestesc, să transcriu pur şi simplu totul din mers. M-am pierdut în analize rău de tot şi am ajuns la facultate mai derutată ca niciodată.

Scriam foarte rar, nu frecventam cenacluri, eram tot timpul retrasă. Chiar şi în timpul cursurilor, citeam şi beam cafele. M-am închis tot mai mult, în copilărie fusesem foarte vorbăreaţă, pe măsură ce am crescut, se pare, am pierdut abilitatea asta şi prin scris, zic eu acum, după ce am devenit conştientă, am încercat să-mi reconstruiesc un limbaj, poate să-l recuperez. Pragul următor a fost trasat de o problemă gravă de sănătate, o experienţă din care am ieşit complet mută. Citeam despre budism şi Cabala, scriam despre căldura pe care o primeşti când îmbrăţişezi copacii. Şi am crezut că pot lega un volum din care am citit prin 2004 în cenaclul Uniunii unde am fost executată.

Apoi a fost tabăra de la Râşca, organizată de a. urmanov, în urma căreia am debutat. Odată cu „bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră” (Vinea, 2005), m-am trezit aruncată în gurile căscate pe care le invidiam în clasa a noua, numai că acestea mai şi mestecau. Am devenit conştientă de ceea ce am făcut, ce a însemnat să debutez, dar tot nu puteam vorbi. După volum, am scris foarte mult, treceau zile şi nopţi fără să vorbesc cu nimeni, deşi stăteam cu patru în cameră.

Următorul prag este psihoterapia. Din momentul în care am observat că vorbele mele, plutind deasupra canapelei, nu aleargă pe nimeni, am început să scriu altfel. Am început să scot din mine cu încântare propoziţii şi fraze, nu doar „mama”, „tata”, „papa”. Aşa am început să lucrez la „frumuseţea bărbatului căsătorit” (Vinea, 2009) şi, când am văzut că mă descurc binişor şi singură, am întrerupt psihoterapia şi m-am întors la Târgovişte, unde am început o altă fază mistică. De data aceasta descoperisem wicca, făceam exerciţii de purificare şi protecţie în dreptul ferestrei mele, cu lumina soarelui, în urma cărora am prins suficient curaj. Îmbrăcată în rochii de impresie, destrămându-le şi legând firele de tot ce redescopeream în jur, mă plimbam prin parc şi grădina zoologică, unde am şi terminat volumul.

Acum sunt profesor, deci am învăţat să vorbesc şi să-mi pun probleme. În acelaşi timp, vorbesc neîntrebată. Pentru că sunt momente (şi nu puţine) în care vreau să renunţ şi să duc o viaţă simplă, dar apoi vin dimineţile în care nu ştiu de ce mă trezesc aşa devreme, orele în care vorbesc singură la tablă sau în care trebuie să fiu doamna dirigintă, serile în care mă înfurii pentru că sunt atât de secătuită şi, asurzită, îmi spun că nu, nu, cu siguranţă nu pentru asta. Iar peste acest prag trec zilnic.

Şerban Axinte – „Pragurile” (Experiment BdP)

Nu-mi plce deloc să-mi mitizez existenţa. Totuşi, atunci când trebuie să vorbesc despre mine, nu pot să nu regândesc anumite fapte şi întâmplări petrecute de-a lungul timpului, despre care acum îmi dau seama că au contat cu asupră de măsură. Mă refer la unele întâlniri esenţiale ce au funcţionat ca adevărate praguri  ale redefinirii personalităţii mele. Pretenţios spus, dar ăsta e adevărul.scan0004

Prima mea întâlnire esenţială a fost cu prozatorul Şerban Alexandru (Mirel Cană), cel mai lucid om din lume. Am învăţat enorm de la el. Ani de zile am stat în preajma lui şi mi-am luat notiţe imaginare. L-am cunoscut când aveam doar 15 ani şi am fost martorul vieţii lui mai bine de un deceniu. El mi-a îndrumat lecturile (am citit foarte devreme multe dintre operele esenţiale ale lumii, atât din zona literaturii, cât şi din cea a teoriei şi criticii literare), a acţionat asupra mea cu un tact pedagogic desăvârşit. Aşadar, îi datorez enorm. Îndrăznesc să spun că-i datorez, în egală măsură, calităţile şi defectele mele. El a condus cenaclurile literare pe care le-am frecventat ani de zile cu religiozitate: Eminesciana, Junimea şi OuTopos.  Drespre OuTopos ar trebui să vorbesc mult mai pe larg. Promit să o fac la un moment dat. Deocamdată mă voi limita doar la unele aspecte. Integrarea mea în gruparea literară mai sus amintită a reprezentat a doua mea întâlnire esenţială. I-am cunoscut acolo pe Lucian Dan Teodorovici, Codrin Dinu Vasiliu, Florin Lăzărescu, Doris Mironescu, Bogdan Creţu, Livia Iacob, Adrian G. Romila şi mulţi alţii. Am înfiinţat împreună o editură (eu am publicat acolo în 1999 Pragurile Apeiron) şi am scos o revistă. Şi asta tot sub îndrumarea şi coordonarea aceluiaşi Şerban Alexandru. Atraşi de zelul nostru şi de programul pe care-l desfăşuram cu un entuziasm molipsitor s-au apropiat de noi cei de la Club 8. Ei erau mai maturi, aşa că întâlnirea dintre cele două grupuri a fost benefică ambelor părţi. Mai trebuie să spun? Prietenie mea (pe care mi-o doresc a fi pentru totdeauna) cu scriitori precum Ovidiu Nimigean, Radu Andriescu, Dan Lungu, Michael Astner, Constantin Acosmei, Gabriel H. Decuble, Antonio Patraş m-a făcut să-mi doresc mult mai mult, m-a determinat să mă iau şi mai în serios ca scriitor. În urma fuziunii tacite dintre OuTopos şi Club 8 a rezultat antologia oZone friendly. Iaşi. Reconfigurări literare (coordonator O. Nimigean, Editura T, 2002). Prin această carte (primită cu entuziasm de critică) am reuşit cu toţii să depăşim, într-o oarecare măsură, graniţile oraşului nostru colinar.

Următorul prag a fost intrarea mea în redacţia revistei „Timpul”. Acolo am avut ocazia fericită să lucrez cu Liviu Antonesei, Gabriela Gavril şi Doris Mironescu.  Am stat la această revistă aproape şapte ani. Dar pasul decisiv pentru mine s-a produs în 2002 când, imediat după terminarea facultăţii, am fost angajat la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române – Filiala Iaşi. Într-un timp relativ scurt am deprins foarte multe lucruri. Am trecut de la „amatori” la „profesionişti”.

În prezent nu-mi doresc decât să mă perfecţionez, să merg pe acest drum până la capăt şi, dacă se poate, să mai depăşesc nişte praguri, să mai am parte şi de alte asemenea întâlniri esenţiale.

Rita Chirian – poemul „Fereastră” şi experimentul „Pragurile”

Doina Ioanid – un interviu inedit /experimentul lunii: „Pragurile”

Experimentul acestei luni. Pragurile tale. Care au fost, cum le-ai depăşit, ce-ţi aminteşti despre ele? (un cristian)

Pragurile mele? Mi-e destul de greu să vorbesc despre ele. În primul rînd pentru că sînt, ca orice praguri, personale, destul de intime, apoi pentru că ele sînt greu de marcat temporal, amintirea le cam suprapune, le cam amestecă. du-mary-pioniere-1Primul prag, l-am avut de trecut în copilărie, cînd a trebuit să merg la şcoală. N-am fost la grădiniţă şi nici nu prea erau copii de vîrsta mea prin vecini. Eram obişnuită să stau în curtea plină de pomi, împreună cu Mary, sora mea, şi să inventăm tot felul de jocuri. Aveam o lume a noastră în care nu primeam pe nimeni. Nu cred că eram prea sociabile. Cînd am mers la şcoală şi ne-a lăsat mama acolo, m-am simţit aruncată într-o lume străină. Nu înţelegeam ce e cu mulţimea aia de copii, de ce trebuie să stăm în băncile alea care miroseau a lac de te lua ameţeala. În plus, învăţătoarea era bătrînă. Dac-ar fi fost numai asta! Era un personaj cam grotesc pentru un copil. Purta peruci, pe care şi le schimba de la o zi la alta, se machia îngrozitor şi mirosea cumplit a pudră, un miros greu, aproape greţos. Purta zeci de brăţări şi mărgele, pe care şi le clinchetea ori de cîte ori se oprea la cîte vreo bancă sau scria pe tablă. În plus, metodele ei coercitive nu se potriveau deloc cu felul meu cam rebel, aproape sălbatic, de a fi. Era o corvoadă să merg la şcoală. În plus, nu pricepeam de ce trebuie să fac linii şi bastonaşe, ce avea asta de-a face cu literele pe care le văzusem în cărţi. În fine, mi-a luat mult timp să mă împac cît de cît cu ideea că trebuie să merg la şcoală. Şi oricum scriu urît.

Apoi, un alt prag a fost cînd am descoperit cum cuvintele se pot dezlega de sensurile lor. Nu ştiu cum se face, dar căpătasem o manie, aceea de a repeta cuvintele pînă la saţietate. O chestie infantilă, aşa cum era şi faptul că mă feream să calc pe canalele care aveau mai multe de patru găuri, ceva iraţional. Mi se părea un joc interesant, fascinant această dondăneală a cuvintelor. Într-o seară, cînd am rămas singură, de plictiseală, m-am apucat să repet nişte cuvinte. Le-am repetat pînă şi-au pierdut de tot sensul şi m-a cuprins frica, o frică paralizantă. În faţa mea se căscase un gol imens, în care lumea devenise atît de stranie şi de străină, încît nu mai recunoşteam nimic. Ştiu că m-a apucat sughiţul şi n-am mai putut vorbi vreo cîteva zile. Ai mei m-au crezut pur şi simplu bolnavă. Am rămas în pat cîteva zile, pînă într-o seară, cînd mătuşa mea a venit cu poveştile lui Oscar Wilde. A început să-mi citească din Prinţul Fericit. Cuvintele se legau frumos, curgeau pline de înţeles. A fost leacul cel mai bun pentru spaima mea. În plus, cred că atunci m-am îndrăgostit de literatură.

du-mary-cindva-3Un alt prag, tot în copilărie, cred că pe la 7-8 ani, cînd părinţii mei s-au despărţit. Şi n-a fost o despărţire OK, ci una la care am cam asistat şi noi, eu şi Mary. De fapt, a fost destul de urît. Din fericire, ne-au luat bunicii să ne crească, iar asta m-a ajutat foarte mult. Bunicii fuseseră tot timpul aproape de noi. Pînă pe la 5 ani am stat în aceeaşi casă, iar după ce ne-am mutat cu părinţii în casa cea nouă, tot în aceeaşi curte, ne vedeam mereu. De fapt, stăteam mai mult pe la ei, aşa evitam certurile dintre mama şi tata. Casa cea nouă nici nu-mi plăcea, era cam neprimitoare, aproape că părea nelocuită sau locuită de cineva mereu pe picior de plecare. Oricît de cinic ar suna, în adîncul sufletului meu eram mulţumită că ne cresc bunicii. Ei au fost cu adevărat părinţii mei, părinţii pe care poţi să ţi-i alegi. Şi a fost o alegere bună. Am avut o copilărie destul de fericită. Bunicii mei erau oameni simpli, ţărani cumsecade, muncitori. Nu ne-au ţinut la fereastră, cum se spune, nici n-ar fi putut. Aveau şi ei o vîrstă, aveau grădină, gospodărie de ţinut şi trebuia să-i ajutăm şi noi. De la ei am învăţat că orice mărunţiş trebuie să-l faci bine, că nimic nu se obţine fără efort. Cel mai mult şi mai mult îmi plăceau poveştile lor despre lumea de dinainte de comunism. Bunicul fusese cîrciumar, avusese pămînt, pădure. N-a primit însă nimic de-a gata, a pornit la drum doar cu un împrumut dat de străbunicul. Bunica primise drept zestre o fîşie de pămînt. Nu au luat-o chiar de la lingură, dar tot ceea ce-au agonisit a fost prin propriile forţe. Povesteau mult despre lumea interbelică. O lume colorată, îmbelşugată. Iarna, cînd bunicii pregăteau cepele de gladiolă pentru primăvară, îi puneam să povestească despre cum era înainte. Iar ei nu se lăsau rugaţi. Povesteau despre cum treceau căruţele încărcate de peşte pe străzi şi se striga: „Hai la peşte, peşte neamule!”, despre muşterii din cîrciumă, despre cum au venit apoi ruşii şi au distrus tot. Au dat cep la toate butoaiele şi beau vinul cu casca de soldat, apoi fugăreau femeile din sat. Bunica a trebuit să stea ascunsă cu tata, care era mic, în faşă, pe atunci. A stat ascunsă în vie vreo două zile. Cert e că de la bunici am rămas cu pasiunea pentru poveste.

doinaŞi a mai venit un prag, în momentul în care am descoperit, prin clasa a VII-a sau a VIII-a, că trăiam într-o lume schizofrenă. Una era, de exemplu, ce învăţam la şcoală, la istorie, alta era ceea ce auzeam acasă. Ruşii, Cadrilaterul, ceea ce se spunea la Europa Liberă (crescuserăm şi bunicii nu se mai fereau de noi). Era ciudat, la şcoală, trebuia să mă port de parcă nu ştiam nimic. Dar am trecut cu bine, pentru că aveam mare încredere în bunicii mei. Parcă-l văd şi acum pe bunicul ascultînd Europa Liberă. Era iarnă grea şi venise îngheţat bocnă de afară. Stătea cu picioarele în apă cu sare, să-şi dreagă beteşugul (era invalid de război, fusese rănit pe frontul de la Stalingrad), cu urechea lipită de radio, în timp ce bunica trebăluia încă prin casă, să nu lase nimic nepus la locul lui, înainte de culcare.

Şi tot atunci am mai avut un prag de trecut. Mi-am dat seama cît de mult mă obligă faptul că bunicii mei au făcut efortul de a ne creşte şi cît de importante eram pentru ei. Făcusem o năzbîtie la şcoală, trimisesem în oră un bileţel unui coleg, vroiam să facem schimb de nu ştiu ce revistă, cred că Rahan. Diriginta mi-a luat biletul şi a făcut o întreagă dramă din asta, că nu sînt atentă la ora ei de geometrie, că sînt aeriană. Adevărul e că nu-mi plăcea deloc de ea, era rea şi cam isterică. Avusesem înainte o profesoară foarte bună de mate, pe care încă o regretam. O regretam şi pentru că era tînără şi ne spunea poveşti la sfîrşitul orei, ca bonus. La şedinţa cu părinţii, diriginta i-a spus bunicului de năzbîtia cu biletul, de faţă cu toţi părinţii, iar el s-a întors mîhnit. Nu atît de ceea ce făcusem, ci pentru că se vorbise de mine într-un context negativ. Nu m-a certat deloc, dar era atît de trist, încît mi-am dat seama cît de mult îl afectează ceea ce mi se întîmplă. Mi-am dat seama că şi-a pus mari speranţe în mine şi în sora mea. Nouă trebuia să ne fie bine, să mergem la şcoală, să avem parte de o educaţie bună, să răzbim mai uşor în lume. Aşa că aveam o responsabilitate foarte mare: nu trebuia să-l dezamăgesc. Toată viaţa, chiar după ce bunicul s-a stins, am trăit cu gîndul să nu fac nimic din ceea ce l-ar răni, pentru că ar fi fost ca şi cum aş fi trădat toată suferinţa lui. A fost şi este copleşitor, aproape împovărător. Ăsta este în continuare un prag pentru mine.

Apoi, în adolescenţă, pe la 15-16 ani, am avut un alt prag, pe care l-am trecut fără probleme. De fapt, nu ştiu dacă a fost cu adevărat un prag. Probabil, din moment ce m-am gîndit să-ţi vorbesc despre el. Toate colegele din jurul meu vorbeau despre băieţi, mergeau la chefuri, la discotecă. Era o presiune destul de mare, aceea a grupului care te poate respinge uşor. Dar nu-mi plăcea ceea ce vedeam şi auzeam. Felul lor cam strident, uneori de-a dreptul vulgar, m-a făcut să mă ţin departe de lumea asta cam hăbăucă a adolescenţei, care pe multe le-a dus la tot felul de aventuri, unele sordide, care s-au terminat fie cu avorturi, fie cu căsătorii de nevoie. O singură dată am fost la discotecă şi de vreo trei ori la chef. Nu mă regăseam în preocupările fetelor de vîrsta mea. M-am întors la lecturi, la ale mele. Cred că de fapt mă speria lumea adulţilor şi am vrut să intru cît mai tîrziu în ea. A fost un mod de a-mi prelungi copilăria.

Următorul prag a fost cînd am picat la facultate. Prima oară, am dat la ASE, deşi ştiam dinainte că nu aveam şanse, doina-ioanid2pentru că nu aveam nici o înclinaţie spre aşa ceva. Bunicii îşi doreau însă ceva stabil pentru mine. Am picat cu brio, cu o notă de mai mare ruşinea. Aşa că am renunţat la ASE. Au renunţat şi bunicii la idee, dar erau cam îngrijoraţi, săracii. Vedeau că n-am deloc simţ practic. Bunica obişnuia să-mi spună, că pe mine or să mă mănînce de cîinii, cînd n-or mai fi ei. M-au lăsat însă să-mi văd de drumul meu. Problema e că şi la Litere am picat. Mi-am dat seama că aveam lacune. Că sistemul de învăţămînt românesc nu mă ajuta într-o competiţie adevărată. Şi era o competiţie dură. Erau puţine facultăţi de filologie, cum se chemau pe atunci, locurile puţine, iar examenele adevărate. Se pica la greu, cu note destul de mari, eu am picat cu 7,56, dacă-mi aduc bine aminte. Erau probe orale, eliminatorii, probe scrise, separat, la literatură română, gramatică română, limba şi literatura străină. Lecturile mele erau pe cont propriu, nu ştiam baremele, nu ştiam ce să urmăresc în tratarea unui subiect. A trebuit să trec prin sistemul de meditaţii ca să intru la facultate. Oricum, am fost foarte dezamăgită de mine, dar n-am renunţat, pentru că altceva nu-mi doream. Mai era şi sentimentul de vinovăţie, de a-i fi dezamăgit pe bunici. În fine, am muncit foarte mult, mai ales la franceză, gramatica îmi cam dădea de furcă. În cele din urmă, nota cea mai mare am luat-o la franceză, culmea! A fost singura dată cînd l-am văzut pe bunicul plîngînd. Era un om aspru, care a trecut prin multe, dar pe care nu l-am văzut plîngînd niciodată. La noi acasă manifestările de slăbiciune de genul ăsta erau prost privite. Afecţiunea nu lipsea, dar ea se manifesta altfel, prin grija pe care ne-o purtam. Era un soi de discreţie tipic ţărănească.

La terminarea facultăţii, am mai avut de trecut un prag, în momentul în care am constatat că trebuie să devin adult şi am intrat în învăţămînt. N-am avut încotro, în Braşov nu prea aveai altceva de făcut. Am devenit titular pe postul de franceză, la o şcoală generală. Nu m-am împăcat deloc cu atmosfera de cancelarie, cu zona asta gri din şcoli. Din fericire, am rămas acolo numai doi ani, apoi am început să predau la facultate şi a fost mai bine.

Ultimul prag l-am trecut de curînd, în 2008, iar el e legat de desprinderi sentimentale despre care n-aş vrea să vorbesc. Prefer să le pun în poezie.