Archive

Archive for the ‘Observator cultural’ Category

interviu cu Ioana Nicolaie în Observator cultural (actualizare decembrie 2010)

Ai trecut prin etapele scriitorului de tranziţie. Evoluţia ta ca scriitor profesionist a inclus aproape toate salturile necesare şi etapele (obligatorii?) pe care un întreg mecanism de piaţă, cel editorial, le-a impus. A fost nu doar greu, cred, dar şi obositor şi derutant drumul pînă la o carte tipărită în condiţii normale, pînă la un contract avantajos şi pînă la o intrare pe piaţă. Ca să nu mai spun că, dintr-o perspectivă pe care aş numi-o clasică, evoluţia ta a urmat traseul foarte drag oricărui student filolog care a mers la facultate din pasiune – cenaclu şi volum colectiv. Cum îţi explici, dincolo de raţiunile economice, încetineala cu care în România un tînăr autor (mai ales) a devenit „scriitor“? Cum vezi acum, retrospectiv, povestea asta în cazul tău?

Am trecut, de fapt, prin tranziţie. Am văzut cum se surpă instituţiile de validare anterioare – edituri, reviste culturale – şi cum, de cele mai multe ori, nu se aşază nimic pe ruine. Am luat anii ’90 în piept cu inocenţa înotătorului care-şi închipuie că poate tăia valurile la nesfîrşit. Debutasem cu versuri într-un Contrapunct din 1991, dar, la vîrsta aceea, nu mă interesa decît să mă antrenez în literatură. Făceam genuflexiuni stilistice, flotări narative, încercam să respir cît mai corect în maratonul de texte în care, pe nesimţite, intrasem. Îmi amintesc limpede primele zile de studenţie – era un octombrie portocaliu, de-a dreptul oniric – , cînd nu ştiam exact cum să ajung la cenaclul care trebuia să existe în facultate. Şi care, surprinzător, chiar exista. Se numea Central şi era ţinut de cîţiva studenţi din anii mai mari – Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Svetlana Cârstean, Sorin Gherguţ, Răzvan Rădulescu etc. Acolo se citeau texte pe temă dată, se vorbea despre Bahtin, Foucault şi Derrida, Cartea de nisip a lui Borges, dar şi Golemul lui Gustav Meyrink erau la mare căutare, modernismul trebuia îngropat cît mai curînd, postmodernismului îi cădeau deja dinţii de lapte. L-am văzut acolo pe Cristi Popescu, la puţin timp după ce citisem Arta Popescu şi Familia Popescu în tren. Avea părul prins în coadă şi alură de rocker.
 

Primei mele lecturi în cenaclu i-a urmat o execuţie, următoarei, o vagă acceptare şi, după a treia, am fost sfătuită să trec la proză. Într-o zi însă, a apărut la avizier un afiş: Prima şedinţă a Cenaclului Litere, la ora cutare, în sala cutare. Moderator: Mircea Cărtărescu. Vor citi:… De atunci, cred, am păşit pe drumul bun şi nu pe vreo potecă laterală. Am mers constant, la început printre cei fără glas, iar apoi, pe măsură ce timpul trecea, cu vocea-n surdină, făcîndu-mi curaj. Am citit de cîteva ori şi acolo – şedinţele se făceau ba în pod, unde bîrnele văruite împrăştiau o lumină lăptoasă, ba la subsol, unde se fuma enorm şi nu exista aerisire, ba în diferite săli de curs –, dar lecturile acelea mi s-au părut mereu ca nişte scînduri dintr-o punte de lemn pe care, de fapt, nimeni în afară de mine nu o vedea. Mai tîrziu, aveam să-mi dau seama că trăisem un fel de blocaj, scriam greu, texte improprii, şi cu un fel de disperare. Lucrurile s-au schimbat după ce s-a întors Mircea de la Amsterdam – lipsise vreun an, timp în care cîţiva oameni (Cecilia Ştefănescu, Ana Maria Sandu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, apărut de curînd în ecuaţie, Mihai Grecea, dar şi T. O. Bobe, care era, cred, la masterat, grupaţi cei mai mulţi în jurul revistei Litere Nouă, pe care ne ajuta să o facem Ion Bogdan Lefter, am tot încercat să resuscităm cenaclul pînă am rămas cu cadavrul în braţe) –, cînd eram deja printre studenţii mai mari. În această a doua etapă a Cenaclului Litere, spre sfîrşitul ei, am început să-mi scriu textele din Poză retuşată. Debutul în Ferestre 98, al doilea volum colectiv după Tablou de familie, a venit cumva neaşteptat – nu îndrăznisem să-mi imaginez în toţi anii aceştia că voi ajunge cîndva şi la publicare – şi a fost ca o presemnalizare a sfîrşitului unui drum – sfîrşitul propriu-zis venind cu 40 238 Tescani, o carte experimentală, care ar merita să fie reeditată. Doar din acel punct am plecat singuri mai departe. Nu eram un grup, nu voiam să facem scandal, nu ne preocupa să ne promovăm printr-o revistă. Ne apropiam de noul mileniu, de ce cărţile n-ar mai vorbi de la sine? Dar ele, iată, nu vorbeau, fiindcă nu ajungeau la tipar. Vreme de zece ani, aproape că nu se publicase literatură română – ies din discuţie scriitorii consacraţi şi genurile de tipul memorii şi jurnale. Singurele breşe erau cîteva concursuri pentru debut ale unor edituri ca Univers sau Cartea Românească. Eu am ieşit la cea din urmă, în 2000. Alţi colegi de-ai mei, ca Ana Maria Sandu, de exemplu, au mai aşteptat nişte ani ca să debuteze. Iar Floare de menghină, a Svetlanei Cârstean, carte pe care noi o ştiam parţial încă de pe atunci, a întîrziat cam un deceniu.

Acum lucrurile stau altfel, pentru că în 2004 a venit Polirom cu Votaţi literatura tînără! – şi pentru că funcţionează normal alte cîteva edituri mari. Iar lucrurile, în douăzeci de ani, nu puteau decît să se aşeze. Aş vrea, deci, să fiu azi un scriitor la început de drum. Căruia să i se propună un „contract avantajos“, ceea ce eu încă nu mă pot lăuda că aş avea.

citește interviul din numărul 547 al Observatorului cultural aici