Arhiva

Archive for the ‘Cronici preluate’ Category

ioana nicolaie – povestea cărţilor (Credinţa, Cerul din burtă). Cronică la „cerul din burtă” de Oana Cătălina Ninu

Credinţa a urmat firesc, n-a mai trebuit să dau bani. De la lansare îmi amintesc doar o cumplită oboseală – aveam un bebeluş acasă şi dormeam trei, patru ore pe noapte – şi pe dl. Cistelecan care îmi spune: “Era să nu te recunosc! Eşti altfel decît în toamnă!”.

A urmat Cerul din burtă, o carte care a fost un mic succes editorial. Tema s-a dovedit cîştigătoare: plantasem ceva pe un loc viran şi, spre surprinderea mea, n-o făcusem inutil, mlădiţele se vedeau, începuseră să crească. Volumul a fost nominalizat şi la un premiu internaţional. Acum, cînd stă să apară ediţia a doua la Polirom, mă simt parcă la distanţă, însă nu atît de departe încît să se înceţoşeze conturul.

Cronică

Oana Cătălina Ninu – Stele pe cerul din burtă (link blog)

Nu cunosc, în literatura română, o încercare similară de “roman” al maternităţii, aproape un jurnal în versuri al celor nouă luni de dinaintea naşterii unei fiinţe noi. Deşi specia în care autoarea îşi încadrează textul este cea de “roman”, încă din primele pagini ne dăm seama, cu uşurinţă, că Cerul din burtă (Editura Paralela 45, Piteşti, 2005) al Ioanei Nicolaie nu este atât o desfăşurare de întâmplări sau de evenimente, cât mai ales o fascinantă naraţiune liricizată. Chiar putem afirma că esenţa acestei cărţi este întrutotul poetică şi, ca o confirmare, avem volumele anterioare de versuri (Poză retuşată, Editura Cartea Românească, 2000; Nordul, Editura Paralela 45, 2002; Credinţa, Editura Paralela 45, 2003).

În Prefaţă, Gabriela Adameşteanu croşetează şi dezvoltă semnificaţiile acestei cărţi, pe marginea formulei pe care Paul Cernat a propus-o poeziei scrise de Ioana Nicolaie – “curajul poetic al feminităţii”. Într-adevăr, “nu te naşti femeie, devii”, iar experienţa gravidităţii este una dintre condiţiile de asumare a statutului de femeie, o “experienţă profană şi celestă, esenţială”, la limita dintre biologic şi ontologic.

Cerul din burtă este, pe de o parte, un roman, pentru că urmăreşte un fir epic, de la primele săptămâni de sarcină, uşor neliniştitoare, şi până la acumularea tot mai acut resimţită a lunilor rămase până la naştere; de la incertitudinea cu privire la sexul copilului (Dragă fată, dragă băiat se intitulează primul “capitol” al romanului), la ecografiile revelatoare: “Acum eşti aici, strâns în tine, încă dormind. Te-am văzut încrustat în ecran. Cu oscioare, cu suflet” (Gabriel, drag băiat); de la problemele de sănătate ale mamei (Rh-ul negativ, fibromul), până la stările specifice sarcinii (greaţa, durerile de spate şi de picioare, creşterea în greutate).

Toate acestea sunt percepute la dimensiuni aproape cosmice, exagerate şi sublimate de sensibilitatea intensă a scriitoarei. Fiecare stare este totodată unică şi susceptibilă de generalizare, datorită expresiei echivoce: “Greaţa e o forfecuţă din inox, foarte, îngrozitor de lucitoare. Greaţa e din pisoi cu ochii scobiţi, catifelat răsturnaţi în scrumieră” (Pe jos) sau “Sunt liniştită, cu un om de zăpadă în fiecare genunchi. Fulguitul duruie lin în tramvaie. Sunt calmă de parcă mi-aş fi sudat de jur împrejur umeraşe. Reumatismul doar e soldăţelul de plumb. Când norii sunt feşe murdare începe şi el un atac. În marş, cadenţat de-un mecanism cu cheiţă” (Retuş). Aici intervine dimensiunea lirică a “romanului”, substanţa profund poetică ce predomină în textele Ioanei Nicolaie şi care îi dau nota caracteristică, originală.

Este de remarcat că poezia Ioanei Nicolaie nu se încadrează în trend-ul poeziei feminine actuale, care mizează foarte mult pe visceralitate, pe fiziologic, pe mizerie, pe carnea cea mai concretă. Spre deosebire de organicitatea cu note suprarealiste din poezia Elenei Vlădăreanu (Fisuri) sau spre deosebire de traumele provocate de avorturi şi de existenţa la limita sărăciei şi a disperării – regăsite în poezia Domnicăi Drumea (Crize) – Ioana Nicolaie descoperă o feminitate deopotrivă crudă şi caldă, altfel spus o feminitate împlinită (prin rodul pântecelui). Nimic obscen, nimic forţat, nimic care să depăşească limitele bunului-simţ. Echilibrată, gradată, poezia Ioanei Nicolaie devine, în unele fragmente, acută şi pătrunzătoare.

Pe lângă etapele gravidităţii, aşadar în afara firului epic propriu-zis, apar câteva portrete feminine de excepţie, toate centrate în jurul aceluiaşi “mister” al maternităţii. Aneta, “fata din piatră ponce. O atingi uşor şi se sfărâmă în şcoala ei cu zeci de copii”. Lucreţia, “o fată cu ţărână sub piele. În casa ei mocnesc mulţi bărbaţi. Pe furiş îi pliveşte dimineaţa sau seara. […] Pruncii-s risipă de coji de trifoi. Pe unul din ei sunt urme de brici. Pe altul îl smulge din loc o pisică. Deasupra-s straturi de ceapă, mărar”. Leontina, mătuşa “tânără, speriată, e cu cinci sau şase copii. E cu o casă în burtă, cu duminici, cu izvoare alături. […] Când ajunge la noi, e terci şi tărâţe. Şi-adânc, pe sub haine, e închegată lumina”. Axial este, însă, portretul mamei, a cărei prezenţă este omniprezentă în carte, urmărind pas cu pas, în paralel, experienţa tinerei fiice: “Mama era la multe aşezări depărtare. Şi, iată, pe-ascuns tot creşteam. Şi, iată, urcam greoaie pe trepte. Şi, iată, rotundă urcam. Maternitatea era un culoar şi-un început de etaj. Cu bărbia uşor tremurând murmuram către mama. Iar ea se făcuse o hală şi-un lift” (Noiembrie).

O dată cu apropierea momentului crucial al naşterii, pe cerul din burtă apar, rând pe rând, stele. Stele de exaltare şi stele de teamă. Stele de nerăbdare şi stele de nelinişte: “Sunt ultima gravidă. Ceasurile rămase-s oscioare de peşte. Sunt de izbelişte şi printre gravide. În camera cu pliante sunt un pumnişor de copil. Şi-amiaza rămasă-i coajă de ou. Pe ultima sută de  metri lumea-i roşcată. Oricât m-aş ascunde, cu creştetul sprijin o uşiţă de cer” (Sfârşit). Ioana Nicolaie păstrează, la final, misterul naşterii. Naraţiunea rămâne suspendată în plin lirism. Pentru că cel care ştie este dator să spună celui care ştie, iară este dator să tacă în faţa celui care nu ştie, după cum ar zice un vechi dicton alchimic.

ioana nicolaie – povestea cărţilor (nordul) / Experiment BdP. Cronică de Oana Cătălina Ninu

Cu Nordul a fost mai greu, era tot o carte de poezie şi cea care o semna – fatalitate! -deja debutase. Am încercat la Editura Compania – nou apărută pe piaţă -, dar ei nu riscau. Am întrebat la Cartea Românească, însă nu erau şanse. Aşa am ajuns la Paralela 45, unde am vorbit cu Gheorghe Crăciun. A fost deferent, mi-a făcut textele de prezentare şi am avut o foarte bună relaţie ulterioară.  Mi-am subvenţionat cartea, mă număr, deci, printre cei care şi-au plătit publicarea. Bogdan Lefter mi-a făcut un text de coperta a patra foarte aplicat – n-o să uit cum era cu fetiţa, foarte mică, şi trebuia să-mi aducă prezentarea, ca să plece cartea în tipografie, şi el nu a scris ceva standard, doar ca să fie, cum se mai întîmplă, ci a citit volumul din scoarţă în scoarţă şi ne-am văzut la Caţavencu, spre seară, şi-a stat lîngă mine pînă cînd coperta a fost gata. Iar coperta a fost făcută de Florin Iaru, cu explozia lui de entuziasm, energie şi, întotdeauna, căldură. După aceea, Nordul a fost nominalizată la Premiile pentru cea mai frumoasă carte din acel an. Şi-a avut spre treizeci de semnalări şi recenzii, ceea ce, pentru cineva la început de drum, era ceva.

Cronică

Oana Cătălina Ninu – Piesele lipsă (link blog)

Volumul virtual al Ioanei Nicolaie („Nordul” – http://www.revistarespiro.com) reprezintă, în esenţă, un parcurs iniţiatic înlăuntrul propriei fiinţe autentice. Subiectul liric descinde treptat din pânza de păianjen a amintirii, construindu-se simbolic din „firimituri”, reintegrându-şi făptura prin intermediul fracturilor de memorie, „resturilor” scindate ale conştiinţei de sine. Eul se asamblează progresiv, ca un imens puzzle, în care fiecare piesă deţine un rol substanţial, ne-înlocuibil. La suprafaţa faliilor adânci, imposibil de recuperat, rămâne o pojghiţă subţire, semi-transparentă, nişte fisuri nevrotice care alterează intrinsec structura totalizantă: „şi la nesfârşit voi halucina/ încercând să-mi amintesc şi să uit/ să-mi amintesc…”.

Traseul „nordic”, impregnat de detalii şi senzaţii fulgurante, se dezvăluie ca o replică actuală la „amintirile din copilărie” ale lui Creangă. Aceeaşi atmosferă a „paradisului pierdut”, aceeaşi nostalgie originară solidificată în mod special prin utilizarea numeroaselor regionalisme, precum şi a unui limbaj în esenţă atribuit „Nordului”. Rămâne de văzut în ce măsură fluxul amintirii coincide sau nu cu cel al clasicului Creangă. În acest sens, cheia ne este oferită de arhitextul volumului, care semnifică în continuarea (sau înaintea) textelor propriu-zise, intensificând pletora de sensuri. Astfel, unul dintre primele poeme se intitulează sugestiv „Film”, ceea ce denotă faptul că imaginile se succed delirant, într-un ritm înnebunitor de rapid, pentru a crea atmosfera de trecere, de devenire, în sensul unei imposibile întoarceri. Pe de altă parte, acest arhitext conturează, în mod fundamental, înlănţuirea evenimentelor în ordinea desfăşurării lor, în „rând”. Aşadar, nu poate fi vorba de aleatoriul anamnezei crengiste, ci de o ordine esenţială, puternic semnificativă.

Doar astfel pot fi semnalate piesele lipsă din puzzle-ul psihic al actantului liric. Procesul recuperativ al eului nu se desăvârşeşte o dată cu spunerea simbolică de sine, o dată cu auto-povestirea fiinţei (pentru că, în definitiv, întregul volum reprezintă o lăbărţată enunţare autotelică). Mai este necesar, pe lângă aceasta, o aranjare, o ordonare a „firimiturilor” interioare, în funcţie de conştiinţa ce se depărtează de sine spre a se constitui drept autentică. Efortul acesta structurativ îl realizează subiectul liric al poeziei Ioanei Nicolaie, şi astfel piesele lipsă sunt evidenţiate şi inventariate lucid, catalogate drept „absenţe”.

Derularea „filmului” capătă o consistenţă deosebită în momentul în care secvenţele se succed deopotrivă pe orizontală şi pe verticală, în adâncime.

În acest sens, se conturează o serie de cercuri concentrice, o „punere în adânc” (mise en abyme) a substanţei narative cu profunde conotaţii lirice. Arhitextul joacă încă o dată un rol fundamental. În poemul „Reluare”, se spune că „bine era să-i vedem de departe/ făptura cernită/ ca o figurină-n mulaj”. În continuare, mulajul se constituie într-un nou poem (intitulat, evident, „Mulaj”), situat în rama poemului anterior, un fel de oglindă magică prin apele căreia se întrevăd chipurile pierdute (dar întotdeauna recuperabile) ale trecutului. Mai departe, din „refrenul” acestui text („Se poate să fi fost celtă/ cândva scormonind după miezul roşu al munţilor/ […]/ se poate vicleşugul băuturilor tari/ […]/ se poate depărtările/ ca pietrele de moară să mă strângă”) descinde un altul, purtând titlul sintagmei repetitive („Se poate”). La rândul său, poemul ultim conţine frânturi din cel care îi urmează în mod firesc („Deoparte”): „ce-i al tău deoparte e pus”, vers cu două ocurenţe. În acest sens, poemele se înnoadă unele de altele, încercând să formeze o plasă densă, să se închege într-un tot unitar, într-o substanţă potenţializantă; însă în ciuda tuturor acestor eforturi, rămân câteva „găuri”, câteva rupturi insondabile ale Sinelui.

Tentaculele atente ale supra-conştiinţei pătrund explicit în poezia „Acum”, situată în mod sugestiv aproximativ la mijlocul volumului Ioanei Nicolaie şi conotând tensiunea dintre planurile temporale (trecut/prezent). Atunci, „îmi imaginam că totu-i un şotron/ viu şi temător”. Acum, „e o sâmbătă/ smulsă din torturantele pagini/ dimineaţa mahmură a aţipit/ pe geamurile garsonierei cu chirie”, un timp degradat şi dez-echilibrat, care justifică astfel încercarea de sfâşiere a graniţelor propriului eu, spre sondarea unor dimensiuni halucinante ale fiinţei. Concluzia este prin esenţă tragică – „de fapt/ nicicând nu mă voi întoarce…”, însă şirul evenimentelor se derulează în continuare, de la sine, în acelaşi ritm sacadat, vizând ordonarea amintirilor în căsuţele corespunzătoare din memoria subiectului liric.

O posibilă evadare este întrevăzută şi în spaţiul fracturat al poeziei, privită ca „dezlânare”, adică o altă macrostructură dispersată, cu rupturi, în „abisul” cărora nu trebuie „să te pierzi”. Se creează o echivalenţă simbolică între psihicul uman şi textura poetică, urzeala care „ţese” cu deosebită măiestrie planul pe deplin semnificant, Sensul.

În consecinţă („the end”), „sfârşitul […] e cotitura cu umbra-mi în părţi desfăcută”, drumul care se continuă de la sine, fiinţa păstrând ordinea esenţială atât a amintirilor cât şi a fisurilor. Prezenţa dublului (umbra), sugerează acea distanţare de propria entitate, acţiunea conştiinţei la ciocnirea cu entităţile inconştiente, profunde şi tenebroase. „Moartea de seara, cea de dimineaţa/ moartea de zi…” („Neatent”) cristalizează permanenta pendulare între „afară” şi „înăuntru”, imposibila acoperire completă a „găurilor” din pânza subţire a straturilor interne eului liric. Astfel, subiectul sfârşeşte „atârnând” în singurătate, în iluzia unei contopiri totale şi perfecte cu Sine.

şerban axinte despre aida hancer (inedit BdP)

O naştere din absenţă

Aida Hancer a debutat în 2008. La vremea respectivă i-au ieşit de sub tipar, la o distanţă de doar câteva zile, două plachete de versuri. Aşadar,  prin Amadiada (Princeps Edit) şi Eva nimănui (Vinea) şi-a anunţat intrarea în literatură una dintre cele mai talentate poete de după 2000. Bineînţeles, prin recunoaşterea existenţei talentului nu propun o judecată de valoare absolută, pentru că, după cum se ştie, acesta nu reprezintă decât o condiţie necesară, primară, dar  insuficientă împlinirii demersului estetic. În cele ce urmează, voi încerca să disting acele elemente din scrisul Aidei Hancer, care mă fac să fiu foarte optimist cu privire la viitorul poetic al scriitoarei, fără însă a ascunde sub preş carenţele explicabile, fireşti ale prezentului.

Am ales să citesc volumele amintite mai sus ca pe o carte unică. Şi nu doar stilistica unitară sau micropoeticile complementare îmi justifică alegerea, ci însăşi ideatica ordonatoare – comună la modul profund celor două plachete – întemeiată pe motivul inepuizabil al dublului. Acesta apare în scrisul Aidei Hancer în mai multe variante, sub forma prezenţei „fratelui siamez” – proiecţie a sinelui în confruntare cu diferitele stadii de  asimilare şi decelare a realului şi sub forma absenţei unui determinant antropologic al Evei.

Trebuie să subliniez faptul că scriitoarea controlează bine registrele stilistice care guvernează toate segmentele – independente în primă instanţă – ce tind intermitent spre unitate. Ştie, de asemenea, să gradeze tensiunea lirică, să nu o expulzeze toată deodată, făcând loc, atunci când simte că este oportun, unor zone neutre de expresivitate. Amadiada se deschide astfel: „neavând în cine să lovesc/ am lovit în mine/ şi-am tras de mine/ ca un frate simamez care urcă pe cruce/ cu fratele lui/ şi nici aşa nu m-am despărţit/ de mine/ şi-aşa rămăsesem strânsă/ în acelaşi capăt de carne/ cu altcineva”. Aceste rânduri, dispuse cumva în afara cărţii propriu-zise, îşi află complinirea în mai multe poeme precum pilda bunului frate sau fratele meu siamez, acesta din urmă reprezentând sinteza unor fragmente lirice dispuse în subsidiarul altor texte: „fratele meu siamez umblă peste inima mea/ cu picioare de lut/ bea apă din casa lui Dumnezeu şi poartă strânse/ pe gleznă/ pieile duse ale lui Iov/ este fratele meu bun/ scos din noroi în vreme de sete/ dar umblând pe oasele umbrei/ cu spatele gol/ fratele meu siamez/ m-a urcat pe cruce/ trăgând din sângele meu sângele lui”. Fratele siamez nu e doar o proiecţie a sinelui, ci şi o cale de a fi întru Dumnezeu în mod direct. Fratele siamez e substanţa ce uneşte sinele uman de sinele superior, divin. Dar acest schimb de esenţe, „de glicemie” nu poate fi altfel posibil decât intermediat prin actul scrierii: „scrisul meu creşte din locul gol dintre Dumnezeu şi om/ schimb de glicemie/ scrisul meu creşte din plămâni cu sânge/ desenat cu creta/ o viaţă tristă cu labele întinse de-a lungul străzii”.

Un alt merit al liricii Aidei Hancer este acela al resemantizării şi revalorizării unor locuri poetice devenit prin exploatare excesivă (decenii de-a rândul) locuri comune. Ilustrativ în acest sens este textul intitulat drum 1. Pentru că este citabil în întregime, alegem să nu cităm din el deloc. Poeta are şi curajul sau inconştienţa de a se încerca în valorificarea unor teme majore ale umanităţii, cele de sorginte biblică. Riscă şi are de câştigat. Textele cele mai cursive, dar şi cele mai dense ale Amadiadei sunt  petru, ioan, luca ş.a, toma, exod, arca lui noe şi cântarea cântărilor. Mai puţin realizate sunt poemele ce comunică la modul explicit un crez. În mod paradoxal, teza lucrează în favoarea poetului, dar în detrimentul poeziei. Un poet poate ieşi din rând prin teza sa, dar valoarea lui se va distinge mereu în altă parte.

Motivul dublului se împlineşte prin al doilea volum, Eva nimănui. Se întregeşte astfel „ecosistemul” poetic. Poemul gemenii (final) e un răspuns-complinire pentru multe dintre textele din prima carte: „să fim ironici unul cu celălalt şi asta e-o formă de-a maltrata/ dexteritatea evei. imposibil de inventat ea s-a smuls dintr-un corp care/ nu era încă al ei. din glicemie a devenit nevoie/ din globulă o frică circulară. din eva nimănui a devenit/ femeia pentru care au refuzat caii să gonească primindu-şi numele/ împăcată cu sine eva a vrut un tunet apoi un fulger. zgomotul/ a impresionat-o încă de când era în el iar el în nimic (s.n.)”. Aşadar, pentru o înţelegere mai profundă a poeziei Aidei Hancer nu trebuie neglijate sintagmele-definiţie, recurente în multe fragmente lirice. Ele reprezintă tot atâtea chei de lectură. Dar autoarea ştie foarte bine că interpretarea înseamnă creaţie. Din acest motiv, ceea ce se instituie ca sens deschis are şi rolul de a potenţa insolubilul, care trebuie să rămână în proporţii variabile în orice text poetic.

Unul dintre cele mai bune poeme din carte, gemenii II este, în acelaşi timp, o interpretare a celorlalte: „femeia putea fi luată din femeie. şi din nou/ încă o lume în miniatură nesigură pe cele două picioare/ umplute cu vid/ într-un lut oarecare ea ar fi fost golul care contează golul/ în care torni apă şi sufli/ golul care oricând ar putea lua forma păcatelor tale…”. Geneza putea să se întâmple în mai multe feluri. Femeia putea să se nască din femeie, din bărbat, din vid. Lucrurile puteau să înceapă de oriunde. La originea tuturor lucrurilor putea să stea oricine. Oricine ar fi putut să îmbrace haina păcatelor încă neîntâmplate. Şi pentru că începutul putea să fie în atâtea feluri, el, începutul, rămâne mereu suspendat, lipsit de însuşiri. El, începutul, rămâne absent, ascuns în propria coastă. Cine din coasta cui se naşte? Ea, cea care a dat naştere lumii, s-a ivit din absenţă: „femeia putea fi luată din bărbat din greşeală/ un somn oarecare un vis oarecare şi un prim om care/ şi-a simţit stânga inimii/ sau dreapa mai uşoară cu un bulgăre de pământ/ femeia nu poate fi decât somnul bărbatului cu părul aproape lung/ şi mâinile sub cap. ea nu poate fi decât absenţa lui/ ceva ce creşte un timp în inimă/ se extinde apoi pe toată pielea/ şi se vindecă/ femeia e curajul care ne-ar face pe toţi să dormim şi să aşteptăm”. Astfel mi-ar fi plăcut să se termine poemul şi cartea.

Aida Hancer trebuie să mai înveţe să taie. Unele poeme suferă din cauza surplusului. Autoarea are tendinţa de a-şi prelungi discursul mai mult decât este necesar. Uneori poemul se termină, dar ea nu-şi dă seama şi continuă să scrie. De aici derivă unele carenţe. Dar ele sunt relativ minore în economia ansamblului. Oricum, poezia Aidei Hancer este convingătoare şi, foarte important, are spre ce să evolueze.

„Mănăştur story” – cronică de Cristina Ispas

Străzile mişcătoare

Andrei Doboş, Mănăştur story

Editura Vinea, 2007

Ce m-a surprins de la bun început la Mănăştur story, volumul de debut al poetului clujean Andrei Doboş, Vinea, 2007, este faptul că, deşi încă de la primul poem submerge şi îşi trădează miza autobiografică, cantonându-se astfel într-o zonă destul de puternic reprezentată în poezia ultimilor deja aproape zece ani, nu asupra sieşi îşi îndreaptă poetul cu prioritate obiectivul. Practicând o poezie cu inserţii autobiografice, Andrei Doboş nu este, nici pe departe, un narcisist, nici în bucurie şi nici în suferinţă, şi acest lucru nu poate decât să producă uimire şi surpriză în contextul poeziei cel mai des numită douămiistă. Este adevărat, cele mai multe gesturi umane par să fie uşor prelungite şi deviate şi să ţină şi în Mănăştur story de zona nevrozei, o nevroză însă dilatată, camuflată, poate mai bine zis amânată, dar prin faţa camerei se scurg de data aceasta siluetele, fizice şi psihice deopotrivă, ale celorlalţi. Există un autism în primul rând de grup în poemele lui Andrei Doboş şi numai în plan secund individual. În epoca comunicării hiperbolice, singurătatea este resimţită mai acut ca niciodată, de unde izolarea în grup şi,  în interiorul grupului, preţuindu-i aerul, în sine. Astfel că silueta poetului amator de biografic nu va avea nici relief şi nu va ocupa nici prim-planul scenei. O vom regăsi mai degrabă în umbră, deşi nu în culise, mai mult privind jocul celorlalţi, decât jucând. Un personaj care nu se află nici în lume şi nici în afara ei. Am conturat astfel un caz aproape perfect de mizantropie, dar vom vedea că nu despre asta este vorba, chiar dimpotrivă.

Cine sunt însă aceşti ceilalţi? Lobonţiu, Derevlean, Carmen, Cristina, Beribo, Lenuţa, Filip, Iulia, Nadia, Bălăţel, foto coperta Manasturmama, femeile frumoase etc., prieteni, cunoştinţe, rude, personaje întâlnite întâmplător, care decorează şi lărgesc viaţa etc. Ele se înghesuie să pozeze, sau se prefac că se lasă surprinse când nu sunt atente şi uneori chiar alunecă accidental prin faţa obiectivului. Asta în timp ce cameramanul rămâne ascuns undeva prin apropiere, bucurându-se de o dimineaţă însorită, de o cafea aburind, bucurându-se în general de prezenţa oamenilor şi de întâmplări (un ciclu se numeşte chiar Întâmplări pe strada Petuniei). Întotdeauna însă bucuria pare să-i fie, în această atmosferă de aşteptare în intimitate, de nimic-nu-se-întâmplă totul-se-întâmplă, care aduce mai degrabă cu cea creată de un prozator în literatura română, Ştefan Agopian din Tobit, Tache de catifea etc., este mereu umbrită de pasărea neagră a fricii, a îndepărtării, de acuitatea cu care este percepută trecerea timpului, cu care fotografiile sunt trase în sepia. Timpul ameninţă să şteargă oamenii, să acopere cu var întâmplările. Chipurile apar mereu uşor distorsionate, tulburate, sunt surprinse ca şi cum ar fi trecut deja într-o altă dimensiune, paralelă cu aceasta, întotdeauna filmate după somn, în aerul ireal al dimineţilor, sau în plină mahmureală, ca în portretul aproape mereu prezentului Lobonţiu:  ”În acel moment am zărit capul zburlit al lui Lobonţiu. /Venea spre mine buimac şi ameninţător, parcă trezit dintr-un / Somn al terorii.”

Poemele lui Andrei Doboş sunt înregistrări ale vieţii în care nu are încredere că va fi tot timpul aşa, sunt gesturi făcute spre ceilalţi, dar înmuiate de un fel de timiditate. De unde şi graba de a surprinde atmosfera, de a îngheţa aerul în jurul personajelor. De unde suspendarea celui care înregistrează în atemporalitate, care face ca aceste personaje, altfel vii, să se-nvăluie brusc în distanţă şi să rămână în final simple proiecţii. Teama, frica de timp, funcţionează ca o discretă proiecţie paranoică. Iar dacă în această zonă stă frumuseţea şi puterea de seducţie a volumului Mănăştur story, minusurile se datorează unor forţări spre polul opusul al trăirii, spre comic, spre anecdotă. Încercarea de a îndulci însă astfel teama, frica, tristeţea, nu face decât să rupă vraja.

Dar iată că de la mizantropie am alunecat uşor spre escapism. Nici despre escapsim nu este însă vorba, pentru că timpul nu este transcendent în poemele lui Andrei Doboş, nu este creator, nu ne aruncă în metafizic. Timpul este şi el alături de personaje o prezenţă concretă şi coagulantă totodată, dar care ameninţă permanent să se dizolve, dizolvând în acelaşi timp grupul, prietenia, lumea.

manastur 2Mănăşturul, un reper biografic deseori prezent şi la un alt poet clujean din ultima generaţie, Ştefan Manasia, îşi schimbă mereu chipul, este când familiar, primitor, cald,  când imprimă celui care-l traversează un sentiment de insecuritate.  Probabil variaţiile de lumină (interioară) transfigurează acest chip al cartierului, trecerea de la zi la noapte, de la siguranţa din timpul zilei, pentru că până la urmă despre asta este vorba, la singurătatea din timpul nopţii, în primul poem al volumului, când cartierul este traversat pe o bicicletă:  ”Aici mă simt un soldăţoi în pantaloni scurţi,/ care este decapitat oră de oră, zi după zi,/ al cărui cap se rostogoleşte, mînjind cu sînge gros, străzile mişcătoare./ Străzile mişcătoare, vibraţia din dîra fiecărei ticăloşenii, abia perceptibilă. /Se rostogoleşte, alandala, spre suprafaţa moale a butucului.”

Viziunea din Mănăştur story este una pe orizontală, personajele şi lucrurile şi întâmplările fiind privite tot timpul ca alunecând spre dispariţie, pe străzile mişcătoare. De unde şi acea tulburare a chipurilor, surprinse sau imediat după somn, sau topindu-se în alcool sau fiind ameţite de câte-o întâmplare. Iar tulburarea aceasta menţine la cote extreme o anumită stare de sensibilitate: ”Derevlean tace într-adevăr./ Lobonţiu este într-adevăr / melancolic. / Lobonţiu este foarte inteligent cînd este melancolic.// Şi eu trăiesc la maxim toate acestea. / Eu trăiesc cu volumul dat la maxim toate acestea.” Un tip de sensibilitate care ţine de o anume inocenţă – alt obiect preţios care ameninţă că se va pierde sub aripa neagră a timpului. O inocenţă care reprezintă un alt element de originalitate în poezia lui Andre Doboş, surprinzătoare mai ales în poemele erotice, salvate de acea tuşă lubrică binecunoscută din poezia ultimilor ani: ”eu sunt sfios / şi-mi plac tipele pudice / roşii în obraji aşa / cu sînii nu prea mari / şi cu funduleţul pervers // îmi plac pentru că ele / cu sfioşenia lor / şi eu, cu sfioşenia mea / construim între noi / un abis de comunicare / unde se pot întîmpla / nesfîrşite nopţi de desfrîu.

În rarele momente când se întoarce, în sfârşit, să reflecteze asupra sa, poetul schiţează nişte vagi stampe existenţialiste, mai ales în prima parte a volumului, care nu reprezintă în niciun caz punctul lui forte: „nu vãd nici o scãpare / trag din ţigarã şi-mi vine sã vomit / mã uit pe fereastrã şi-mi vine sã vomit / mi aranjez gulerul hainei şi-mi vine sã vomit.” Aşa cum nu reprezintă punctul lui forte rarele inserţii expresioniste, care par elemente străine atunci când înfloresc în poeme altfel simple şi eficiente: ”îmi creşte păr din ficat şi din splină.” Atunci când întoarce însă cu adevărat camera spre sine, Andrei Doboş o face numai pentru a dezvălui că nu e nimeni acolo: ”sunt un chip de mort/ fărîmicios şi amorf.”

Povestea Mănăşturului pulsează de naturaleţe şi de o inocenţă pe care n-o mai întâlnim în poezia douămiistă, despre care ştim bine că a năzuit mereu la o maturitate totuşi prematură, poate pentru că ceea ce-şi doreşte deocamdată Andrei Doboş nu este să ocupe microfonul de la tribună, ci să ia mai eficient pulsul mulţimii, strecurându-se anonim în rândurile ei: ”În mulţime totul este altfel / Poţi să te fofilezi fără / să se uite nimeni la tine.”

cronică preluată cu acordul autoarei din revista Stare de urgenţă, nr. 7, septembrie 2008

Dumitru Bădiţa – Poeme prerafaelite (cronica lui Cosmin Ciotloş)

cronică preluată cu acordul autorului ei de pe site-ul Noua revistă vorbită.

Dumitru Bădiţa reuşeşte, la al doilea volum, să devină cu atât mai cunoscut şi mai apreciat cu cât editura la care publica e mai obscură şi – aşa zicând – mai depreciată. Căci dacă debutul sau la dificil observabila Vinea, intitulat Unghii lungi şi cumsecade, a trecut, chiar în ochii celor care l-au citit, drept o carte pasabilă, actualele Poeme prerafaelite, mai degrabă şapirografiate de invizibila Pontica au toate şansele de a atrage atenţia asupra unei poezii, nu scandaloase, dar, cum se zicea cândva, adevărate. Adică, pentru a aduce în prezentul sincerităţii sintagma aceasta susceptibilă de ipocrizie, imună la ierarhii.

Titlurile celor două cărţi spun, prin ele însele, aproape tot. De la o mărinimie blândă, Bădita trece, în ceea ce priveşte atitudinea, la o politeţe asumată polemic. Bunul simt naiv, deprins empiric de-acasă, se transformă în doctrina, riguros
asimilată, a eleganţei cuceritoare. Stilistic, convertirea nu lasă urme evidente. Aceeaşi austeritate ornamentală a propoziţiilor obţinută cândva cu vadite eforturi expresive apare acum sub formă – saturată semantic – de sentinţă.

Remarcabil mi se pare, între alte câteva, unul din poemele situate către începutul cărţii: „maşina spală/ aerul ventilat usucă/ mai târziu mâna sortează după model/ culoare lungime// de fiecare dată rămân câţiva ciorapi fără/ pereche/ îi pun într-o plasă o arunc prin hornul gheenei// situaţia 1: femeia de serviciu nu găseşte plasa în final dispare în rampa de gunoaie a/ oraşului/ situaţia 2: femeia de serviciu găseşte plasa/ o expune pe capacul tomberonului scos în/ stradă// omul care doarme pe cartoane sub balcoane/ o recuperează: ciorapi bine spălaţi/ confort pentru o
săptămână.”

Aluzia la începuturile lui Dan Sociu, probabil tot atât de puţin profesionist editate, e de un haz nebun. Într-un fel, ca orice obiect prerafaelit, volumul acesta îşi declară, foarte raspicat, intenţiile. Dovada stă lejeritatea cu care Badiţa depăşeşte discretul incident aluziv. Următorul poem reiterează curajos episodul, dar fără nici o umbră de maliţie jubilantă: „unii mută megastructuri/ eu nu am fost în stare să plasez mormanul de/ ciorapi în maşina de spălat/ am scotocit în dulap după o pungă plină cu/ciorapi desperecheaţi/ rămaşi de la ultima spalare// de obicei îi arunc în hornul gheenei: ajung în/ groapa de gunoi a oraşului/ sau încălzesc labele unui homeless//acum i-am păstrat pentru mine: unul gri/ în stângul unul maroniu în dreptul.”

Astfel de rafinamente compoziţionale, care nu se opresc la pragurile lapidare ale versurilor, constituie garanţia unei inteligenţe poetice admirabile. Îi lipseşte, totuşi, acestei calităţi, o anume omogenitate, de vreme ce, o dată cu creşterea suflului – semn de orgoliu al experienţei – poemele din final îşi sting inexplicabil, de la un număr de versuri încolo, scânteile.

Din momentul acesta, cel puţin până la următoarea carte, îl consider pe Dumitru Badiţa unul din cei mai interesanţi poeţi apăruţi la noi după două mii. Nu spun mai mult pentru a evita, pe cât se poate, eventuala confuzie, impusă de titlu, cu John Ruskin.

Cosmin CIOTLOŞ

„Monstrul fericit” – cronica lui Cosmin Ciotloş

cronică în două părţi (I şi II) , preluată cu acordul autorului ei, din Noua revistă vorbită.

monstrulDintre cele trei cărţi publicate de Radu Vancu înainte de Monstrul fericit, cea din urmă, singura de altfel care nu-i de poezie, pare a-i fi fost poeziei sale de cel mai mare folos. Căci, dacă în Epistole către Camelia (2002) sau Biographia litteraria (2006), o undă de ivănescianism străbatea totuşi volumele tânărului poet sibian, o dată cu investigaţia critică asupra autorului lui mopete (editată în 2007 sub semnul discreţiei absolute), putem vorbi în cazul lui despre o nedisimulată proclamaţie de independenţă. S-ar zice că, sub aspectul metodei, critica literară prieşte. Cu atât mai mult lui Radu Vancu, a cărui dependenţă faţă de model nu implică vreun iremediabil mimetism scriptural, ci, cel mult, o apăsată afinitate de lectură. Discipolul urmărea atent privirea maestrului, nu, ca atâţia alţii, mâna lui. Sigur că o asemenea emancipare era, chiar de la început, predictibilă. Dar rămâne meritul unor comentatori tenaci (îi numesc pe Bogdan Creţu şi pe Dragoş Varga) acela de a fi crezut în ea fără nici o rezervă.

Ce se schimbă, întâi şi-ntâi, în acest Monstru fericit e prozodia. Versurile nu mai ating întinderea de altădată şi nici nu se mai grupează în structuri riguros măsurate dinainte. Mobilitatea e sensibil sporită, de la detaliul esenţial al subtitlului (căci volumul întreg e clasat drept poem) până la amănuntele accesorii ce ţin de fluxul şi refluxul adecvate tuturor acestor pasiuni fluide. Lucrul poate părea, astăzi, lipsit de importanţă. Numai că la Radu Vancu el se petrece în premieră. Adaptarea la ritmurile generaţiei, în tot ce are aceasta mai valoros, necesită, ca şi alte gesturi cumsecade, curaj:

“Dragostea noastră-i un alcoolic bătrân:

Efuziune & ţâfnă.

Extaz & depresie.

Căinţă & dipsomanie.

Dependenţă absolută.

Pe de alta parte, şi antialcoolică şi abstinenţă

ca un pilot neoprotestant din trupele NATO,

tot o dragoste dementă într-o lume dementă ar rămâne.

Atacul în looping pregătit răbdător

ar face parte tot din lumea care intra în looping

când sună telefonul, pe display scrie Cami

şi cohortele de sticle complică dorul,

după cum tot déja-vu e şi pornirea kami-kaze

să cobor botul avionului

şi să-nfig lumea-n vârful lui

ca pe un fluture cap-de-mort.

Naiba ştie. Dragostea noastră

se amuză imitând un alcoolic bătrân.

Asta e. 4 apeluri pierdute, spune inamicul Philips.

Trag cu nădejde din sticlă. E vremea să pornesc, Cami Kaze profesionist,

Către tine.”

Iată felul lui Radu Vancu de a se da pe brazdă. Ce se poate înstrăina, adică limbajul, înstrăinează fără mustrări de conştiinţă. Ce e al lui în schimb, poartă după sine, cu orice risc, de la o carte la următoarea: imaginile finale ale tatălui, îngăduinţele smulse ale soţiei, aburii complecşi ai etililor, decepţia rutinantă a şedinţelor de catedră. Datorită acestora, spre cinstea autorului, Monstrul fericit e permanent momit de o teză, dar niciodată dresat de o doctrină. Găsesc semnificativ faptul că nici chiar interstiţiul eseistic intitulat, destul de naiv, Radu, să asculţi de Cameluţa, dar mânuit cu o abilitate livrescă fara cusur, nu sfârşeşte, dupa prelungi distilări argumentative, în bigotism bahic.

Omniprezent, alcoolul catalizează, la Radu Vancu, nu actul poetizării, ci poezia însăşi. Apologia e filologică, iar efectul, din fericire, întârziat. Să mă explic. Între boema mortificantă, lipsită de orice interes, cu care cochetează una din cele mai bune antologii de poezie recentă (Băutorii de absint) şi filologia surprinzătoare pe care şi-o asumă lucid volumul lui Radu Vancu balanţa se înclină în favoarea celui de-al doilea. Nu din considerente, ca să zic aşa, morale, ci din ştiinţa exactă a evitării clişeului. Fără aceasta, şi mai ales fără eseul invocat în urmă cu o săptămână, ultimul poem din Monstrul fericit, închinat lui Ion Mureşan ar fi fost, în cel mai bun caz, pasabil. Aşa, însă, îmi permit să-l citez entuziast adăugând ca preambul un fragment din falsul manifest teoretic:

„De aceea, în numele băutorului burghez care sunt, şi în numele eventualilor băutori, fie ei metafizici sau burghezi, care vor să mi se alăture, anexez un mic exerciţiu de devoţiune pentru poezia lui Ion Mureşan, dar mai ales pentru soţia mea, pentru că, totuşi, mistica adevarată nu e atât în inimile băutorilor, cât în cele ale nevestelor lor.

Poemul despre elocinţă

Vai, săracele, vai, săracele neveste de alcoolici!

Cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună când noi,

întorşi acasă înmiresmaţi

şi cu pieliţe pe ochi ca nişte păsări mari adormite,

le vorbim cu elocinţă şi clarviziune

despre lucrurile cu adevărat importante.

Şi sărmanele neveste ascultă şi aprobă,

înjghebând cu răbdare in inima lor curată

discursul pe care, cu o remarcabilă elocinţă,

ni-l vor dărui dimineaţa,

când ziua cu pânza ei ghimpată ne va însângera ochii.”

La Vancu, precauţiile reprezintă marca excelentului control artistic. Am semnalat-o pe cea mai eficientă dintre ele. Sunt, de bună seamă şi altele în volum, nu puţine, plasate întotdeauna în preajma câte unui scenariu accentuat cultural. (De pildă atunci când Marx e convocat pentru a justifica nu o nouă ordine mondială, ci cutare deprindere middle class.) Înţelese larg, în ipostaza lor de codificări sociale, ideologiile îşi fac loc în fiecare poem, câte două, spre a se concura. Unele motivate politic, altele psihanalitic, altele camaradereşte, altele pur şi simplu biologic, toate au de înfruntat, măcar o dată, teza ludica Monstrului fericit (justificată probabil de un puternic impuls creaţionist):

„Alcoolul face tot mai puţin pentru mine,

ca un prieten bun la care am apelat

până am ajuns să-i stau în gât.”

Gamei cunoscute de obsesii, generaţioniste sau individuale, el îi adaugă, de fapt, un sparing-partner redutabil. Izbitoare la început prin intensitate, alcoolurile par să se evapore pe parcursul lecturii. Performanţa Monstrului fericit rezidă, prin urmare, nu, cum greşit s-ar putea crede, într-o penetraţie, ci într-o absorbţie tematică fără rest. Diferenţa aceasta separă, în genere, poezia irelevantă de literatura adevărată. Pe aceasta din urmă, Radu Vancu o are în sânge.

Cosmin CIOTLOŞ

CATALOG de CRONICI

Complexe paterne – cronică de Marius CHIVU în Dilema veche, nr 276, 28 mai 2009

Radiografii etilozofice – cronică de Angelo MITCHIEVICI în Observator cultural, nr. 475, 21 mai 2009

Tratament fabulatoriu – cronică de Cosmin CIOTLOŞ în România literară, nr 20 /22 mai 2009


Invitat special pentru Cosmin Perţa: Irina Petraş

Irina Petraş despre Cosmin Perţa,

text extras cu acordul autoarei din cartea 

Literatură română contemporană. O panoramă (Ideea europeană, 2008, 1006 pagini)

Cu placheta Zorovavel, 2002 (debut girat de o prefaţă a lui Victor Cubleşan şi de un cuvânt al lui Ion Mureşan), Cosmin Perţa (echinoxist, reţinut şi de antologiile lui Marin Mincu Generaţia 2000 şi Euridice III)) propunea deja o marcă. Poetul şi poezia sa îşi împrumută semnalmente într-o foarte incitantă devălmăşie. Supunerea recalcitrantă la imperativele lumii face casă bună cu politeţea galeşă, învăluitoare, pândită de zâmbete şi grimase în aparteuri abia bănuite; un foarte grav simţ al umorului şi al derizoriului construieşte deşirări cu temelii solide, înfiorate. Zidurile poemului exersează fisurări şi cutremure, jocul e mereu pe muchie de cuţit şi de pagină, lucrurile nu se mulţumesc să fie, ele şi par a fi, realitatea e întotdeauna halucinantă, iar visul, alunecat în coşmar, îşi etalează concreteţea, se lasă pipăit şi adulmecat. Cel de-al doilea volum, deloc grăbit (2006), confirmă o voce şi o partitură. Temele, crepusculare – moarte, rană, deznădejde, angoasă -, nu au nimic din cochetăria teribilistă a tinereţii. Ele nu bravează şi nu mint. Repetarea lor ţine de deprinderea răbdurie, aproape pedantă, a unei ştiinţe a trăirii sub ameninţare: „De o lună îmi tot potrivesc uneltele. / Cele mai bune mi se par cele de mai departe, / cele de aur. / întotdeauna au fost cele mai bune. / De mic îmi spunea tata, / uneltele tale nu au tărie, forţa lor e în carne, / uneltele tale se mişcă încet în fiecare dimineaţă. / Ai grijă la vârstele lor, la urma de praf”. Jurnalul liric are şi ceva din directeţea ego-ficţiunilor lirice la modă în rândul celor de o vârstă cu poetul, dar se desparte de ele printr-un soi de umilinţă a limbajului. Oricât de inventiv, de brutal, de lucrat, ştie să rămână un pas în urma „mesajului”, lăsându-i neatinse ambiguităţile şi deschiderea. Poemul nu vrea să şocheze – sau nu dă această impresie, ceea ce e totuna! -, el încearcă să spună, să descrie. „Broderia monomaniacal de migăloasă” despre care vorbeşte Radu Vancu în textul escortă e, mai degrabă, urzeală cu nodurile la vedere care şi-a rătăcit desenul. Prima secţiune, Iată cum moartea, urcă (sau coboară?) în trei trepte: durerea, disperarea, nebunia. Cea de-a doua, Santinela de lut, dă târcoale unor zone pestriţe şi alunecoase, improvizând variaţiuni Despre viaţă şi alte obsesii şi Despre moarte şi alte dihănii. „Tăria”, s-ar putea deduce de aici, e de căutat în autenticitatea morţii, nu în fantasmele inconsistente ale vieţii.

irina-petras-coperta1-si-4

În loc de încheiere, câteva versuri: „Iată cum moartea vine pâş-pâş, / dar ea nu este nici violetă, nici moale, / ea vine seara târziu, / îţi reazămă capul de cadă, / te scaldă puţin prin bălegarul mulţimii-nholbate / şi pleacă. // Dar ea nu este ceva de dorit, / când vine, vine tăcută, / iar tu eşti deja mai departe de tine decât oricare gest. // Păşeşti încet, încerci să-ţi deschizi pleoapele / şi doar sunetul rece al vocilor mai ajunge la tine. / O ciocolată, un vin. O jumătate de oră de somn. // Ajungi la un punct prea devreme/ şi nu mai ştii să dai înapoi. / Te rezemi puţin de chiuvetă / şi speri doar să nu se rupă şi ea / să nu te îngrămădeşti într-o baltă. // Ruşinea şi spaima…” Un poet pe care se poate paria cu mari şanse de câştig.

După două plachete de versuri – Zorovavel şi Santinela de lut -, Cosmin Perţa îşi încearcă mâna în proză. O face păstrând câteva dintre calităţile deja adjudecate: supunere recalcitrantă la imperative şi condiţionări, o anume moliciune învăluitoare a verbului pândită de sarcasme şi grimase, un foarte grav simţ al umorului şi al derizoriului, plăcerea de a exersa deşirări, înfiorări, fisurări şi cutremure. În Întâmplări de la marginea lumii pune la bătaie, ironic şi încântat de propriile performanţe, reţete ale cărţilor de succes dintotdeauna – istorii pe buza prăpastiei -, fie ele mari basme şi eresuri, proze fantastice şi realist-magice sau chiar construcţii „potteriene” halucinante, onirice, coşmardeşti. Fraza e când lapidară, când „barocă”, tonul nu se sfieşte să fie moralist şi buf în acelaşi enunţ, lanţuri de ambiguităţi textuale şi deschideri de sens hărţuiesc amical cititorul strecurându-i într-o doară un Manifest dur şi sentimental al noii literaturi, dar şi îndoieli tăioase şi dezîncântate asupra ficţiunii şi realităţii deopotrivă. Demonstraţia e cel puţin captivantă. E dinamică, are verb, ia ochii, exact cum pretinde Omul: „dragoste, viaţă, moarte, cam asta ar trebui să reiasă”. Plus literatură, fireşte.

Irina Petraş

Şerban Axinte – cronică la volumul „Santinela de lut”

Drumul fricii şi disperării către uitare

în revista Tribuna, nr. 120, 2007

cosmin-perta-30-augustMai întâi durerea, apoi disperarea şi, în cele din urmă, nebunia – trei trepte, trei praguri, trei urme lăsate de moartea venită „pâş-pâş” să-şi împlinească menirea, trei părţi ale unui poem unic, Iată cum moartea, textul de deschidere al Santinelei de lut (editura Vinea, 2006). Autorul, Cosmin Perţa, nu transcrie în cartea sa pur şi simplu nişte trăiri sau traume, nu mizează aproape deloc pe biografic sau pe alte elemente care să-l conducă spre o exhibare făţişă a eului. Poetul aproape că se camuflează prin fiecare rând scris. Asta nu înseamnă nici că avem de-a face cu un scriitor ermetic, nici că persoana celui care scrie nu e suficient de vizibilă. Cartea îşi impune autorul, dar el nu se oferă cititorului direct, nemediat, transparent, ci doar după ce acesta face dovada că a descoperit regulile unui joc auctorial, nefiresc de sobru. Între unele versuri sau strofe nu există o relaţie de cauzalitate imediată. De aici, impresia de nebuloasă, de metaforă incompletă sau, dimpotrivă, în unele locuri, de conglomerat metaforic sufocant. Dacă ne-am opri la acest prim nivel, am pierde din vedere alianţele suptile dintre nucleele poetice, alianţe ce relevă sensul şi împlinesc forma multor texte ce-şi răspund de la distanţă. Perţa e un poet pe care trebuie să-l reciteşti chiar înainte să termini de parcurs pentru prima oară volumul. Pare un nonsens, dar nu e deloc aşa. Primul ciclu de poeme, Iată cum moartea, îşi află cheia de lectură în alte texte, cum ar fi, [puţine lucruri se constituie în amintiri …] sau [Claudiu, probabil ar trebui să-ţi scriu şi eu], acesta din urmă conţinând chiar şi unele indicaţii teoretice (metaforizate, e drept), referitoare la arta scrisului. Ce am afirmat mai sus e perfect valabil şi invers. Poemele de deschidere şi cele de închidere se luminează reciproc şi dau structura de rezistenţă a anasamblului. Să ne apropiem de text. Acele puţine lucruri ce pot deveni amintiri, adică „tarlaua lungă de porumb”, „craniile de plastic ale păpuşilor”, „botul mistreţului lucind în noapte”, „rugina aşezată cu girjă pe lama toporului uitat în iarbă” sunt semne ale detaşării de tripticul dureredisperarenebunie. Lumea rememorată şi expusă în cele trei poeme iniţiale începe să devină neclară, să rămână senzaţie, flash. Uitarea e anticipată „L-am uitat preţ de câteva zile. Sângele lui în câteva/ sticluţe de cristal, uscat într-un colţ al vechii mele/ mansarde din Gheorghieni -/ nu-mi mai spunea/ nimic”. Dar hipermnezia e cea care domină la început şi imprimă o stare aproape delirantă: „ca un şurub, creierul mic şi mutilat se înfiletează/ în măduvă./ Prinde floare de mucigai şi supurează./ Ca o bormaşină Bosch pătrunde în ţeastă/ şi el, creierul, tronează acolo”.

Moartea e peste tot, în toate gesturile. Urmăreşte, din toate unghiurile, în acelaşi timp, spectacolul oferit involuntar de cei ce orbecăie crispaţi prin „camerele lunecoase” ale vieţilor lor. Pe de o parte, memoria, pe de altă parte, trăirea concretă a fricii. Cu alte cuvinte, poetul surprinde, în plină dinamică, dubla agresiune a fiecărei clipe: „iată, iată cum moartea hâş-hâş, ca o vrabie,/ ca o fiere ne inundă coşul pieptului/ şi dispare” şi „dar nu chiar de moarte ne efrică acum,/ nu, nu, ci de vasile, de gheorghe şi de ion,/ spaima de ei e mai mai mare”.

S-ar zice că poetul construieşte continuu, „după toate normele arhitectonice şi sociale”, imagini ale morţii. Are dreptate Radu Vancu să afirme (pe coperta a patra a volumului) că poezia lui Cosmin Perţa este o „broderie monomaniacal de migăloasă ale cărei fire ţes una-ntruna imagini ale morţii, durerii, isteriei, disperării”. La această definiţie răspund multe dintre poemele cuprinse în această carte, mai ales cele din ciclul Moartea unui bunic. Întrezărim totuşi şi o altă miză. Într-adevăr, Perţa planifică şi declanşează avalanşe de imagini, refuză liantul narativ ce ar putea să trădeze refexii dinspre biografia concretă, dar procedează astfel pentru a scoate la lumină (prin contrast) un personaj, o entitate stranie, zămislită din aluviuni şi deşeuri de tot felul. Ea sintetizează, adună în acelaşi punct, marele drumul al fricii şi al disperării către detaşare şi indiferenţă, ambele atât de necesare supravieţuirii. Vorbim despre „Santinela de lut”. Atâta timp cât ea veghează, rănile se închid, păcatele încep să fie iertate (după tăierea degetelor ca în Părintele Serghei al lui Tolstoi), iar „tristeţea se lasă ca o mireasă în braţele morţii”.

De sorginte expresionistă est-europeană, poezia lui Cosmin Perţa condensează realităţile psihologice şi spirituale, îndelung sondate, într-un discurs marcat de vitalitate, de „forţă isterică”, brută şi, mai ales, de reconversia unor figuri retorice aparent depăşite, toate acestea potenţând meritele lirice ale autorului.

Doina Ioanid – „Poeme de trecere” cronica Adinei Diniţoiu

Poezia în haine retro 13 aprilie 2006, nr. 316 al Observatorului cultural

variantă uşor modificată faţă de cea publicată, preluată în BdP cu acordul autoarei

adina-dinitoiuAjunsă la al patrulea volum de poeme, după Duduca de marţipan (Ed. Univers, Bucureşti, 2000), E vremea să porţi cercei (Ed. Aula, Braşov, 2001) şi Cartea burţilor şi a singurătăţii (Ed. Pontica, Constanţa, 2003), Doina Ioanid este o poetă consecventă. În ce priveşte formula stilistică aleasă şi, aş spune, ţinuta artistică. Doina Ioanid scrie minipoeme în proză, texte mai puţin descriptive, conţinînd mai degrabă nuclee epice, precum fotografiile în mişcare,  flash-uri cu o obligatorie „istorie” before şi after. În primele ei texte, din antologia colectivă Ferestre, descripţia era mai evidentă, efectul de stampă sau de basorelief – mai pregnant. „Regia” stilistică, urmare a unui narcisism poetic întreţinut de căutările estete (v. sintagme precum „duduca de marţipan”, savorile culinare, olfactive şi lingvistice) era, şi ea, mai la vedere. Începînd cu Cartea burţilor şi a singurătăţii şi ajungînd la cartea de faţă, Poeme de trecere, s-a făcut simţit, ca întotdeauna, „factorul” timp, care a transformat voluptăţile estete în gravitate, în sacră melancolie. Poemele de trecere cuprind două cicluri, Interval şi Scrisori pentru Taia Dumitru, primul ocupîndu-se de chiar portretul interior al femeii la…36 de ani, celălalt fiind consacrat bunicului dispărut. Ca în orice „istorie” biografică, „portretul artistului la tinereţe” pierde la maturitate din narcisismul şi estetismul iniţiale: „Ce cauţi tu, duducă, pe lumea asta, unde au trecere numai femeile blonde cu gust de piper, bărbaţii cu ţepi de oţel implantaţi în vîrful capului, păpuşile gonflabile şi copiii precoci? De ce te plimbi pe străzile pline de praf ca o vrabie fără pene? Doar nu crezi în promisiunile făcute înainte de-a te naşte?”. Aveţi aici un narcisism de passage, invadat de melancolie şi de vocile vîrstelor lăsate în urmă: „duduca”, legănată încă de iluziile copilăriei, e interpelată de vocea ei ulterioară, aceea „dezvrăjită”. Schimbarea de atitudine se reflectă imediat în expresie, „duduca de marţipan” devenind brusc o fiinţă nesigură şi neajutorată ca o „vrabie fără pene”. „Intervalul”, „trecerea”, fără masca narcisistă protectoare, înseamnă pentru Doina Ioanid fragilizarea, incertitudinea, neliniştea femeii „trădate de timp”: „În cele din urmă, totul mă trădează, pielea, memoria şi puloverul meu turcoaz, deja lăsat. Trăiesc în umbra zidului, a streşinii, fără jurnal, fără proiecte, fără destinaţii precise. Trăiesc deodată cu ziua care trece”. Odată cu cedările trupului, poeta resimte acut precaritatea propriei existenţe, consumate fără rest: „În ultima vreme, toată lumea mă întreabă ce am mai făcut, ce voi face, iar eu nu ştiu ce să răspund”. Atîta vreme cît a fost posibilă amînarea acestor întrebări, scriitura estetă putea funcţiona. Acum, însă, cea care ocupă scena este „tristeţea mea destrăbălată”: „Căci numai tristeţea mi-a supravieţuit. Şi ea îmi poartă trupul încoace şi încolo, îmi toarnă din cînd în cînd un pahar de gin, mă îmbracă şi-mi dă brînci în lume. Tristeţea mea destrăbălată, care mă vinde şi mă răscumpără cu o singură atingere. Tristeţea mea, ştrudel ratat. Tristeţea din care mi se nasc zilele”. Rar ea se mai înfrumuseţează, în paginile acestea, într-o imagine artistică: „Fă un copil şi lumea va deveni străvezie. Şi dacă nu vreau? Cine-a zis că vreau să mă împac? Dacă vreau să-mi port bolile şi nevroza ca pe nişte pistrui sau ca pe nişte brăţări?”. Şi atunci din discreţie. Paradoxal, Doina Ioanid nu scrie o poezie estetă, deşi multe dintre poemele anterioare iau această turnură. Eficienţa poemelor ei – căci despre o scriitură eficientă e, finalmente, vorba – stă în discreţie şi în economia mijloacelor. Poemele au un soi de acurateţe şi de adecvare a mijloacelor lingvistice care ne reconfortează. Fără să cadă în blazare, tristeţea poetei nu e, însă, nici pe departe „destrăbălată” (o…licenţă poetică), ci mai degrabă una limpede, calmă, inerţială – „atîrn ca un liliac de tavan” – , cu rare note acute: „Mi-am frecat pielea pînă la sînge, ca să scap de tot ce-am învăţat pînă acum. Aşa voi putea afla ce-mi doresc cu adevărat, pentru că boţul ăsta de carne însîngerată nu poate minţi. Nici urletul de sub ploaia acidă”. Aşa cum deţine măsura unei formule eficiente, naraţiune in nuce, care ştie să se oprească la timp pentru a crea sugestie poetică, Doina Ioanid deţine şi un fel de control al intensităţii emoţionale, la care, desigur, contribuie şi prezenţa celuilat: „ Doar uneori, cînd îmi ţin respiraţia, ca s-o pot auzi pe a ta, mi se pare că totul se limpezeşte şi capătă prospeţimea rufelor uscate pe culme, afară, în ger”.

Regăsim, aşadar, la Doina Ioanid acea scriitură „feminină” a vîrstelor succesive, pe care o întîlnim şi la Simona Popescu, o scriitură care păstrează „exuviile”. Gesturile magice ale copilăriei se amestecă cu semnele celorlalte vîrste şi mai ales cu maturitatea „fără proiecte” şi alertată de scurgerea timpului. Înaintarea în vîrstă este înaintarea în nesiguranţă, indecizie, căutare. Dar şi spaima de vremuri. Am ajuns la o trăsătură specifică a poemelor, dincolo de economia mijloacelor sau, dacă vreţi, de minimalismul formal, o diferenţă de atitudine: desuetudinea, retragerea din prezent, postura retro: o „duducă”aparţine cu siguranţă altui timp: „Ani de zile m-am războit cu voi, am vrut să fiu altfel, să intru măcar în secolul XX. Disco, video, net, piure instant, neoane, şopîrle vorbitoare, figuranţi de local, scaune în formă de furculiţă…Trişam cu neruşinare. Ritmul meu este ritmul vostru. Pe cine încerc eu să păcălesc? Am crescut în curtea aia cu cireşi, caişi, piersici, vişini, meri, peri şi Dumnezeu ştie ce alţi pomi roditori, printre cuvintele voastre pestriţe (…) am crescut acolo ca într-o rezervaţie. Şi-ar trebui măcar acum, la 35 de ani, să nu mă mai ascund după deget”.

Sobrietăţii acesteia retro, cuviinciose şi triste într-o măsură întotdeauna suportabilă nu i-ar strica, totuşi, mai multă „destrăbălare”, îndrăzneală, mai multe note acute, iar în poemele de dragoste – mai multă senzualitate.

 

Al doilea ciclu al volumului, Scrisori pentru Taia Dumitru, e unul mai special, în sensul că e vorba de un set de poeme dedicate bunicului dispărut, lui Taia Dumitru. E evocată, de altfel şi bunica, Maia, rămasă „singură cu deprinderile celor 60 de ani petrecuţi împreună”. Persistă în fond aceeaşi scriitură „feminină”, la persoana I, pentru că Taia Dumitru reprezintă, de fapt, unul din reperele esenţiale ale existenţei poetei. Dispariţia lui provoacă o criză intensă, deopotrivă cu încercarea incantatorie de a-l „ademeni”, de a-l întoarce din drum: „Ce femeie zdravănă se trezeşte dimineaţa cu mîna amorţită de durere, abia ţănînd în mînă stiloul, cu gîndul la Dumitru cel Mare, Dumitru Surul, Dumitru cu roaba de varză, Dumitru care nu a suflat niciodată în lumînările de pe tort, Dumitru care nu a apucat să-şi vadă strănepoata, pînă cînd cerceaful şi faţa de pernă se îmbibă de cerneală roşie, roşie, precum ciupitura unei insecte, precum ochiul zgîriat de nisip?”. Puternica încărcătură emoţională, care lipsea în primul ciclu, se regăseşte inegalabil, aici, în poeme de o voită simplitate patriarhală. E interesant cum bucolismul şi poezia rustică de bună tradiţie (mai rar abordate în zilele noastre, e drept cu implicite riscuri) sînt reluate de poetă într-o combinaţie nouă, sînt integrate scriiturii biografiste, „feminine” la rigoare: „Dar cel mai adesea te văd trecînd printre brazdele cu răsaduri, cu bucuria omului muncit. Pe tine, cel beteag, cu oasele zdrobite, cu tălpile crăpate, nu te ştiu decît aplecat asupra pămîntului, făcîndu-l să rodească. Ciorchini încărcaţi de roşii, salate gustoase, cepe mari şi sănătoase, ardei iuţi, trosnitori, vinete brumării, verze înfoiate, pentru care trebuie că Dumnezeu ţi-a iertat deja toate păcatele”. Nu cred că aş supralicita dacă aş remarca sfîşierea şi deşertăciunea de Ecleziast, care urmează dispariţiei lui Taia Dumitru: „Oricum, de-atunci nimic nu mai e la fel, soarele s-a micşorat şi a pălit, plouă mult, iernile sînt mai lungi. Maia s-a aplecat de tot şi zîmbeşte tot mai rar, iar eu umblu pe străzi ca un războinic decapitat.” Sau: „Ridic obloanele şi te chem din aerul umed de dimineaţă. Spune-mi ce să fac?”; „Spune-mi ce-mi scapă? De ce vinul e searbăd şi aerul amar? Spune-mi de ce, dintre noi doi, mortăciunea sînt eu?”; „În foi de brustur să te fi învelit şi să fi presărat peste tine toate leacurile de pe faţa pămîntului. Cu umbra mea, făcută cîine, să te fi apărat şi cu toate cuvintele ştiute şi neştiute. Sub mirosuri grele de leandru să te fi ascuns. Să nu te fi ascultat! Să nu te fi ascultat!” Apreciez în mod deosebit acest ciclu de poeme, situat pe un teritoriu „minat”, al poeziei patriarhale şi folclorice, „recondiţionate”, iată, cînd credeam că nimic nu se mai poate face. Recondiţionarea, însă, e una cu titlu de excepţie, pentru că nu e un filon care să permită continuări. Dar ea vine să nuanţeze, la Doina Ioanid, formula retro asumată. Şi aceasta din urmă, da, se întîmplă să fie şi la modă, astăzi.

Spuneam că în Scrisori pentru Taia Dumitru, în ciuda ineditului patriarhal, avem de-a face cu acelaşi poem în proză personal şi neliniştit. Cuvintele – dispuse cu acelaşi simţ lingvistic – mustesc, de data aceasta, de culoare şi de intensitate. De durere, adică de o tristeţe, într-adevăr „destrăbălată”. Şi lamentaţia incantatorie în faţa morţii, fiorul Ecleziastului se ating aici cu „nevroza şi bolile” provocate de fuga ireparabilă a timpului. Pe linia volumelor deja publicate, Poeme de trecere marchează o evoluţie interioară, dar păstrează aceeaşi calitate, constantă, a versurilor, pe care o ştim încă de la volumul de debut.

Doina Ioanid – cronica Nicoletei Cliveţ la „E vremea să porţi cercei” (tiuk, nr. 1)

Nicoleta Cliveţ
Despre feminitate, altfel

nicoleta-clivet-foto-tiukPoemele Doinei Ioanid din recent apărutul volum E vremea să porţi cercei (Aula, 2001) nu diferă fundamental de cele din Duduca de marţipan (Univers, 2000). Ritualul luării în posesie a lumii continuă, însă nu doar prin privirea safică, participativă de la debut. Aceeaşi scriitură precisă, directă, rafinată concentrează acum un mod propriu de a concepe, de a aproxima feminitatea (în fond, supratema volumului). Insistenţa pe momentele de trecere dezvăluie o natură vibrantă, alarmată de îmbătrînire, singurătate, moarte şi preocupată să vorbească despre toate acestea, şi despre altele, „cu groază, ca o adevărată estetă”: „O strămătuşă mi-a vorbit odată despre sexul clopoţind al bărbaţilor. Cu groază, ca o adevărată estetă. Mi-a vorbit despre imperfecţiunea lor notorie, despre umbrele ce le străbat carnea şi-i bîntuie neîncetat. Despre frica ce le macină pielea şi imaturitatea lor obositoare.
Dar ce ştii tu despre bărbaţi, căţeluşă cu dinţi fragezi?
Ştiu numai cum dimineaţa privirea ta se revarsă asupra mea deodată cu lumina încăperii, cum mă încurc într-un gînd trimis de tine la extremitatea degetelor. Ştiu doar să descifrez imagini răzleţe apărute pe braţele tale şi încercările de roman înscrise în palmele mele” etc. Cele cîteva imagini mai brutale, mai îndrăzneţe nu pot înşela asupra firii profunde a poetei, ele fiind doar încercări de a brava şi de a abate astfel atenţia de la sentimentalismul şi patetismul funciare. De o senzualitate „vegetală”, de interior şi cu un aer buimac, ea caută să-şi dibuiască feminitatea, să şi-o lămurească mai ales în aspectele ei exterioare, căci efortul de a o explora arheologic e, deocamdată, amînat. Asupra aspectelor abisale, scandaloase ale feminităţii se tace zgomotos, nu însă şi asupra confuziei femeii la treizeci de ani, a indeterminării apăsătoare, a refuzului de a deveni, dintr-o Afrodită adulată, o Demetră (dez)iluzionată: „Femeia la treizeci de ani. Vîrstă imatură, cînd încă iubitul te înconjoară ca o apă caldă. Ziua de vară de după perdele prăfuite. E vremea să porţi cercei. Urechile însă refuză, se umflă. Atîrnă grele ca nişte ghivece. La treizeci de ani urarea să faci copii frumoşi de turteşte de tot. Să creşti copii ca să uiţi de trupul mototolit, de frica dospind în măruntaie, de iluziile care-ţi dau tîrcoale. Te împotriveşti cu blîndeţe: mai sînt atîtea de făcut”.
Împovărătoarea condiţie feminină îşi are, însă, şi momentele ei de graţie; în orizontul corporalului, al senzualului deruta se risipeşte, la fel şi sentimentul de fiinţă amînată. Erotismul îmblînzeşte angoasele, dă sens, instaurează un continuum el-ea (şi ei-moarte), suprimă distanţele. Descoperirea celuilalt (printr-o fiinţă concretă, prezentă, mereu invocată), ieşirea în întîmpinarea lui şi dorinţa identificării marchează o evoluţie în raport cu volumul de debut. Contactul se revelează ca formă profundă de cunoaştere şi de comunicare, nicidecum ca simplu schimb, reciproc avantajos, între două epiderme: „O negresă răguşită cîntă în surdină, aspirînd singurătatea camerei. Prin fereastră, lumina felinarului. Mîinile mi se plimbă pe umerii încă firavi, refuzînd căptuşeala muşchilor. Zgura de peste zi alunecă de pe noi.Vocea negresei se stinge. Somnul alături de tine. Căutînd căldura coapsei. Frumuseţea se naşte sub palmele mele. Visele migrînd de la unul la celălalt. Dimineaţa, deprinderea luminii, chipul ameninţat de zgomotul străzii. Îmi lipesc gura de umărul tău şi simţurile mele zbîrnîind se întind spre tine. Cînd nu mai rezist, îmi apăs fruntea de perete, iar peretele bubuie gata să explodeze. Deschid geamul şi încerc să respir. Totul devine suportabil: putem sta faţă în faţă, sorbind din ciocolata fierbinte, discutînd despre o mie de nimicuri. Şi totuşi, ca o eşarfă molatecă, parfumul cărnii tale mi se înfăşoară în jurul gîtului. Din ce în ce mai strîns”.
Dacă prin Duduca de marţipan debuta o poetă atipică, dar deja formată, prin E vremea să porţi cercei se prefigurează un al doilea debut al Doinei Ioanid – cel de prozatoare. Consistenţa epică a ultimelor poeme îndrăgostite lasă să se întrevadă o astfel de evoluţie.

(Tiuk! –  http://www.tiuk.reea.net/1/5.html)