Archive

Archive for the ‘Cronici preluate’ Category

ioana nicolaie – povestea cărţilor (Credinţa, Cerul din burtă). Cronică la „cerul din burtă” de Oana Cătălina Ninu

Credinţa a urmat firesc, n-a mai trebuit să dau bani. De la lansare îmi amintesc doar o cumplită oboseală – aveam un bebeluş acasă şi dormeam trei, patru ore pe noapte – şi pe dl. Cistelecan care îmi spune: “Era să nu te recunosc! Eşti altfel decît în toamnă!”.

A urmat Cerul din burtă, o carte care a fost un mic succes editorial. Tema s-a dovedit cîştigătoare: plantasem ceva pe un loc viran şi, spre surprinderea mea, n-o făcusem inutil, mlădiţele se vedeau, începuseră să crească. Volumul a fost nominalizat şi la un premiu internaţional. Acum, cînd stă să apară ediţia a doua la Polirom, mă simt parcă la distanţă, însă nu atît de departe încît să se înceţoşeze conturul.

Cronică

Oana Cătălina Ninu – Stele pe cerul din burtă (link blog)

Nu cunosc, în literatura română, o încercare similară de “roman” al maternităţii, aproape un jurnal în versuri al celor nouă luni de dinaintea naşterii unei fiinţe noi. Deşi specia în care autoarea îşi încadrează textul este cea de “roman”, încă din primele pagini ne dăm seama, cu uşurinţă, că Cerul din burtă (Editura Paralela 45, Piteşti, 2005) al Ioanei Nicolaie nu este atât o desfăşurare de întâmplări sau de evenimente, cât mai ales o fascinantă naraţiune liricizată. Chiar putem afirma că esenţa acestei cărţi este întrutotul poetică şi, ca o confirmare, avem volumele anterioare de versuri (Poză retuşată, Editura Cartea Românească, 2000; Nordul, Editura Paralela 45, 2002; Credinţa, Editura Paralela 45, 2003).

În Prefaţă, Gabriela Adameşteanu croşetează şi dezvoltă semnificaţiile acestei cărţi, pe marginea formulei pe care Paul Cernat a propus-o poeziei scrise de Ioana Nicolaie – “curajul poetic al feminităţii”. Într-adevăr, “nu te naşti femeie, devii”, iar experienţa gravidităţii este una dintre condiţiile de asumare a statutului de femeie, o “experienţă profană şi celestă, esenţială”, la limita dintre biologic şi ontologic.

Cerul din burtă este, pe de o parte, un roman, pentru că urmăreşte un fir epic, de la primele săptămâni de sarcină, uşor neliniştitoare, şi până la acumularea tot mai acut resimţită a lunilor rămase până la naştere; de la incertitudinea cu privire la sexul copilului (Dragă fată, dragă băiat se intitulează primul “capitol” al romanului), la ecografiile revelatoare: “Acum eşti aici, strâns în tine, încă dormind. Te-am văzut încrustat în ecran. Cu oscioare, cu suflet” (Gabriel, drag băiat); de la problemele de sănătate ale mamei (Rh-ul negativ, fibromul), până la stările specifice sarcinii (greaţa, durerile de spate şi de picioare, creşterea în greutate).

Toate acestea sunt percepute la dimensiuni aproape cosmice, exagerate şi sublimate de sensibilitatea intensă a scriitoarei. Fiecare stare este totodată unică şi susceptibilă de generalizare, datorită expresiei echivoce: “Greaţa e o forfecuţă din inox, foarte, îngrozitor de lucitoare. Greaţa e din pisoi cu ochii scobiţi, catifelat răsturnaţi în scrumieră” (Pe jos) sau “Sunt liniştită, cu un om de zăpadă în fiecare genunchi. Fulguitul duruie lin în tramvaie. Sunt calmă de parcă mi-aş fi sudat de jur împrejur umeraşe. Reumatismul doar e soldăţelul de plumb. Când norii sunt feşe murdare începe şi el un atac. În marş, cadenţat de-un mecanism cu cheiţă” (Retuş). Aici intervine dimensiunea lirică a “romanului”, substanţa profund poetică ce predomină în textele Ioanei Nicolaie şi care îi dau nota caracteristică, originală.

Este de remarcat că poezia Ioanei Nicolaie nu se încadrează în trend-ul poeziei feminine actuale, care mizează foarte mult pe visceralitate, pe fiziologic, pe mizerie, pe carnea cea mai concretă. Spre deosebire de organicitatea cu note suprarealiste din poezia Elenei Vlădăreanu (Fisuri) sau spre deosebire de traumele provocate de avorturi şi de existenţa la limita sărăciei şi a disperării – regăsite în poezia Domnicăi Drumea (Crize) – Ioana Nicolaie descoperă o feminitate deopotrivă crudă şi caldă, altfel spus o feminitate împlinită (prin rodul pântecelui). Nimic obscen, nimic forţat, nimic care să depăşească limitele bunului-simţ. Echilibrată, gradată, poezia Ioanei Nicolaie devine, în unele fragmente, acută şi pătrunzătoare.

Pe lângă etapele gravidităţii, aşadar în afara firului epic propriu-zis, apar câteva portrete feminine de excepţie, toate centrate în jurul aceluiaşi “mister” al maternităţii. Aneta, “fata din piatră ponce. O atingi uşor şi se sfărâmă în şcoala ei cu zeci de copii”. Lucreţia, “o fată cu ţărână sub piele. În casa ei mocnesc mulţi bărbaţi. Pe furiş îi pliveşte dimineaţa sau seara. […] Pruncii-s risipă de coji de trifoi. Pe unul din ei sunt urme de brici. Pe altul îl smulge din loc o pisică. Deasupra-s straturi de ceapă, mărar”. Leontina, mătuşa “tânără, speriată, e cu cinci sau şase copii. E cu o casă în burtă, cu duminici, cu izvoare alături. […] Când ajunge la noi, e terci şi tărâţe. Şi-adânc, pe sub haine, e închegată lumina”. Axial este, însă, portretul mamei, a cărei prezenţă este omniprezentă în carte, urmărind pas cu pas, în paralel, experienţa tinerei fiice: “Mama era la multe aşezări depărtare. Şi, iată, pe-ascuns tot creşteam. Şi, iată, urcam greoaie pe trepte. Şi, iată, rotundă urcam. Maternitatea era un culoar şi-un început de etaj. Cu bărbia uşor tremurând murmuram către mama. Iar ea se făcuse o hală şi-un lift” (Noiembrie).

O dată cu apropierea momentului crucial al naşterii, pe cerul din burtă apar, rând pe rând, stele. Stele de exaltare şi stele de teamă. Stele de nerăbdare şi stele de nelinişte: “Sunt ultima gravidă. Ceasurile rămase-s oscioare de peşte. Sunt de izbelişte şi printre gravide. În camera cu pliante sunt un pumnişor de copil. Şi-amiaza rămasă-i coajă de ou. Pe ultima sută de  metri lumea-i roşcată. Oricât m-aş ascunde, cu creştetul sprijin o uşiţă de cer” (Sfârşit). Ioana Nicolaie păstrează, la final, misterul naşterii. Naraţiunea rămâne suspendată în plin lirism. Pentru că cel care ştie este dator să spună celui care ştie, iară este dator să tacă în faţa celui care nu ştie, după cum ar zice un vechi dicton alchimic.

ioana nicolaie – povestea cărţilor (nordul) / Experiment BdP. Cronică de Oana Cătălina Ninu

Cu Nordul a fost mai greu, era tot o carte de poezie şi cea care o semna – fatalitate! -deja debutase. Am încercat la Editura Compania – nou apărută pe piaţă -, dar ei nu riscau. Am întrebat la Cartea Românească, însă nu erau şanse. Aşa am ajuns la Paralela 45, unde am vorbit cu Gheorghe Crăciun. A fost deferent, mi-a făcut textele de prezentare şi am avut o foarte bună relaţie ulterioară.  Mi-am subvenţionat cartea, mă număr, deci, printre cei care şi-au plătit publicarea. Bogdan Lefter mi-a făcut un text de coperta a patra foarte aplicat – n-o să uit cum era cu fetiţa, foarte mică, şi trebuia să-mi aducă prezentarea, ca să plece cartea în tipografie, şi el nu a scris ceva standard, doar ca să fie, cum se mai întîmplă, ci a citit volumul din scoarţă în scoarţă şi ne-am văzut la Caţavencu, spre seară, şi-a stat lîngă mine pînă cînd coperta a fost gata. Iar coperta a fost făcută de Florin Iaru, cu explozia lui de entuziasm, energie şi, întotdeauna, căldură. După aceea, Nordul a fost nominalizată la Premiile pentru cea mai frumoasă carte din acel an. Şi-a avut spre treizeci de semnalări şi recenzii, ceea ce, pentru cineva la început de drum, era ceva.

Cronică

Oana Cătălina Ninu – Piesele lipsă (link blog)

Volumul virtual al Ioanei Nicolaie („Nordul” – http://www.revistarespiro.com) reprezintă, în esenţă, un parcurs iniţiatic înlăuntrul propriei fiinţe autentice. Subiectul liric descinde treptat din pânza de păianjen a amintirii, construindu-se simbolic din „firimituri”, reintegrându-şi făptura prin intermediul fracturilor de memorie, „resturilor” scindate ale conştiinţei de sine. Eul se asamblează progresiv, ca un imens puzzle, în care fiecare piesă deţine un rol substanţial, ne-înlocuibil. La suprafaţa faliilor adânci, imposibil de recuperat, rămâne o pojghiţă subţire, semi-transparentă, nişte fisuri nevrotice care alterează intrinsec structura totalizantă: „şi la nesfârşit voi halucina/ încercând să-mi amintesc şi să uit/ să-mi amintesc…”.

Traseul „nordic”, impregnat de detalii şi senzaţii fulgurante, se dezvăluie ca o replică actuală la „amintirile din copilărie” ale lui Creangă. Aceeaşi atmosferă a „paradisului pierdut”, aceeaşi nostalgie originară solidificată în mod special prin utilizarea numeroaselor regionalisme, precum şi a unui limbaj în esenţă atribuit „Nordului”. Rămâne de văzut în ce măsură fluxul amintirii coincide sau nu cu cel al clasicului Creangă. În acest sens, cheia ne este oferită de arhitextul volumului, care semnifică în continuarea (sau înaintea) textelor propriu-zise, intensificând pletora de sensuri. Astfel, unul dintre primele poeme se intitulează sugestiv „Film”, ceea ce denotă faptul că imaginile se succed delirant, într-un ritm înnebunitor de rapid, pentru a crea atmosfera de trecere, de devenire, în sensul unei imposibile întoarceri. Pe de altă parte, acest arhitext conturează, în mod fundamental, înlănţuirea evenimentelor în ordinea desfăşurării lor, în „rând”. Aşadar, nu poate fi vorba de aleatoriul anamnezei crengiste, ci de o ordine esenţială, puternic semnificativă.

Doar astfel pot fi semnalate piesele lipsă din puzzle-ul psihic al actantului liric. Procesul recuperativ al eului nu se desăvârşeşte o dată cu spunerea simbolică de sine, o dată cu auto-povestirea fiinţei (pentru că, în definitiv, întregul volum reprezintă o lăbărţată enunţare autotelică). Mai este necesar, pe lângă aceasta, o aranjare, o ordonare a „firimiturilor” interioare, în funcţie de conştiinţa ce se depărtează de sine spre a se constitui drept autentică. Efortul acesta structurativ îl realizează subiectul liric al poeziei Ioanei Nicolaie, şi astfel piesele lipsă sunt evidenţiate şi inventariate lucid, catalogate drept „absenţe”.

Derularea „filmului” capătă o consistenţă deosebită în momentul în care secvenţele se succed deopotrivă pe orizontală şi pe verticală, în adâncime.

În acest sens, se conturează o serie de cercuri concentrice, o „punere în adânc” (mise en abyme) a substanţei narative cu profunde conotaţii lirice. Arhitextul joacă încă o dată un rol fundamental. În poemul „Reluare”, se spune că „bine era să-i vedem de departe/ făptura cernită/ ca o figurină-n mulaj”. În continuare, mulajul se constituie într-un nou poem (intitulat, evident, „Mulaj”), situat în rama poemului anterior, un fel de oglindă magică prin apele căreia se întrevăd chipurile pierdute (dar întotdeauna recuperabile) ale trecutului. Mai departe, din „refrenul” acestui text („Se poate să fi fost celtă/ cândva scormonind după miezul roşu al munţilor/ […]/ se poate vicleşugul băuturilor tari/ […]/ se poate depărtările/ ca pietrele de moară să mă strângă”) descinde un altul, purtând titlul sintagmei repetitive („Se poate”). La rândul său, poemul ultim conţine frânturi din cel care îi urmează în mod firesc („Deoparte”): „ce-i al tău deoparte e pus”, vers cu două ocurenţe. În acest sens, poemele se înnoadă unele de altele, încercând să formeze o plasă densă, să se închege într-un tot unitar, într-o substanţă potenţializantă; însă în ciuda tuturor acestor eforturi, rămân câteva „găuri”, câteva rupturi insondabile ale Sinelui.

Tentaculele atente ale supra-conştiinţei pătrund explicit în poezia „Acum”, situată în mod sugestiv aproximativ la mijlocul volumului Ioanei Nicolaie şi conotând tensiunea dintre planurile temporale (trecut/prezent). Atunci, „îmi imaginam că totu-i un şotron/ viu şi temător”. Acum, „e o sâmbătă/ smulsă din torturantele pagini/ dimineaţa mahmură a aţipit/ pe geamurile garsonierei cu chirie”, un timp degradat şi dez-echilibrat, care justifică astfel încercarea de sfâşiere a graniţelor propriului eu, spre sondarea unor dimensiuni halucinante ale fiinţei. Concluzia este prin esenţă tragică – „de fapt/ nicicând nu mă voi întoarce…”, însă şirul evenimentelor se derulează în continuare, de la sine, în acelaşi ritm sacadat, vizând ordonarea amintirilor în căsuţele corespunzătoare din memoria subiectului liric.

O posibilă evadare este întrevăzută şi în spaţiul fracturat al poeziei, privită ca „dezlânare”, adică o altă macrostructură dispersată, cu rupturi, în „abisul” cărora nu trebuie „să te pierzi”. Se creează o echivalenţă simbolică între psihicul uman şi textura poetică, urzeala care „ţese” cu deosebită măiestrie planul pe deplin semnificant, Sensul.

În consecinţă („the end”), „sfârşitul […] e cotitura cu umbra-mi în părţi desfăcută”, drumul care se continuă de la sine, fiinţa păstrând ordinea esenţială atât a amintirilor cât şi a fisurilor. Prezenţa dublului (umbra), sugerează acea distanţare de propria entitate, acţiunea conştiinţei la ciocnirea cu entităţile inconştiente, profunde şi tenebroase. „Moartea de seara, cea de dimineaţa/ moartea de zi…” („Neatent”) cristalizează permanenta pendulare între „afară” şi „înăuntru”, imposibila acoperire completă a „găurilor” din pânza subţire a straturilor interne eului liric. Astfel, subiectul sfârşeşte „atârnând” în singurătate, în iluzia unei contopiri totale şi perfecte cu Sine.

şerban axinte despre aida hancer (inedit BdP)

O naştere din absenţă

Aida Hancer a debutat în 2008. La vremea respectivă i-au ieşit de sub tipar, la o distanţă de doar câteva zile, două plachete de versuri. Aşadar,  prin Amadiada (Princeps Edit) şi Eva nimănui (Vinea) şi-a anunţat intrarea în literatură una dintre cele mai talentate poete de după 2000. Bineînţeles, prin recunoaşterea existenţei talentului nu propun o judecată de valoare absolută, pentru că, după cum se ştie, acesta nu reprezintă decât o condiţie necesară, primară, dar  insuficientă împlinirii demersului estetic. În cele ce urmează, voi încerca să disting acele elemente din scrisul Aidei Hancer, care mă fac să fiu foarte optimist cu privire la viitorul poetic al scriitoarei, fără însă a ascunde sub preş carenţele explicabile, fireşti ale prezentului.

Am ales să citesc volumele amintite mai sus ca pe o carte unică. Şi nu doar stilistica unitară sau micropoeticile complementare îmi justifică alegerea, ci însăşi ideatica ordonatoare – comună la modul profund celor două plachete – întemeiată pe motivul inepuizabil al dublului. Acesta apare în scrisul Aidei Hancer în mai multe variante, sub forma prezenţei „fratelui siamez” – proiecţie a sinelui în confruntare cu diferitele stadii de  asimilare şi decelare a realului şi sub forma absenţei unui determinant antropologic al Evei.

Trebuie să subliniez faptul că scriitoarea controlează bine registrele stilistice care guvernează toate segmentele – independente în primă instanţă – ce tind intermitent spre unitate. Ştie, de asemenea, să gradeze tensiunea lirică, să nu o expulzeze toată deodată, făcând loc, atunci când simte că este oportun, unor zone neutre de expresivitate. Amadiada se deschide astfel: „neavând în cine să lovesc/ am lovit în mine/ şi-am tras de mine/ ca un frate simamez care urcă pe cruce/ cu fratele lui/ şi nici aşa nu m-am despărţit/ de mine/ şi-aşa rămăsesem strânsă/ în acelaşi capăt de carne/ cu altcineva”. Aceste rânduri, dispuse cumva în afara cărţii propriu-zise, îşi află complinirea în mai multe poeme precum pilda bunului frate sau fratele meu siamez, acesta din urmă reprezentând sinteza unor fragmente lirice dispuse în subsidiarul altor texte: „fratele meu siamez umblă peste inima mea/ cu picioare de lut/ bea apă din casa lui Dumnezeu şi poartă strânse/ pe gleznă/ pieile duse ale lui Iov/ este fratele meu bun/ scos din noroi în vreme de sete/ dar umblând pe oasele umbrei/ cu spatele gol/ fratele meu siamez/ m-a urcat pe cruce/ trăgând din sângele meu sângele lui”. Fratele siamez nu e doar o proiecţie a sinelui, ci şi o cale de a fi întru Dumnezeu în mod direct. Fratele siamez e substanţa ce uneşte sinele uman de sinele superior, divin. Dar acest schimb de esenţe, „de glicemie” nu poate fi altfel posibil decât intermediat prin actul scrierii: „scrisul meu creşte din locul gol dintre Dumnezeu şi om/ schimb de glicemie/ scrisul meu creşte din plămâni cu sânge/ desenat cu creta/ o viaţă tristă cu labele întinse de-a lungul străzii”.

Un alt merit al liricii Aidei Hancer este acela al resemantizării şi revalorizării unor locuri poetice devenit prin exploatare excesivă (decenii de-a rândul) locuri comune. Ilustrativ în acest sens este textul intitulat drum 1. Pentru că este citabil în întregime, alegem să nu cităm din el deloc. Poeta are şi curajul sau inconştienţa de a se încerca în valorificarea unor teme majore ale umanităţii, cele de sorginte biblică. Riscă şi are de câştigat. Textele cele mai cursive, dar şi cele mai dense ale Amadiadei sunt  petru, ioan, luca ş.a, toma, exod, arca lui noe şi cântarea cântărilor. Mai puţin realizate sunt poemele ce comunică la modul explicit un crez. În mod paradoxal, teza lucrează în favoarea poetului, dar în detrimentul poeziei. Un poet poate ieşi din rând prin teza sa, dar valoarea lui se va distinge mereu în altă parte.

Motivul dublului se împlineşte prin al doilea volum, Eva nimănui. Se întregeşte astfel „ecosistemul” poetic. Poemul gemenii (final) e un răspuns-complinire pentru multe dintre textele din prima carte: „să fim ironici unul cu celălalt şi asta e-o formă de-a maltrata/ dexteritatea evei. imposibil de inventat ea s-a smuls dintr-un corp care/ nu era încă al ei. din glicemie a devenit nevoie/ din globulă o frică circulară. din eva nimănui a devenit/ femeia pentru care au refuzat caii să gonească primindu-şi numele/ împăcată cu sine eva a vrut un tunet apoi un fulger. zgomotul/ a impresionat-o încă de când era în el iar el în nimic (s.n.)”. Aşadar, pentru o înţelegere mai profundă a poeziei Aidei Hancer nu trebuie neglijate sintagmele-definiţie, recurente în multe fragmente lirice. Ele reprezintă tot atâtea chei de lectură. Dar autoarea ştie foarte bine că interpretarea înseamnă creaţie. Din acest motiv, ceea ce se instituie ca sens deschis are şi rolul de a potenţa insolubilul, care trebuie să rămână în proporţii variabile în orice text poetic.

Unul dintre cele mai bune poeme din carte, gemenii II este, în acelaşi timp, o interpretare a celorlalte: „femeia putea fi luată din femeie. şi din nou/ încă o lume în miniatură nesigură pe cele două picioare/ umplute cu vid/ într-un lut oarecare ea ar fi fost golul care contează golul/ în care torni apă şi sufli/ golul care oricând ar putea lua forma păcatelor tale…”. Geneza putea să se întâmple în mai multe feluri. Femeia putea să se nască din femeie, din bărbat, din vid. Lucrurile puteau să înceapă de oriunde. La originea tuturor lucrurilor putea să stea oricine. Oricine ar fi putut să îmbrace haina păcatelor încă neîntâmplate. Şi pentru că începutul putea să fie în atâtea feluri, el, începutul, rămâne mereu suspendat, lipsit de însuşiri. El, începutul, rămâne absent, ascuns în propria coastă. Cine din coasta cui se naşte? Ea, cea care a dat naştere lumii, s-a ivit din absenţă: „femeia putea fi luată din bărbat din greşeală/ un somn oarecare un vis oarecare şi un prim om care/ şi-a simţit stânga inimii/ sau dreapa mai uşoară cu un bulgăre de pământ/ femeia nu poate fi decât somnul bărbatului cu părul aproape lung/ şi mâinile sub cap. ea nu poate fi decât absenţa lui/ ceva ce creşte un timp în inimă/ se extinde apoi pe toată pielea/ şi se vindecă/ femeia e curajul care ne-ar face pe toţi să dormim şi să aşteptăm”. Astfel mi-ar fi plăcut să se termine poemul şi cartea.

Aida Hancer trebuie să mai înveţe să taie. Unele poeme suferă din cauza surplusului. Autoarea are tendinţa de a-şi prelungi discursul mai mult decât este necesar. Uneori poemul se termină, dar ea nu-şi dă seama şi continuă să scrie. De aici derivă unele carenţe. Dar ele sunt relativ minore în economia ansamblului. Oricum, poezia Aidei Hancer este convingătoare şi, foarte important, are spre ce să evolueze.

„Mănăştur story” – cronică de Cristina Ispas

Străzile mişcătoare

Andrei Doboş, Mănăştur story

Editura Vinea, 2007

Ce m-a surprins de la bun început la Mănăştur story, volumul de debut al poetului clujean Andrei Doboş, Vinea, 2007, este faptul că, deşi încă de la primul poem submerge şi îşi trădează miza autobiografică, cantonându-se astfel într-o zonă destul de puternic reprezentată în poezia ultimilor deja aproape zece ani, nu asupra sieşi îşi îndreaptă poetul cu prioritate obiectivul. Practicând o poezie cu inserţii autobiografice, Andrei Doboş nu este, nici pe departe, un narcisist, nici în bucurie şi nici în suferinţă, şi acest lucru nu poate decât să producă uimire şi surpriză în contextul poeziei cel mai des numită douămiistă. Este adevărat, cele mai multe gesturi umane par să fie uşor prelungite şi deviate şi să ţină şi în Mănăştur story de zona nevrozei, o nevroză însă dilatată, camuflată, poate mai bine zis amânată, dar prin faţa camerei se scurg de data aceasta siluetele, fizice şi psihice deopotrivă, ale celorlalţi. Există un autism în primul rând de grup în poemele lui Andrei Doboş şi numai în plan secund individual. În epoca comunicării hiperbolice, singurătatea este resimţită mai acut ca niciodată, de unde izolarea în grup şi,  în interiorul grupului, preţuindu-i aerul, în sine. Astfel că silueta poetului amator de biografic nu va avea nici relief şi nu va ocupa nici prim-planul scenei. O vom regăsi mai degrabă în umbră, deşi nu în culise, mai mult privind jocul celorlalţi, decât jucând. Un personaj care nu se află nici în lume şi nici în afara ei. Am conturat astfel un caz aproape perfect de mizantropie, dar vom vedea că nu despre asta este vorba, chiar dimpotrivă.

Cine sunt însă aceşti ceilalţi? Lobonţiu, Derevlean, Carmen, Cristina, Beribo, Lenuţa, Filip, Iulia, Nadia, Bălăţel, foto coperta Manasturmama, femeile frumoase etc., prieteni, cunoştinţe, rude, personaje întâlnite întâmplător, care decorează şi lărgesc viaţa etc. Ele se înghesuie să pozeze, sau se prefac că se lasă surprinse când nu sunt atente şi uneori chiar alunecă accidental prin faţa obiectivului. Asta în timp ce cameramanul rămâne ascuns undeva prin apropiere, bucurându-se de o dimineaţă însorită, de o cafea aburind, bucurându-se în general de prezenţa oamenilor şi de întâmplări (un ciclu se numeşte chiar Întâmplări pe strada Petuniei). Întotdeauna însă bucuria pare să-i fie, în această atmosferă de aşteptare în intimitate, de nimic-nu-se-întâmplă totul-se-întâmplă, care aduce mai degrabă cu cea creată de un prozator în literatura română, Ştefan Agopian din Tobit, Tache de catifea etc., este mereu umbrită de pasărea neagră a fricii, a îndepărtării, de acuitatea cu care este percepută trecerea timpului, cu care fotografiile sunt trase în sepia. Timpul ameninţă să şteargă oamenii, să acopere cu var întâmplările. Chipurile apar mereu uşor distorsionate, tulburate, sunt surprinse ca şi cum ar fi trecut deja într-o altă dimensiune, paralelă cu aceasta, întotdeauna filmate după somn, în aerul ireal al dimineţilor, sau în plină mahmureală, ca în portretul aproape mereu prezentului Lobonţiu:  ”În acel moment am zărit capul zburlit al lui Lobonţiu. /Venea spre mine buimac şi ameninţător, parcă trezit dintr-un / Somn al terorii.”

Poemele lui Andrei Doboş sunt înregistrări ale vieţii în care nu are încredere că va fi tot timpul aşa, sunt gesturi făcute spre ceilalţi, dar înmuiate de un fel de timiditate. De unde şi graba de a surprinde atmosfera, de a îngheţa aerul în jurul personajelor. De unde suspendarea celui care înregistrează în atemporalitate, care face ca aceste personaje, altfel vii, să se-nvăluie brusc în distanţă şi să rămână în final simple proiecţii. Teama, frica de timp, funcţionează ca o discretă proiecţie paranoică. Iar dacă în această zonă stă frumuseţea şi puterea de seducţie a volumului Mănăştur story, minusurile se datorează unor forţări spre polul opusul al trăirii, spre comic, spre anecdotă. Încercarea de a îndulci însă astfel teama, frica, tristeţea, nu face decât să rupă vraja.

Dar iată că de la mizantropie am alunecat uşor spre escapism. Nici despre escapsim nu este însă vorba, pentru că timpul nu este transcendent în poemele lui Andrei Doboş, nu este creator, nu ne aruncă în metafizic. Timpul este şi el alături de personaje o prezenţă concretă şi coagulantă totodată, dar care ameninţă permanent să se dizolve, dizolvând în acelaşi timp grupul, prietenia, lumea.

manastur 2Mănăşturul, un reper biografic deseori prezent şi la un alt poet clujean din ultima generaţie, Ştefan Manasia, îşi schimbă mereu chipul, este când familiar, primitor, cald,  când imprimă celui care-l traversează un sentiment de insecuritate.  Probabil variaţiile de lumină (interioară) transfigurează acest chip al cartierului, trecerea de la zi la noapte, de la siguranţa din timpul zilei, pentru că până la urmă despre asta este vorba, la singurătatea din timpul nopţii, în primul poem al volumului, când cartierul este traversat pe o bicicletă:  ”Aici mă simt un soldăţoi în pantaloni scurţi,/ care este decapitat oră de oră, zi după zi,/ al cărui cap se rostogoleşte, mînjind cu sînge gros, străzile mişcătoare./ Străzile mişcătoare, vibraţia din dîra fiecărei ticăloşenii, abia perceptibilă. /Se rostogoleşte, alandala, spre suprafaţa moale a butucului.”

Viziunea din Mănăştur story este una pe orizontală, personajele şi lucrurile şi întâmplările fiind privite tot timpul ca alunecând spre dispariţie, pe străzile mişcătoare. De unde şi acea tulburare a chipurilor, surprinse sau imediat după somn, sau topindu-se în alcool sau fiind ameţite de câte-o întâmplare. Iar tulburarea aceasta menţine la cote extreme o anumită stare de sensibilitate: ”Derevlean tace într-adevăr./ Lobonţiu este într-adevăr / melancolic. / Lobonţiu este foarte inteligent cînd este melancolic.// Şi eu trăiesc la maxim toate acestea. / Eu trăiesc cu volumul dat la maxim toate acestea.” Un tip de sensibilitate care ţine de o anume inocenţă – alt obiect preţios care ameninţă că se va pierde sub aripa neagră a timpului. O inocenţă care reprezintă un alt element de originalitate în poezia lui Andre Doboş, surprinzătoare mai ales în poemele erotice, salvate de acea tuşă lubrică binecunoscută din poezia ultimilor ani: ”eu sunt sfios / şi-mi plac tipele pudice / roşii în obraji aşa / cu sînii nu prea mari / şi cu funduleţul pervers // îmi plac pentru că ele / cu sfioşenia lor / şi eu, cu sfioşenia mea / construim între noi / un abis de comunicare / unde se pot întîmpla / nesfîrşite nopţi de desfrîu.

În rarele momente când se întoarce, în sfârşit, să reflecteze asupra sa, poetul schiţează nişte vagi stampe existenţialiste, mai ales în prima parte a volumului, care nu reprezintă în niciun caz punctul lui forte: „nu vãd nici o scãpare / trag din ţigarã şi-mi vine sã vomit / mã uit pe fereastrã şi-mi vine sã vomit / mi aranjez gulerul hainei şi-mi vine sã vomit.” Aşa cum nu reprezintă punctul lui forte rarele inserţii expresioniste, care par elemente străine atunci când înfloresc în poeme altfel simple şi eficiente: ”îmi creşte păr din ficat şi din splină.” Atunci când întoarce însă cu adevărat camera spre sine, Andrei Doboş o face numai pentru a dezvălui că nu e nimeni acolo: ”sunt un chip de mort/ fărîmicios şi amorf.”

Povestea Mănăşturului pulsează de naturaleţe şi de o inocenţă pe care n-o mai întâlnim în poezia douămiistă, despre care ştim bine că a năzuit mereu la o maturitate totuşi prematură, poate pentru că ceea ce-şi doreşte deocamdată Andrei Doboş nu este să ocupe microfonul de la tribună, ci să ia mai eficient pulsul mulţimii, strecurându-se anonim în rândurile ei: ”În mulţime totul este altfel / Poţi să te fofilezi fără / să se uite nimeni la tine.”

cronică preluată cu acordul autoarei din revista Stare de urgenţă, nr. 7, septembrie 2008

Dumitru Bădiţa – Poeme prerafaelite (cronica lui Cosmin Ciotloş)

cronică preluată cu acordul autorului ei de pe site-ul Noua revistă vorbită.

Dumitru Bădiţa reuşeşte, la al doilea volum, să devină cu atât mai cunoscut şi mai apreciat cu cât editura la care publica e mai obscură şi – aşa zicând – mai depreciată. Căci dacă debutul sau la dificil observabila Vinea, intitulat Unghii lungi şi cumsecade, a trecut, chiar în ochii celor care l-au citit, drept o carte pasabilă, actualele Poeme prerafaelite, mai degrabă şapirografiate de invizibila Pontica au toate şansele de a atrage atenţia asupra unei poezii, nu scandaloase, dar, cum se zicea cândva, adevărate. Adică, pentru a aduce în prezentul sincerităţii sintagma aceasta susceptibilă de ipocrizie, imună la ierarhii.

Titlurile celor două cărţi spun, prin ele însele, aproape tot. De la o mărinimie blândă, Bădita trece, în ceea ce priveşte atitudinea, la o politeţe asumată polemic. Bunul simt naiv, deprins empiric de-acasă, se transformă în doctrina, riguros
asimilată, a eleganţei cuceritoare. Stilistic, convertirea nu lasă urme evidente. Aceeaşi austeritate ornamentală a propoziţiilor obţinută cândva cu vadite eforturi expresive apare acum sub formă – saturată semantic – de sentinţă.

Remarcabil mi se pare, între alte câteva, unul din poemele situate către începutul cărţii: „maşina spală/ aerul ventilat usucă/ mai târziu mâna sortează după model/ culoare lungime// de fiecare dată rămân câţiva ciorapi fără/ pereche/ îi pun într-o plasă o arunc prin hornul gheenei// situaţia 1: femeia de serviciu nu găseşte plasa în final dispare în rampa de gunoaie a/ oraşului/ situaţia 2: femeia de serviciu găseşte plasa/ o expune pe capacul tomberonului scos în/ stradă// omul care doarme pe cartoane sub balcoane/ o recuperează: ciorapi bine spălaţi/ confort pentru o
săptămână.”

Aluzia la începuturile lui Dan Sociu, probabil tot atât de puţin profesionist editate, e de un haz nebun. Într-un fel, ca orice obiect prerafaelit, volumul acesta îşi declară, foarte raspicat, intenţiile. Dovada stă lejeritatea cu care Badiţa depăşeşte discretul incident aluziv. Următorul poem reiterează curajos episodul, dar fără nici o umbră de maliţie jubilantă: „unii mută megastructuri/ eu nu am fost în stare să plasez mormanul de/ ciorapi în maşina de spălat/ am scotocit în dulap după o pungă plină cu/ciorapi desperecheaţi/ rămaşi de la ultima spalare// de obicei îi arunc în hornul gheenei: ajung în/ groapa de gunoi a oraşului/ sau încălzesc labele unui homeless//acum i-am păstrat pentru mine: unul gri/ în stângul unul maroniu în dreptul.”

Astfel de rafinamente compoziţionale, care nu se opresc la pragurile lapidare ale versurilor, constituie garanţia unei inteligenţe poetice admirabile. Îi lipseşte, totuşi, acestei calităţi, o anume omogenitate, de vreme ce, o dată cu creşterea suflului – semn de orgoliu al experienţei – poemele din final îşi sting inexplicabil, de la un număr de versuri încolo, scânteile.

Din momentul acesta, cel puţin până la următoarea carte, îl consider pe Dumitru Badiţa unul din cei mai interesanţi poeţi apăruţi la noi după două mii. Nu spun mai mult pentru a evita, pe cât se poate, eventuala confuzie, impusă de titlu, cu John Ruskin.

Cosmin CIOTLOŞ

„Monstrul fericit” – cronica lui Cosmin Ciotloş

cronică în două părţi (I şi II) , preluată cu acordul autorului ei, din Noua revistă vorbită.

monstrulDintre cele trei cărţi publicate de Radu Vancu înainte de Monstrul fericit, cea din urmă, singura de altfel care nu-i de poezie, pare a-i fi fost poeziei sale de cel mai mare folos. Căci, dacă în Epistole către Camelia (2002) sau Biographia litteraria (2006), o undă de ivănescianism străbatea totuşi volumele tânărului poet sibian, o dată cu investigaţia critică asupra autorului lui mopete (editată în 2007 sub semnul discreţiei absolute), putem vorbi în cazul lui despre o nedisimulată proclamaţie de independenţă. S-ar zice că, sub aspectul metodei, critica literară prieşte. Cu atât mai mult lui Radu Vancu, a cărui dependenţă faţă de model nu implică vreun iremediabil mimetism scriptural, ci, cel mult, o apăsată afinitate de lectură. Discipolul urmărea atent privirea maestrului, nu, ca atâţia alţii, mâna lui. Sigur că o asemenea emancipare era, chiar de la început, predictibilă. Dar rămâne meritul unor comentatori tenaci (îi numesc pe Bogdan Creţu şi pe Dragoş Varga) acela de a fi crezut în ea fără nici o rezervă.

Ce se schimbă, întâi şi-ntâi, în acest Monstru fericit e prozodia. Versurile nu mai ating întinderea de altădată şi nici nu se mai grupează în structuri riguros măsurate dinainte. Mobilitatea e sensibil sporită, de la detaliul esenţial al subtitlului (căci volumul întreg e clasat drept poem) până la amănuntele accesorii ce ţin de fluxul şi refluxul adecvate tuturor acestor pasiuni fluide. Lucrul poate părea, astăzi, lipsit de importanţă. Numai că la Radu Vancu el se petrece în premieră. Adaptarea la ritmurile generaţiei, în tot ce are aceasta mai valoros, necesită, ca şi alte gesturi cumsecade, curaj:

“Dragostea noastră-i un alcoolic bătrân:

Efuziune & ţâfnă.

Extaz & depresie.

Căinţă & dipsomanie.

Dependenţă absolută.

Pe de alta parte, şi antialcoolică şi abstinenţă

ca un pilot neoprotestant din trupele NATO,

tot o dragoste dementă într-o lume dementă ar rămâne.

Atacul în looping pregătit răbdător

ar face parte tot din lumea care intra în looping

când sună telefonul, pe display scrie Cami

şi cohortele de sticle complică dorul,

după cum tot déja-vu e şi pornirea kami-kaze

să cobor botul avionului

şi să-nfig lumea-n vârful lui

ca pe un fluture cap-de-mort.

Naiba ştie. Dragostea noastră

se amuză imitând un alcoolic bătrân.

Asta e. 4 apeluri pierdute, spune inamicul Philips.

Trag cu nădejde din sticlă. E vremea să pornesc, Cami Kaze profesionist,

Către tine.”

Iată felul lui Radu Vancu de a se da pe brazdă. Ce se poate înstrăina, adică limbajul, înstrăinează fără mustrări de conştiinţă. Ce e al lui în schimb, poartă după sine, cu orice risc, de la o carte la următoarea: imaginile finale ale tatălui, îngăduinţele smulse ale soţiei, aburii complecşi ai etililor, decepţia rutinantă a şedinţelor de catedră. Datorită acestora, spre cinstea autorului, Monstrul fericit e permanent momit de o teză, dar niciodată dresat de o doctrină. Găsesc semnificativ faptul că nici chiar interstiţiul eseistic intitulat, destul de naiv, Radu, să asculţi de Cameluţa, dar mânuit cu o abilitate livrescă fara cusur, nu sfârşeşte, dupa prelungi distilări argumentative, în bigotism bahic.

Omniprezent, alcoolul catalizează, la Radu Vancu, nu actul poetizării, ci poezia însăşi. Apologia e filologică, iar efectul, din fericire, întârziat. Să mă explic. Între boema mortificantă, lipsită de orice interes, cu care cochetează una din cele mai bune antologii de poezie recentă (Băutorii de absint) şi filologia surprinzătoare pe care şi-o asumă lucid volumul lui Radu Vancu balanţa se înclină în favoarea celui de-al doilea. Nu din considerente, ca să zic aşa, morale, ci din ştiinţa exactă a evitării clişeului. Fără aceasta, şi mai ales fără eseul invocat în urmă cu o săptămână, ultimul poem din Monstrul fericit, închinat lui Ion Mureşan ar fi fost, în cel mai bun caz, pasabil. Aşa, însă, îmi permit să-l citez entuziast adăugând ca preambul un fragment din falsul manifest teoretic:

„De aceea, în numele băutorului burghez care sunt, şi în numele eventualilor băutori, fie ei metafizici sau burghezi, care vor să mi se alăture, anexez un mic exerciţiu de devoţiune pentru poezia lui Ion Mureşan, dar mai ales pentru soţia mea, pentru că, totuşi, mistica adevarată nu e atât în inimile băutorilor, cât în cele ale nevestelor lor.

Poemul despre elocinţă

Vai, săracele, vai, săracele neveste de alcoolici!

Cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună când noi,

întorşi acasă înmiresmaţi

şi cu pieliţe pe ochi ca nişte păsări mari adormite,

le vorbim cu elocinţă şi clarviziune

despre lucrurile cu adevărat importante.

Şi sărmanele neveste ascultă şi aprobă,

înjghebând cu răbdare in inima lor curată

discursul pe care, cu o remarcabilă elocinţă,

ni-l vor dărui dimineaţa,

când ziua cu pânza ei ghimpată ne va însângera ochii.”

La Vancu, precauţiile reprezintă marca excelentului control artistic. Am semnalat-o pe cea mai eficientă dintre ele. Sunt, de bună seamă şi altele în volum, nu puţine, plasate întotdeauna în preajma câte unui scenariu accentuat cultural. (De pildă atunci când Marx e convocat pentru a justifica nu o nouă ordine mondială, ci cutare deprindere middle class.) Înţelese larg, în ipostaza lor de codificări sociale, ideologiile îşi fac loc în fiecare poem, câte două, spre a se concura. Unele motivate politic, altele psihanalitic, altele camaradereşte, altele pur şi simplu biologic, toate au de înfruntat, măcar o dată, teza ludica Monstrului fericit (justificată probabil de un puternic impuls creaţionist):

„Alcoolul face tot mai puţin pentru mine,

ca un prieten bun la care am apelat

până am ajuns să-i stau în gât.”

Gamei cunoscute de obsesii, generaţioniste sau individuale, el îi adaugă, de fapt, un sparing-partner redutabil. Izbitoare la început prin intensitate, alcoolurile par să se evapore pe parcursul lecturii. Performanţa Monstrului fericit rezidă, prin urmare, nu, cum greşit s-ar putea crede, într-o penetraţie, ci într-o absorbţie tematică fără rest. Diferenţa aceasta separă, în genere, poezia irelevantă de literatura adevărată. Pe aceasta din urmă, Radu Vancu o are în sânge.

Cosmin CIOTLOŞ

CATALOG de CRONICI

Complexe paterne – cronică de Marius CHIVU în Dilema veche, nr 276, 28 mai 2009

Radiografii etilozofice – cronică de Angelo MITCHIEVICI în Observator cultural, nr. 475, 21 mai 2009

Tratament fabulatoriu – cronică de Cosmin CIOTLOŞ în România literară, nr 20 /22 mai 2009


Invitat special pentru Cosmin Perţa: Irina Petraş

Irina Petraş despre Cosmin Perţa,

text extras cu acordul autoarei din cartea 

Literatură română contemporană. O panoramă (Ideea europeană, 2008, 1006 pagini)

Cu placheta Zorovavel, 2002 (debut girat de o prefaţă a lui Victor Cubleşan şi de un cuvânt al lui Ion Mureşan), Cosmin Perţa (echinoxist, reţinut şi de antologiile lui Marin Mincu Generaţia 2000 şi Euridice III)) propunea deja o marcă. Poetul şi poezia sa îşi împrumută semnalmente într-o foarte incitantă devălmăşie. Supunerea recalcitrantă la imperativele lumii face casă bună cu politeţea galeşă, învăluitoare, pândită de zâmbete şi grimase în aparteuri abia bănuite; un foarte grav simţ al umorului şi al derizoriului construieşte deşirări cu temelii solide, înfiorate. Zidurile poemului exersează fisurări şi cutremure, jocul e mereu pe muchie de cuţit şi de pagină, lucrurile nu se mulţumesc să fie, ele şi par a fi, realitatea e întotdeauna halucinantă, iar visul, alunecat în coşmar, îşi etalează concreteţea, se lasă pipăit şi adulmecat. Cel de-al doilea volum, deloc grăbit (2006), confirmă o voce şi o partitură. Temele, crepusculare – moarte, rană, deznădejde, angoasă -, nu au nimic din cochetăria teribilistă a tinereţii. Ele nu bravează şi nu mint. Repetarea lor ţine de deprinderea răbdurie, aproape pedantă, a unei ştiinţe a trăirii sub ameninţare: „De o lună îmi tot potrivesc uneltele. / Cele mai bune mi se par cele de mai departe, / cele de aur. / întotdeauna au fost cele mai bune. / De mic îmi spunea tata, / uneltele tale nu au tărie, forţa lor e în carne, / uneltele tale se mişcă încet în fiecare dimineaţă. / Ai grijă la vârstele lor, la urma de praf”. Jurnalul liric are şi ceva din directeţea ego-ficţiunilor lirice la modă în rândul celor de o vârstă cu poetul, dar se desparte de ele printr-un soi de umilinţă a limbajului. Oricât de inventiv, de brutal, de lucrat, ştie să rămână un pas în urma „mesajului”, lăsându-i neatinse ambiguităţile şi deschiderea. Poemul nu vrea să şocheze – sau nu dă această impresie, ceea ce e totuna! -, el încearcă să spună, să descrie. „Broderia monomaniacal de migăloasă” despre care vorbeşte Radu Vancu în textul escortă e, mai degrabă, urzeală cu nodurile la vedere care şi-a rătăcit desenul. Prima secţiune, Iată cum moartea, urcă (sau coboară?) în trei trepte: durerea, disperarea, nebunia. Cea de-a doua, Santinela de lut, dă târcoale unor zone pestriţe şi alunecoase, improvizând variaţiuni Despre viaţă şi alte obsesii şi Despre moarte şi alte dihănii. „Tăria”, s-ar putea deduce de aici, e de căutat în autenticitatea morţii, nu în fantasmele inconsistente ale vieţii.

irina-petras-coperta1-si-4

În loc de încheiere, câteva versuri: „Iată cum moartea vine pâş-pâş, / dar ea nu este nici violetă, nici moale, / ea vine seara târziu, / îţi reazămă capul de cadă, / te scaldă puţin prin bălegarul mulţimii-nholbate / şi pleacă. // Dar ea nu este ceva de dorit, / când vine, vine tăcută, / iar tu eşti deja mai departe de tine decât oricare gest. // Păşeşti încet, încerci să-ţi deschizi pleoapele / şi doar sunetul rece al vocilor mai ajunge la tine. / O ciocolată, un vin. O jumătate de oră de somn. // Ajungi la un punct prea devreme/ şi nu mai ştii să dai înapoi. / Te rezemi puţin de chiuvetă / şi speri doar să nu se rupă şi ea / să nu te îngrămădeşti într-o baltă. // Ruşinea şi spaima…” Un poet pe care se poate paria cu mari şanse de câştig.

După două plachete de versuri – Zorovavel şi Santinela de lut -, Cosmin Perţa îşi încearcă mâna în proză. O face păstrând câteva dintre calităţile deja adjudecate: supunere recalcitrantă la imperative şi condiţionări, o anume moliciune învăluitoare a verbului pândită de sarcasme şi grimase, un foarte grav simţ al umorului şi al derizoriului, plăcerea de a exersa deşirări, înfiorări, fisurări şi cutremure. În Întâmplări de la marginea lumii pune la bătaie, ironic şi încântat de propriile performanţe, reţete ale cărţilor de succes dintotdeauna – istorii pe buza prăpastiei -, fie ele mari basme şi eresuri, proze fantastice şi realist-magice sau chiar construcţii „potteriene” halucinante, onirice, coşmardeşti. Fraza e când lapidară, când „barocă”, tonul nu se sfieşte să fie moralist şi buf în acelaşi enunţ, lanţuri de ambiguităţi textuale şi deschideri de sens hărţuiesc amical cititorul strecurându-i într-o doară un Manifest dur şi sentimental al noii literaturi, dar şi îndoieli tăioase şi dezîncântate asupra ficţiunii şi realităţii deopotrivă. Demonstraţia e cel puţin captivantă. E dinamică, are verb, ia ochii, exact cum pretinde Omul: „dragoste, viaţă, moarte, cam asta ar trebui să reiasă”. Plus literatură, fireşte.

Irina Petraş