Archive

Archive for the ‘nr. 12 (Elena Vlădăreanu, din noiembrie 2009)’ Category

Elena Vlădăreanu – un chestionar (V-VI, 2003)

V. (auto)portret

1. Un autoportret (în cuvinte): Îmi plac pisicile. Am o pisică pe care o cheamă Lizuca. Mi-ar plăcea să fiu frumoasă ca ea.

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra): Nu pot să fac eu un portret al generaţiei (mele), la fel cum nu eu sînt cea care trebuie să aşeze “literatura” mea într-un spaţiu.

VI. Ce-mi/ți doresc?

1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor? Să mă scutească Valentin F. Mihăescu de observaţiile dumisale pe care, probabil, le consideră foarte spirituale (asta îmi doresc). Îmi propun să iau Premiul Nobel (sic! Nu trebuie să mă luaţi în serios. Numai că nu înţeleg de ce orice scriitor român visează la acest premiu. Nu înţeleg!)

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Să nu te trezeşti niciodată cu o lamă în mînă, spunîndu-ţi, “uite, o să scriu despre asta”. Ce nu ţi-aş dori (vreodată)? Să ajungi să mă cunoşti… (Hi)

Elena Vlădăreanu – un chestionar (IV, 2003)

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

1. Ce ţi se pare “în regulă” în literatura română actuală? Că apar multe cărţi, că ne putem certa, că putem scrie.

2. Ce ţi se pare “în neregulă”? (ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”?) Nu vreau să răspund la această întrebare.

3. Ai vrea să trăieşti din scris? (dacă da, cum vezi posibil acest lucru?) He! Nu, nu aş vrea să trăiesc din scris. Pentru că pur şi simplu nu aş putea. Ar însemna să mă sinucid după o reţetă exactă. Şi cînd spun asta nu vreau să crezi că mă refer la aspecte strict legate de bani. Nu. Dar nici nu-ţi explic. O să înţelegi tu…

4. Cum “cuantifici” performanţa în literatură? (premii, nr de cititori, statut literar…) Nu mă interesează premiile, recunoaşterea oficială etc. Dimpotrivă, cînd un autor devine mit, mă apucă o groază de el, că fug de mănînc pămîntul. Eu îi iubesc pe cei blamaţi, pe cei necitiţi, pe cei din umbră.

5. Ai un model de performanţă? Am? Posibil. Numai că e modelul meu, al meu, al meu.

6. Ce ar trebui să includă un management literar performant? În primul rînd, ar trebui să excludă. Să-i excludă pe cei care au vreo legătură directă (de orice tip: scriitori, editori) cu literatura. Să fie economişti şi atît. Apoi, om mai vedea. (Nu e ideea mea, nu ştiu pe unde şi cînd am prins-o, dar e bună)

Elena Vlădăreanu – un chestionar (II-III, 2003)

II. Topuri:

1. Edituri: Dacia, Vinea, Pontica (uite-aşa, că publică poezie), Polirom, Humanitas, EST (că publică din scriitorii francezi ciudaţi)

2. Reviste literare: Vatra

3. Cartea de poezie: Asta n-am să fac. Sînt prea multe.

 III. O…

– întrebare pentru scriitorul preferat: Mie îmi place Javier Marias. (Îmi cer scuze că nu pot să pun în faţă un scriitor român, dar asta e, nu poţi să-ţi înşeli gusturile…): O să veniţi vreodată în România?

– idee pentru o “viaţă” literară “mai bună”: Eu nu am idei. Mi-ar plăcea să nu ne mai urîm aşa de mult. Adică noi pe optzecişti, optzeciştii pe noi. E loc pentru toţi. Să ne certăm e una, să ne urîm e alta.

– problemă cu/pe care s-a confruntat/a observat-o de cînd a “intrat” în literatură: O să sune banal ce-ţi spun eu, dar chiar este o problemă: prejudecata legată de femeie. Automat, unei poete (scriitoare) de valoare (nu dau nume) i se pune în cîrcă un “păcat” existenţial: că e lesbiană, că bea, că e tîrfă, că e rea de gură. Situaţie reală: într-un număr din 2002 (sau 2001, nu mai ţin bine minte) din revista Cuvîntul, la rubrica “Topul Cuvîntul”, pe primul loc era volumul Doinei Ioanid, E vremea să porţi cercei, şi pe locul al doilea Klein spuse, al lui Mihai Ignat. Un bărbat (personaj important, nu spun care, scriitor, chiar bun) mă întreabă: “Ţi se pare normal?” “Păi, nu ştiu, Klein spuse cred că este, totuşi, mai bun decît volumul Doinei.” “Nici măcar nu e vorba despre asta. Ţi se pare normal ca ea să fie înaintea lui?”

Elena Vlădăreanu – un chestionar (I)

Chestionar completat în micul ftiriadi, volantă săptămînală cu aer(e) literar(e), nr. 4, 6 mai 2003

I. Fişa individuală

Nume: Vlădăreanu

Prenume: Elena

Pseudonim(e) literar(e): mai multe, dar nu merită menţionat niciunul.

Data şi locul naşterii: 1 (sau 2) februarie 1981, Medgidia

Cărţi publicate (titlu, an, editură, tiraj – cînd e cazul): din confesiunile distinsei doamne m. în colecţia carnetelor carmen, 2001; Pagini, editura Timpul, Iaşi, 2002

Premii obţinute: niciunul important

Colaborări: Viaţa Românească, Fracturi, Poesis, Luceafărul etc.

Cenacluri frecventate: Litere, Nora Iuga, Marin Mincu (Euridice, adică)

Lecturi în cenacluri, cluburi: Am citit în cenaclurile mai sus amintite şi în Club A şi în Lăptărie şi la Liceul Mihai Eminescu şi la cenaclul de literatură din Medgidia, cînd eram prin clasa a şaptea

Debut în revistă: nu-mi amintesc

Debut în cenaclu: Cred că am citit prima dată în Cenaclul Litere-Ianuş, 2001

Debut on-line (reviste literare on-line): mi-au apărut nişte texte într-un site, care nici nu ştiu dacă mai există. era vorba despre nişte dureri de cap (migrene?)

Debut sonor (înregistrări Radio cu lecturi, casete audio difuzate public): O singură dată, după apariţia Paginilor, Adela Greceanu m-a invitat la radio, pentru un scurt interviu, însoţit de un mic recital

Debut underground: din confesiunile distinsei doamne m.

Elena Vlădăreanu – „io și sporturili”

Bineînțeles că toată lumea știe sau crede că știe că Elenei Vlădăreanu nu îi place fotbalul. Bineînțeles că toată lumea știe sau crede că știe că Elenei Vlădăreanu nu îi place fotbalul și nici un alt fel de sport. Fals. Sau aproape fals. Fotbalul nu mi-a plăcut niciodată sau nu la televizor, când eram mică băteam mingea cu băieții de dimineață până seara, și nu jucam volei! Și nici nu stăteam în poartă. Dacă nu mă credeți, ask my brother. Altfel, am făcut volei jumătate de an, m-am lăsat când am trecut în a V-a că, na, se presupunea că am mai mult de învățat. Eram bună la atletism, cel mai mare compliment mi l-a făcut proful de sport – din generală, că ăla din liceu era un scârbos libidinos, care le spunea fetelor să nu-și pună nimic pe sub tricou și nici să nu-și țină tricoul când stau pe omoplați, că „ce dacă se vede? e frumos ce se vede, nu e urât, de ce să vă rușinați?” -, după ce am alergat nu știu câte stadioane (ture adică), mi-a spus că am alergat cât aleargă un fotbalist de la Steaua.
 Îmi plac handbalul și basketul, aș sta ore întregi uitându-mă la tenis la fel cum nu aș refuza o invitație la un meci de rugby, dar snookerul mi se pare boring, deși știu cât e de cool și cum toți intelectualii români se dau în vânt după el.

un interviu cu Elena Vlădăreanu în Observator cultural (actualizare 2010)

Ai debutat oficial în mediul dulce-acrişor al editoriadei instituţionalizate: grupaj de poeme în revista Metafora din Constanţa (2000), o antologie de tabără (Poezia taberei, 2000) şi un botez al focului cu un ISBN cartonat pus la pachet şi livrat prin poştă, cu Paginile din 2002. La 21 de ani, practic, erai un tînăr autor trecut prin cele patru instanţe supreme ale vremii: cenaclu(ri), tabere de creaţie, experienţă editorială şi legitimaţie de presă. Nu s-au ars cam repede etapele?

Nu-mi dau seama. Îmi este destul de greu să-mi asum o privire rece şi perfectă asupra trecutului şi asupra acelor ani, mai ales că atunci eram destul pe dinafară. Ce oi fi eu acum pe dinafară, dar cum eram atunci… nu-mi dădeam seama dacă e bine sau nu ce fac, dacă are vreo valoare ceea ce scriu ori ba. Menţionezi revista Metafora, Poezia taberei… să fim serioşi, lucrurile astea înseamnă ceva pentru un puşti, mă rog, o puştoaică în cazul meu, supercomplexată, care nu se credea în stare de nimic. I-au apărut versuri nu ştiu pe unde, asta da realizare! De aceea am şi refuzat să mai public intens sau să trimit la concursuri după ce am debutat.

interviul complet poate fi citit aici

postare din iulie 2010

Elena Vlădăreanu răspunde la chestionarul lui Mihail Vakulovski

– Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

De-a v-aţi ascunselea. În adolescenţă? Nu cred că am avut vreun joc.

Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Din păcate, cu primii mei prieteni mă văd din ce în ce mai rar, ca să nu zic că nu mă mai văd deloc. Unul s-a mutat în Olanda, altul e avocat şi nu iese cu lunile din biroul lui şi din costumul de avocat, prietena mea cea mai bună tocmai a născut, plus că trăieşte de câţiva ani la Ploieşti. Mă întristez când îmi dau seama că până şi prietenia se schimbă în timp. Chiar dacă ei îmi sunt la fel de dragi, nu pot să nu recunosc o anumită distanţă apărută între noi.

– Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Îmi place să mă uit la tenis, dar cum în ultimii 4-5 ani abia dacă deschid televizorul o dată pe zi – vorba vine televizorul, de fapt avem un abonament internet mai sofisticat, care include şi program tv – nu prea mă uit, ca să nu zic că nu mă uit deloc. Când eram mică, am făcut volei şi ceva handbal prin şcoala generală, nimic serios. Îmi mai place baschetul. Şi alerg. Merg cu bicicleta. Dar preferatul meu rămâne înotul. Dacă s-ar fi putut, mi-ar fi plăcut să schiez.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Să mănânc o fetiţă.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

În prezent, îmi place ceea ce fac. Dar cel mai mult şi mai mult mi-ar plăcea să îmi propună o editură să scriu ghiduri de călătorie neconvenţionale. Normal, să mă şi plătească, în stil occidental, cu bani de călătorie şi avans. Ei, acesta ar fi ceea ce se cheamă visul meu. Ca orice vis, va rămâne vis, deci neîmplinit.

Ce sentimente/stări te enervează?

Panica, deşi adrenalina mă face să mă concentrez, dar numai cât nu depăşeşte un nivel, altfel risc să devin o tomată bâlbâită. Ruşinea. Când (mi) se face o nedreptate şi nu am replică. Când partenerul de dispută – a, da, nu-mi plac conflictele, deşi nu s-ar spune, nu? – nu are decât jigniri ca argumente şi mie – da, Jesus!, I hate my self! – îmi dau lacrimile. Şi mi se simt în voce.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

What? Nu m-aş lăuda cu nimic. Mai ales că am un caz notoriu în familie. Bunică-mea, care le înflorea pe rupte. Doar un exemplu: când a fost criza economică AIA a naibii, nu asta de acum, noroc că-i trecuse ei prin cap să cumpere mai mult zahăr, mai mult orez, mai multă făină, că altfel ar fi murit de foame. Da? Aţi înţeles? Noroc cu ea! Deci fără laude!

– Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Categoric, nu.

– Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş refuza.

– Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Ce sunt acum? Hai să stabilim. Sunt jurnalistă, realizez o emisiune zilnică în direct la Radio România Cultural şi ca să ajung aici am muncit foarte mult, chiar şi pe salarii microscopice. Nu am făcut compromisuri. Poate, ca scriitor, am să-mi reproşez multe, dar ca jurnalist nu am atât de multe. Poate zilele proaste, de care am parte din plin, ca orice om aş spune. Îmi pare rău că sunt colerică şi, deseori, mă ia gura pe dinainte, mă grăbesc să dau verdicte, după care regret. Nu e o scuză, nu vreau să mă apuc acum să spun că vai, asta sunt, nu pot să mă schimb… Prostii, orice om se poate schimba, poate sunt prea laşă să o fac.

Fotografii preluate de pe site-ul autoarei