Arhiva

Archive for the ‘nr. 12 (Elena Vlădăreanu, din noiembrie 2009)’ Category

Elena Vlădăreanu – un chestionar (V-VI, 2003)

V. (auto)portret

1. Un autoportret (în cuvinte): Îmi plac pisicile. Am o pisică pe care o cheamă Lizuca. Mi-ar plăcea să fiu frumoasă ca ea.

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra): Nu pot să fac eu un portret al generaţiei (mele), la fel cum nu eu sînt cea care trebuie să aşeze “literatura” mea într-un spaţiu.

VI. Ce-mi/ți doresc?

1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor? Să mă scutească Valentin F. Mihăescu de observaţiile dumisale pe care, probabil, le consideră foarte spirituale (asta îmi doresc). Îmi propun să iau Premiul Nobel (sic! Nu trebuie să mă luaţi în serios. Numai că nu înţeleg de ce orice scriitor român visează la acest premiu. Nu înţeleg!)

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Să nu te trezeşti niciodată cu o lamă în mînă, spunîndu-ţi, “uite, o să scriu despre asta”. Ce nu ţi-aş dori (vreodată)? Să ajungi să mă cunoşti… (Hi)

Elena Vlădăreanu – un chestionar (IV, 2003)

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

1. Ce ţi se pare “în regulă” în literatura română actuală? Că apar multe cărţi, că ne putem certa, că putem scrie.

2. Ce ţi se pare “în neregulă”? (ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”?) Nu vreau să răspund la această întrebare.

3. Ai vrea să trăieşti din scris? (dacă da, cum vezi posibil acest lucru?) He! Nu, nu aş vrea să trăiesc din scris. Pentru că pur şi simplu nu aş putea. Ar însemna să mă sinucid după o reţetă exactă. Şi cînd spun asta nu vreau să crezi că mă refer la aspecte strict legate de bani. Nu. Dar nici nu-ţi explic. O să înţelegi tu…

4. Cum “cuantifici” performanţa în literatură? (premii, nr de cititori, statut literar…) Nu mă interesează premiile, recunoaşterea oficială etc. Dimpotrivă, cînd un autor devine mit, mă apucă o groază de el, că fug de mănînc pămîntul. Eu îi iubesc pe cei blamaţi, pe cei necitiţi, pe cei din umbră.

5. Ai un model de performanţă? Am? Posibil. Numai că e modelul meu, al meu, al meu.

6. Ce ar trebui să includă un management literar performant? În primul rînd, ar trebui să excludă. Să-i excludă pe cei care au vreo legătură directă (de orice tip: scriitori, editori) cu literatura. Să fie economişti şi atît. Apoi, om mai vedea. (Nu e ideea mea, nu ştiu pe unde şi cînd am prins-o, dar e bună)

Elena Vlădăreanu – un chestionar (II-III, 2003)

II. Topuri:

1. Edituri: Dacia, Vinea, Pontica (uite-aşa, că publică poezie), Polirom, Humanitas, EST (că publică din scriitorii francezi ciudaţi)

2. Reviste literare: Vatra

3. Cartea de poezie: Asta n-am să fac. Sînt prea multe.

 III. O…

– întrebare pentru scriitorul preferat: Mie îmi place Javier Marias. (Îmi cer scuze că nu pot să pun în faţă un scriitor român, dar asta e, nu poţi să-ţi înşeli gusturile…): O să veniţi vreodată în România?

– idee pentru o “viaţă” literară “mai bună”: Eu nu am idei. Mi-ar plăcea să nu ne mai urîm aşa de mult. Adică noi pe optzecişti, optzeciştii pe noi. E loc pentru toţi. Să ne certăm e una, să ne urîm e alta.

– problemă cu/pe care s-a confruntat/a observat-o de cînd a “intrat” în literatură: O să sune banal ce-ţi spun eu, dar chiar este o problemă: prejudecata legată de femeie. Automat, unei poete (scriitoare) de valoare (nu dau nume) i se pune în cîrcă un “păcat” existenţial: că e lesbiană, că bea, că e tîrfă, că e rea de gură. Situaţie reală: într-un număr din 2002 (sau 2001, nu mai ţin bine minte) din revista Cuvîntul, la rubrica “Topul Cuvîntul”, pe primul loc era volumul Doinei Ioanid, E vremea să porţi cercei, şi pe locul al doilea Klein spuse, al lui Mihai Ignat. Un bărbat (personaj important, nu spun care, scriitor, chiar bun) mă întreabă: “Ţi se pare normal?” “Păi, nu ştiu, Klein spuse cred că este, totuşi, mai bun decît volumul Doinei.” “Nici măcar nu e vorba despre asta. Ţi se pare normal ca ea să fie înaintea lui?”

Elena Vlădăreanu – un chestionar (I)

Chestionar completat în micul ftiriadi, volantă săptămînală cu aer(e) literar(e), nr. 4, 6 mai 2003

I. Fişa individuală

Nume: Vlădăreanu

Prenume: Elena

Pseudonim(e) literar(e): mai multe, dar nu merită menţionat niciunul.

Data şi locul naşterii: 1 (sau 2) februarie 1981, Medgidia

Cărţi publicate (titlu, an, editură, tiraj – cînd e cazul): din confesiunile distinsei doamne m. în colecţia carnetelor carmen, 2001; Pagini, editura Timpul, Iaşi, 2002

Premii obţinute: niciunul important

Colaborări: Viaţa Românească, Fracturi, Poesis, Luceafărul etc.

Cenacluri frecventate: Litere, Nora Iuga, Marin Mincu (Euridice, adică)

Lecturi în cenacluri, cluburi: Am citit în cenaclurile mai sus amintite şi în Club A şi în Lăptărie şi la Liceul Mihai Eminescu şi la cenaclul de literatură din Medgidia, cînd eram prin clasa a şaptea

Debut în revistă: nu-mi amintesc

Debut în cenaclu: Cred că am citit prima dată în Cenaclul Litere-Ianuş, 2001

Debut on-line (reviste literare on-line): mi-au apărut nişte texte într-un site, care nici nu ştiu dacă mai există. era vorba despre nişte dureri de cap (migrene?)

Debut sonor (înregistrări Radio cu lecturi, casete audio difuzate public): O singură dată, după apariţia Paginilor, Adela Greceanu m-a invitat la radio, pentru un scurt interviu, însoţit de un mic recital

Debut underground: din confesiunile distinsei doamne m.

Elena Vlădăreanu – „io și sporturili”

Bineînțeles că toată lumea știe sau crede că știe că Elenei Vlădăreanu nu îi place fotbalul. Bineînțeles că toată lumea știe sau crede că știe că Elenei Vlădăreanu nu îi place fotbalul și nici un alt fel de sport. Fals. Sau aproape fals. Fotbalul nu mi-a plăcut niciodată sau nu la televizor, când eram mică băteam mingea cu băieții de dimineață până seara, și nu jucam volei! Și nici nu stăteam în poartă. Dacă nu mă credeți, ask my brother. Altfel, am făcut volei jumătate de an, m-am lăsat când am trecut în a V-a că, na, se presupunea că am mai mult de învățat. Eram bună la atletism, cel mai mare compliment mi l-a făcut proful de sport – din generală, că ăla din liceu era un scârbos libidinos, care le spunea fetelor să nu-și pună nimic pe sub tricou și nici să nu-și țină tricoul când stau pe omoplați, că „ce dacă se vede? e frumos ce se vede, nu e urât, de ce să vă rușinați?” -, după ce am alergat nu știu câte stadioane (ture adică), mi-a spus că am alergat cât aleargă un fotbalist de la Steaua.
 Îmi plac handbalul și basketul, aș sta ore întregi uitându-mă la tenis la fel cum nu aș refuza o invitație la un meci de rugby, dar snookerul mi se pare boring, deși știu cât e de cool și cum toți intelectualii români se dau în vânt după el.

un interviu cu Elena Vlădăreanu în Observator cultural (actualizare 2010)

Ai debutat oficial în mediul dulce-acrişor al editoriadei instituţionalizate: grupaj de poeme în revista Metafora din Constanţa (2000), o antologie de tabără (Poezia taberei, 2000) şi un botez al focului cu un ISBN cartonat pus la pachet şi livrat prin poştă, cu Paginile din 2002. La 21 de ani, practic, erai un tînăr autor trecut prin cele patru instanţe supreme ale vremii: cenaclu(ri), tabere de creaţie, experienţă editorială şi legitimaţie de presă. Nu s-au ars cam repede etapele?

Nu-mi dau seama. Îmi este destul de greu să-mi asum o privire rece şi perfectă asupra trecutului şi asupra acelor ani, mai ales că atunci eram destul pe dinafară. Ce oi fi eu acum pe dinafară, dar cum eram atunci… nu-mi dădeam seama dacă e bine sau nu ce fac, dacă are vreo valoare ceea ce scriu ori ba. Menţionezi revista Metafora, Poezia taberei… să fim serioşi, lucrurile astea înseamnă ceva pentru un puşti, mă rog, o puştoaică în cazul meu, supercomplexată, care nu se credea în stare de nimic. I-au apărut versuri nu ştiu pe unde, asta da realizare! De aceea am şi refuzat să mai public intens sau să trimit la concursuri după ce am debutat.

interviul complet poate fi citit aici

postare din iulie 2010

Elena Vlădăreanu răspunde la chestionarul lui Mihail Vakulovski

– Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

De-a v-aţi ascunselea. În adolescenţă? Nu cred că am avut vreun joc.

Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Din păcate, cu primii mei prieteni mă văd din ce în ce mai rar, ca să nu zic că nu mă mai văd deloc. Unul s-a mutat în Olanda, altul e avocat şi nu iese cu lunile din biroul lui şi din costumul de avocat, prietena mea cea mai bună tocmai a născut, plus că trăieşte de câţiva ani la Ploieşti. Mă întristez când îmi dau seama că până şi prietenia se schimbă în timp. Chiar dacă ei îmi sunt la fel de dragi, nu pot să nu recunosc o anumită distanţă apărută între noi.

– Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Îmi place să mă uit la tenis, dar cum în ultimii 4-5 ani abia dacă deschid televizorul o dată pe zi – vorba vine televizorul, de fapt avem un abonament internet mai sofisticat, care include şi program tv – nu prea mă uit, ca să nu zic că nu mă uit deloc. Când eram mică, am făcut volei şi ceva handbal prin şcoala generală, nimic serios. Îmi mai place baschetul. Şi alerg. Merg cu bicicleta. Dar preferatul meu rămâne înotul. Dacă s-ar fi putut, mi-ar fi plăcut să schiez.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Să mănânc o fetiţă.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

În prezent, îmi place ceea ce fac. Dar cel mai mult şi mai mult mi-ar plăcea să îmi propună o editură să scriu ghiduri de călătorie neconvenţionale. Normal, să mă şi plătească, în stil occidental, cu bani de călătorie şi avans. Ei, acesta ar fi ceea ce se cheamă visul meu. Ca orice vis, va rămâne vis, deci neîmplinit.

Ce sentimente/stări te enervează?

Panica, deşi adrenalina mă face să mă concentrez, dar numai cât nu depăşeşte un nivel, altfel risc să devin o tomată bâlbâită. Ruşinea. Când (mi) se face o nedreptate şi nu am replică. Când partenerul de dispută – a, da, nu-mi plac conflictele, deşi nu s-ar spune, nu? – nu are decât jigniri ca argumente şi mie – da, Jesus!, I hate my self! – îmi dau lacrimile. Şi mi se simt în voce.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

What? Nu m-aş lăuda cu nimic. Mai ales că am un caz notoriu în familie. Bunică-mea, care le înflorea pe rupte. Doar un exemplu: când a fost criza economică AIA a naibii, nu asta de acum, noroc că-i trecuse ei prin cap să cumpere mai mult zahăr, mai mult orez, mai multă făină, că altfel ar fi murit de foame. Da? Aţi înţeles? Noroc cu ea! Deci fără laude!

– Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Categoric, nu.

– Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş refuza.

– Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Ce sunt acum? Hai să stabilim. Sunt jurnalistă, realizez o emisiune zilnică în direct la Radio România Cultural şi ca să ajung aici am muncit foarte mult, chiar şi pe salarii microscopice. Nu am făcut compromisuri. Poate, ca scriitor, am să-mi reproşez multe, dar ca jurnalist nu am atât de multe. Poate zilele proaste, de care am parte din plin, ca orice om aş spune. Îmi pare rău că sunt colerică şi, deseori, mă ia gura pe dinainte, mă grăbesc să dau verdicte, după care regret. Nu e o scuză, nu vreau să mă apuc acum să spun că vai, asta sunt, nu pot să mă schimb… Prostii, orice om se poate schimba, poate sunt prea laşă să o fac.

Fotografii preluate de pe site-ul autoarei

inedit bdp – „luc în ţara de portocală” (capitolul II din romanul Elenei Vlădăreanu)

Capitolul doi: în care începe cea mai lungă vară din viaţa lui Luc

Când a început totul, ai lui încercaseră deja de mai multe ori să-l convingă că Lily nu există. Pe rând, testaseră nenumărate variante. I-au explicat ca unui „băiat mare”, i-au citit cărţi şi l-au dus la filme în care protagonistul are un „personaj imaginar aşa, ca Lily”, i-au ţinut discursuri cu „e bine că ai imaginaţie, eşti un copil creativ, dar trebuie să încetezi cu Lily!”, au apelat la acute, astfel încât acum ştie probabil tot cartierul că Tata „nu se implică deloc în educaţia copilului”, iar Mama este „isterică”, au apelat la ameninţări: „Nu mai ieşi din camera ta!”, „O să-i spun Doamnei şi or să ştie toţi colegii că Luc încă mai vorbeşte cu personaje inventate”, „Nu pupi în vacanţă cu noi!”, „Nici o îngheţată! Să nu aud!”, l-au dus la o doamnă doctor care i-a pus mai multe întrebări bizare la care nu prea a ştiut cum să răspundă. „De ce te temi mai tare şi mai tare?”. „Se întâmplă să rămâi singur acasă? Ce faci atunci?”, „Crezi că vestuţa asta te protejează? Mi-a spus Mama că nu te desparţi de ea”. Ce poţi să răspunzi unor întrebări ca astea? Sigur că se teme să nu fie făcut de râs în faţa copiilor de la grădiniţă, dar nu e tocmai cea mai mare teamă a lui, mai ales că e călit în privinţa asta. Dar aşa, trebuind să dea un răspuns rapid, şi-a zis că e mai de efect să spună că se teme de bătaie şi doamna doctor a mâzgălit ceva în caietul ei, după ce l-a fixat câteva secunde bune pe deasupra ochelarilor, lungindu-şi gâtul, de parcă el ar fi fost un şoricel ghemuit pe tapiseria scaunului pe care nu-l vedea tocmai bine. Sigur că se întâmplă să mai rămână şi singur acasă. Atunci se joacă cu Lily şi cu Mozart sau cos împreună păpuşi din cârpe, le umplu cu câlţi şi le pun nasturi în loc de ochi. Şi doamna doctor iar l-a privit lung peste ochelari, şi-a ţuguiat buzele şi a mormăit: „Păpuşi de cârpe. Îhî. Înţeleg”. Sigur că nu-i putea spune adevărul despre vestuţa – „Vestuţa? Vestuţa? De ce vestuţa şi nu vesta? Parcă ar avea trei ani!” – de blugi. Dacă „trusa de urgenţă” este secretul lui cel mai mare, cum o să-l împărtăşească unei persoane necunoscute? Nu se poate spune că doamna doctor a fost foarte mulţumită de răspunsul lui: „Vă deranjează dacă nu răspund la această întrebare?”. A rămas cu pixul în aer, în timp ce părul ei, de culoarea cireşelor coapte, strâns perfect într-o coadă de cal, reflecta o lumină păstoasă în cabinet. A mai mâzgălit ceva în caietul ei, a scos un ceas din buzunarul halatului şi l-a anunţat că şedinţa ia sfârşit aici, şi nici că a mai văzut-o vreodată. Nu ştie exact ce s-a întâmplat, în afară de ce a prins din discuţia de a doua zi dintre Mama şi Tata: „…ca toţi copiii. Poate un pic prea matur pentru vârsta lui. Să stăm mai mult cu el, să petrecem mai mult timp împreună, aşa a zis. Dacă tu eşti întotdeauna plecat! Şi când ajungi acasă nu ai chef de nimic! Am obosit să mă ocup doar eu de educaţia lui. Eu sunt şi mamă şi tată. Aşa nu se mai…”. Aici Luc a deschis televizorul. Şi-a propus să se concentreze la serialul despre viaţa suricatelor.

De data aceasta, au pus la cale o întâlnire de-aia de familie, nu în camera lui Luc sau la bucătărie, locurile în care se întâlneau cel mai des, ci în living. Bunicul nu venea decât la cină, deci nu a fost invitat la discuţie. Asta însemna că era ceva serios şi cu „rămâne între noi”. Mama s-a aşezat pe canapea, şi-a netezit fusta, şi-a lăsat moale mâinile pe genunchi. Tata s-a aşezat lângă ea, picior peste picior, iar el, Luc, pe fotoliu, în faţa lor, gândidu-se că trebuie să se concentreze să înţeleagă tot din lucrurile importante pe care i le vor spune.

-Luc, a început Mama, iar Luc a avut o tresărire. Dacă îi spunea aşa şi nu Bubi-mic era groasă rău.

-Avem o veste proastă pentru tine, a continuat Tata.

-Lily a murit.

-A fost un accident.

-Dar nu aţi spus voi până acum că Lily nu există? Dacă nu există, cum putea să moară?

Luc a aşteptat un răspuns la această întrebare, dar ai lui au scos repede un ziar, i l-au băgat sub nas şi au împuns amândoi cu arătătoarele spre colţul de jos al paginii.

-Dar eu nu ştiu să citesc, a protestat Luc. De fapt, ştia. Greu, pe litere, reuşea să buchisească totuşi câte un cuvânt. Numai că Ei nu trebuiau să ştie sub nicio formă că el ştie. Cel puţin, nu deocamdată.

-Nu trebuie să citeşti, i-au răspuns ai lui într-un glas, uită-te la poza asta de aici, şi au bătut în acelaşi timp cu vârfurile degetelor pe o poză înnegrită de prea mult tuş, din care cu greu se distingea ceva.

-E Lily, prietena ta.

Luc s-a uitat, a întors ziarul pe toate părţile, s-a uitat la ai lui, iar în ziar, iar la ai lui, iar în ziar, dar fetiţa din poză nu semăna deloc cu Lily.

-Nu-i Lily.

-Ba da, ea este, au protestat Mama şi Tata. Scrie lângă poză.

-Lily A., de 7 ani, a murit ieri lovită de o maşină pe singura trecere de pietoni din orăşelul Oxan, a citit Tata din ziar.

-E vorba de orăşelul nostru, a spus şi Mama, de parcă nu i-ar fi trecut prin cap că Luc ştie totuşi în ce oraş locuieşte.

-Iar Lily e prietena ta, a adăugat Tata.

-Pe Lily o cheamă Lily, nu „Lily A punct”, iar cu argumentul ăsta Luc a sperat că va pune capăt acestei plictiseli de discuţii.

-„A punct” e numele ei de familie, scumpule, i-a scăpat Mamei, deşi ştia cât de mult urăşte Luc să i se spună „Bubi-mic” şi „scumpule”.

-Cum să fie numele ei de familie? O literă? Ce, pe mine mă cheamă Luc plus o literă plus punct? Unde aţi văzut voi un nume de familie format dintr-o literă punct?

Tata şi-a dat ochii peste cap, ceea ce însemna că nu va mai rezista acestei discuţii mai mult de două minute, pentru asta Luc putea băga mâna în foc, iar Mama a oftat, şi-a lăsat capul în piept, iar după o secundă şi-a scuturat părul spre spate şi a spus, hotărâtă să încheie discuţia:

-Luc, e o prescurtare.

-Ce-i aia prescurtare?

-Luc, te rog, nu mă întrerupe!

-Nu ştiu ce-i aia prescurtare!

-Dacă m-ai lăsa să termin, ai afla. Prescurtare e atunci când în loc să scrii tot cuvântul, scrii doar o parte din el.

-O literă poate fi o parte dintr-un cuvânt? Nu e cam puţin pentru o parte?

-Luc, o să înveţi la şcoală că toate cuvintele sunt făcute din litere. Deci da, o literă e o parte dintr-un cuvânt.

-Şi de ce să faci prescurtare la numele de familie? Numele nu e cuvânt. Lily nu e totuna cu farfurie.

Cum era de aşteptat, Tata s-a ridicat, spunând că se duce să se plimbe puţin prin grădină. Asta înseamnă că se duce să fumeze, pentru că în grădina lor nu aveai unde să te plimbi, mai mult de doi paşi de-ai lui Tata şi zece de-ai lui, că Luc a numărat într-o zi, într-o parte şi în alta. Numai că Tata nu avea voie să pronunţe în faţa lui Luc cuvintele fumat şi ţigară. Şi în nici un caz nu avea voie să fumeze înăuntru! Luc nu era chiar atât de naiv, ştia exact ce se petrece în casă când Tata ieşea, chipurile, să se plimbe puţin prin grădină.

Imediat îşi dă şi Mama ochii peste cap, semn că s-a enervat şi ea. Rău de tot.

-Scumpule, Lily a murit şi cu asta basta. Ce-i aşa de greu de înţeles? Şi bunica a murit, da, îţi aminteşti. A fost în vara trecută, înainte de a pleca la mare. Atunci nu a scris în ziar, totuşi toată lumea a crezut. Acum scrie şi aici, iar tu nu vrei să crezi!

Luc nu credea, în primul rând pentru că Lily A. nu semăna cu Lily, iar în al doilea rând, pentru că Lily A. nu semăna deloc cu Lily. Ce nu ştiau ai lui era că Lily avea pielea verde, iar Lily A. avea pielea tot albă, cel puţin aşa se înţelegea din poza aia nu tocmai clară.

Tata se apropia de finalul plimbării prin grădină, cum Luc a văzut pe geam, iar Mama deja pune în farfurii chestiile alea scârboase pe care el trebuie să le mănânce. Nici măcar nu ştie cum se cheamă, seamănă cu nişte verze, dar sunt foarte mici şi super scofâlcite. Şi au un gust… bleah!

Luc respiră adânc, mai aruncă o privire spre ziarul îndoit lăsat pe masă, trage cu ochiul spre bucătărie, să se asigure că Mama e ocupată cu pregătirea cinei, ridică rapid capacul bombonierei, îşi îndeasă în gură o caramea cremoasă, se îndreaptă spre bucătărie. Soneria ţiuie scurt. Se repede să deschidă.

-Mister Luc! How are you? How is Lily?

Singurele cuvinte într-o altă limbă pe care Luc le ştie. Nu le spune el, dar lui îi sunt adresate. Bunicul, care în tinereţe, deci acum vreo 200 de ani, fusese profesor de engleză, numai aşa îl salută pe Luc, promiţându-i de fiecare dată să-l înveţe şi pe el această limbă când va începe să meargă la şcoală. Luc crede însă că Bunicul nu mai ştie şi altceva în afară de cuvintele astea, dar va vedea peste câteva luni, că atunci începe şcoala. La grădiniţă nu a învăţat nici o altă limbă străină, pentru că Doamna este o susţinătoare a regulii „toate la timpul lor”, iar timpul învăţatului este după şapte ani. Până atunci, e de joacă, iar cine are chef să înveţe engleza poate s-o facă şi uitându-se la televizor. Numai că el, Luc, se plictiseşte la televizor şi ar prefera de o mie de ori să fie un explorator, ca Lordul Torr Hayerdall, să descopere o lume nouă pe care să o boteze el şi în care să-şi înfigă steagul, aşa că de ce ar avea nevoie de engleză într-un loc în care se vorbeşte o limbă inexistentă?

-Lily a murit, răspunde Mama de la bucătărie, rămând câteva secunde cu lingura de piure în aerul de deasupra farfuriilor.

-Lily a murit?

Bunicul îl priveşte pe Luc, aşteptând o confirmare.

-Scrie şi în ziar. I-au dat şi poza, se aude Mama de la bucătărie.

-Nu mai spune! Bătrâne… îmi pare rău. Bunicul îşi agaţă pălăria în cuier, îşi sprijină într-un colţ bastonul cu mâner de argint, care, ştie toată lumea, e doar un fason. Bunicul se ţine bine, cum s-ar zice, dar îi place întotdeauna ca seara, la costum, să asorteze bastonul lui antic din lemn de vişin, să simtă cum pumnul i se mulează pe mânerul sub formă de cap de şobolan. Îl ia de după umeri pe Luc şi îi face vânt uşor, în living.

La masă, până să se aşeze Mama şi Tata, după ce şi-a deschis cei doi nastori ai sacoului:

-Luc, Bunicul o să-ţi spună un mare secret.

Pauză. Inima îi bate mai tare. „Ştiam eu!” „Ştiam eu!”

-Lily de fapt nu a murit, a plecat într-o excursie. În Ţara de Portocală.

„Da! Ştiam eu! Aia nu era Lily! Ştiam…”

-Nu!, a ţipat Mama de la bucătărie, iar Tata, care tocmai intra în living, şi-a pus mâinile în cap.

„Of! Şi Bunicul ăsta!” Dacă tot e secret, de ce nu poate să i-l spună lui, personal? „Parcă nu i-ar şti pe-ăştia şi cum reacţionează! Una-două se panichează!” Dar poate Mama şi Tata ştiau de fapt de excursia lui Lily şi au inventat toată povestea asta, cu ziarul şi accidentul, doar ca să-l păcălească în cazul în care ar fi spus că vrea şi el să meargă.

-Ţara asta de Portocală? Ce-i asta? E departe? Cât de departe?

-Păi, e cam departe, mister Luc, şi Bunicul a mişcat capul, ca şi cum ar fi măsurat câteva catralioane de kilometri până acolo.

-Crezi că eu aş putea ajunge acolo?

-Nu, categoric nu! sare Mama, deşi categoric nu pe ea o întrebase Luc.

Bunicul nu mai spune nimic. Nimeni nu mai spune nimic. Mama şi Tata sunt nervoşi, mestecă fără să ridice capul din farfurie, iar Bunicul îşi îndeasă în gură o chestie de-aia scârboasă.

„Cred că nici nu sunt nepotul lui adevărat. Dacă chiar ar fi Bunicul meu, nu s-ar atinge de porcăriile astea verzi. Trebuia să-mi dau seama, tot timpul se aliază cu Mama şi Tata”. Luc plimbă cu furculiţa în farfurie un cocoloş verzuliu.

-Bubi-mic, trebuie să mănânci. Dacă vrei să te faci mare, trebuie să mănânci şi nişte legume, spune Mama şi îi trece mâna prin păr.

-Ar trebui să mergem la frizer, mormăie Luc fără să o privească, făcând în acelaşi timp un viraj stânga în dreptul grămăjoarei de piure.

Nu suportă când Mama i se joacă în păr. Pe lista cu cele mai nesuferite lucruri din lume, ăsta e pe locul trei.

-De ce, Bubi-mic, nu-ţi place cu părul aşa mai lunguţ? La şcoală va trebui să-l tunzi mereu, o să plângi după libertatea de acum.

„Ce-i aşa de plăcut să stai cu părul în ochi? Sau, transpirat, să ţi se lipească de faţă şi de gât?”

-Să ştii că nu-mi face nici o plăcere să îmi stea vâlvoi de fiecare dată după ce fac baie. Chiar trebuie să mergem la frizer.

din noiembrie, Elena Vlădăreanu la Biblioteca de poezie

elenav1