Alexandru Potcoavă răspunde la chestionarul lui Mihail Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Războiul cu cornete de hârtie. Mai apoi, mâzgâlitul hârtiei rămase.

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre ce ne trece prin cap. Dacă ne trece ceva. Altfel tăcem, în aşteptarea viitorului.


– Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Şahul. Nu urmăresc niciun sport la TV. Din când în când, eventual, savurez un meci de fotbal. Dar fotbalul nu mai e sport, e fenomen de masă, cam ca religia şi politica. Aş fi însă curios de artele marţiale. Mi-ar pune un pic sângele în mişcare acum, la 30 de ani, când încep deja să seamăn cu Budha (nu de la meditaţie ci de la bere).

împreună cu Daniel Vighi

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Nu aş ucide. Drept e că nici nu m-am confruntat vreodată cu situaţii limită, când te miri de ce-i în stare şi cel mai blajin dintre oameni pentru a-şi scăpa pielea.

– Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Jurnalismul şi navomodelismul. Alte -isme, nu-i aşa?

– Ce sentimente/stări te enervează?

Cele de neputinţă.
– O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Ştiu eu, naşterea mea? Deşi asta-i cam ca lauda seminţelor recitată de gorunul din margine de codru.
Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Prima întrebare ţine cred de o concepţie modernistă ba chiar romantică ( în fine, cam ca la Macedonski, aşa) asupra artei, or noi trăim în plină postmodernitate, înconjuraţi de pop-art, bricolaj şi kitsch. Sunt de părere că dacă ai un mesaj de transmis o poţi face şi prin rock şi prin jazz, hip-hop şi manele sau hibrizii tuturor genurilor. Cât de sărac sau de avut devii prin asta nu ţine doar de tine. Succesul depinde azi de orizontul de aşteptare al publicului, de promovare, de moment etc., un întreg lanţ trofic în care te poţi trezi ca prima verigă, cea mai de jos – planctonul înghiţit de peştişorul înghiţit de rechinul înghiţit de balena care îngraşă planctonul. Important e să fii conştient care formă i se potriveşte mai bine fondului tău, targetului tău ( într-un limbaj pe care Salamul Minune nu-l înţelege neapărat ca din carte dar îl intuieşte foarte bine după ureche, so what?) şi să nu te dai altceva decât eşti. Abia impostura ar fi stridentă, nu că s-ar mai mira cineva. La urma-urmei, dacă e s-o luăm pe partea financiară, cea mai comercială carte din lume e Biblia şi nu sunt convins că versetele din Cântarea Cântărilor bunăoară nu s-ar potrivi pe nişte ritmuri orientale, că doar păstorii acelor vremuri nu ştiau de Rush, Genesis sau Jan Garbarek – invers poate da.

Ca scriitor şi ca om n-aş accepta să mi se impună o dogmă, o ideologie, o cale de urmat neabătut. Sigur, e uşor să afirmi asta când ştii că nu te trezeşti într-o clipită cu Inchiziţia sau Securitatea la uşă să-ţi ceară socoteală, dar cine poate prevede viitorul? În fine, am scris asta şi scris rămâne. Că într-o eventuală zi, pentru astfel de poziţii mă vor pune la index sau mai ştiu eu unde nu mă preocupă acum. Oricum, într-o asemenea situaţie aş încerca cât pot să nu mă dezic, deşi cât te poţi pune de exemplu cu o reeducare ca la Piteşti? Ce valoare şi ce efecte a avut testamentul lui Vulcănescu: „să nu mă răzbunaţi” în acel context pervers? Şi, ca să continui, crede şi nu cerceta mi se pare o imposibilitate, o castrare. Îndoiala mă pune în mişcare. Sigur, a (te) îndoi e similar uneori cu a multiplica (şi dilua) o băutură tare cu apă chioară. Una peste alta, totul e relativ, deci exist. Exist, şi atunci totul e relativ.
Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Întrebarea aceasta mă duce cu gândul la celebra înfruntare de la Azincourt, asta a fost  în plină epocă a cavalerilor, când nobilii francezi aliniaţi pe câmpul de bătaie  i-au îndemnat pe englezi : domnilor, trageţi voi primii. Urmarea se ştie : primii au fost desfiinţaţi de arcaşii briţi.  Ce vreau să spun e că indiferent dacă l-aş simpatiza sau nu pe celălalt pretendent la… glorie, dacă aş simţi că acela e mai bun decât mine, şi deobicei am pornirea asta, aş refuza premiul, chit că asta ar însemna să nu mai iau niciodată vreunul. Detest nedreptatea, indiferent cui i s-ar face, mie sau altuia. Deci e clar, ca s-o scot la capăt am nevoie de un agent literar. Unul care nu se pierde în galanterii şi acordări de prioritate.

– Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

În timp, prin muncă și fără să conştientizez neapărat. Unii ar spune poate prin acumulări succesive, prin arderea etapelor şi alte cele. Eu zic deci : pe nesimţite. Chiar nu-mi dau seama cum am devenit ceea ce cred eu sau alţii că sunt acum. Dar, în fond, ce sunt în acest moment?

chestionarul va fi reluat într-un număr viitor din tiuk!

Alexandru Potcoavă – un chestionar (X)

X. Dacă…

Ar fi să schimb ceva din traiectoria mea literară, aş schimba… schimbarea.

N-aş mai scrie, ar fi… nasol. Nu pot să dictez.

N-aş mai putea scrie ar fi… pentru că nu mai am mâini. Dar şi atunci aş continua, cu… picioarele. Asta ar însemna manierism sau adaptare?

-mi pare rău de ceva, e că… nu reuşesc să regret nimic.

E să pun o întrebare suplimentară în acest chestionar şi să şi răspund, aceasta ar fi…

Crezi în viaţa după moarte? – După moartea cui?

Alexandru Potcoavă – un chestionar (VIII-IX)

VIII. Cum ar arăta:

  1. Standul meu la un târg de carte – Depinde şi de standing, să zic aşa.
  2. Coperta cărţii mele de debut –  bună, rea, coperta îmi aparţine. E după mine.

IX. Cel/cea/cele/cei mai

Cel mai…

Bun poem al meu este… următorul. Încă nu m-am gândit la el.

Important aspect pentru mine ca autor este să… expect şi să expectorez.

Cea mai…

Mare gafă făcută de când „activez” în literatură a fost… cu ocazia lecturii la Festivalul de la Sighişoara, în 2000, în faţa unui Ion Bogdan Lefter, Muşina, Bodiu sau Iova, a Simonei Popescu, care au ridicat din umeri la ciudata însăilare (urmuziană?) compusă dintr-un sacou bavarez şi o cravată de piele întoarsă ce le-a recitat versuri gen „poetul nu este un altul când duce gunoiul la tomberon”. Chiar şi aşa, regretatul şi bonomul Gheorghe Crăciun, cu care am avut mai apoi, într-o tabără de la Lipova, ocazia să gust nişte pahare de vin roşu în tihnă, a considerat în articolul -„dare de seamă” din următorul număr al Observatorului Cultural că „am ceva de spus”. Nu-i vorba că sintagma aceasta, care altfel a devenit clişeu, a fost cea mai importantă recunoaştere de care am beneficiat, dar scrisă de Gheorghe Crăciun îmi va rămâne cea mai dragă.

Cea mai mare emoţie am avut-o… la fiecare lectură. Promit că se va repeta. Cu fiecare ocazie.

Cele mai…

Mari speranţe mi le-am făcut cu… mine însumi. Încă n-am scăpat.

Grele momente au fost atunci când… mi-a murit cineva drag. Multe proiecte începute n-am mai fost în stare să le duc la capăt după un asemenea eveniment, chit că n-aveau nicio legătură cu persoana respectivă. Dar aveau cu mine.

Cei mai…

Mulţi bani i-am câştigat pe volumul… Istoria literaturii române de la origini până în prezent al lui G. Călinescu, pe care l-am vândut unei colege de facultate.

Fericiţi oameni pe care i-am făcut cu o carte de-a mea… nu sunt neapărat cei cărora le-am dat-o gratis.

Alexandru Potcoavă – un chestionar (VII)

VII. Ce-aş cere / pretinde:

  1. Unui editor căruia îi predau manuscrisul – Să-mi spună clar: Vorbim peste n luni. După care: Domnule, se acceptă. Sau: Domnule, ţi l-am aruncat la coş. Lipsa unui răspuns te macină până la urmă cel mai tare. A, şi încă un lucru: că e da sau ba, mi-ar plăcea să primesc măcar un rezumat al referatelor dacă nu o copie. Nu mă interesează ( nu zic că n-ar putea fi relevante) numele referenţilor, ci părerea lor, care mă poate ajuta să-mi privesc textul cu alţi ochi. Lunetistul de azi lucrează deobicei în pereche cu un observator. E mai eficient așa.
  2. Unui jurnalist care mă intervievează – Să nu-şi uite simţul umorului acasă şi să nu-mi scoată, pe cât poate, declaraţiile din context.
  1. Unui juriu la un concurs naţional de debut – Să jurizeze.
  2. Unui agent literar – Profesionalism.
  3. Unui organizator de festival literar – Să se asigure că momentul e şi festival şi literar.

Alexandru Potcoavă – un chestionar (VI)

VI.Ce-mi/ți doresc

1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?

Vorba lui Cioran: “E trist s-o spunem, dar tot ce rămâne din cineva, să zicem dintr-un scriitor, e opera lui. Rămăşiţele noastre pământeşti nu sunt nimic, dar absolut nimic. Să scriem totuşi, dacă tot nu avem forţa sufletească de a dispărea fără a lăsa urme. Să faci o carte e semn de abdicare metafizică. Să abdicăm.” ( Caiete II 1966-1968, ediţia a doua, Ed. Humanitas, 2005, pag. 169). După umila mea părere, “să faci” o carte e dimpotrivă o incizie argheziană cu unghia în zidul metafizicului, în rest sunt de acord cu Cioran ( sunt convins că-l măguleşte chestia asta). Aşadar, să zgâriem înainte!

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)?

Să dai de mine. / Să dai Bacul din mine.

Alexandru Potcoavă – povestea cărților (exclusiv BDP)

alexandru potcoavă iar bianca sta-n alex

După cum o arată titlul, dar şi fotografia de pe copertă, cartea fructifică o scurtă, intensă şi sinuoasă experienţă de dragoste. Textele oscilează ele însele între discursul prozastic, dicteu automat şi neo-expresionism. La un moment dat, Răzvan Ţupa mă plasa cu acest volum între întemeietorii unei direcţii în poezia douămiistă. Ştiu eu ce să zic?      

 

 

 

Pavel şi ai lui

Scrierea acestui roman am perceput-o ca pe o datorie faţă de memoria unchiului meu Pavel, a cărui moarte m-a marcat, să spun aşa, pe viaţă, dar şi ca pe o încercare de a defini moartea ca atare. Am încercat să redau aşadar în cuvinte ruina(rea) fizică a unui om în plină paragină a spaţiului înconjurător şi, eventual, determinările reciproce. Nu este o carte despre Banat, este însă una despre derivă şi marginalitate (ca spaţiu geografic şi temporal) a cărei acţiune se întâmplă (să fie) în Băile Herculane şi împrejurimi.

Ca tehnică, am mers pe fragment şi intertext, crezând că îmi servesc cel mai bine scopului. Când i-am arătat manuscrisul lui Daniel Vighi, acesta, primul, a făcut legătura cu cartea Un Burgtheater provincial a lui Livius Ciocârlie, pe care, mea culpa, până atunci nu o citisem. Aşa am ajuns să beneficiez de o ascendenţă onorantă, absolut, dar involuntară.

Alexandru Potcoavă – un chestionar (V)

V. (Auto)portret

1. Un autoportret (în cuvinte)

Autoportretul meu e un puzzle în lucru. Identitatea mea se asamblează, pe măsură ce mă dumiresc de ea şi înseamnă inclusiv migala cu care adun piesele răspândite prin toată Europa strămoşilor şi precizia cu care le pun cap la cap încât să aducă cu cineva cât de cât asemănător mie. Mă întreb cine le-a amestecat în halul acesta!

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra)

Câteva direcţii şi multe intersecţii, plus giratoriile (şi giruetele) de rigoare. Aş vrea să cred că m-am încadrat pe o stradă cu (non)sens unic.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 57 de alți urmăritori