Arhiva

Archive for Mai 2010

răzvan ţupa / photo shooting

fotografie realizată special pentru Biblioteca de poezie de către Costin Dan, în 2001.

Turneul, proiectat până în cele mai mici detalii, a rămas o poveste pe hârtie.

Anunțuri

răzvan ţupa – corpuri româneşti (no name)

aceleaşi atingeri personale

doar te văd acolo înconjurată de tot aerul
pe care îl respirăm toţi
şi asta ar trebui să fie o încurajare
să văd că ne alegem cu
aceleaşi atingeri ca toată lumea
un pic miraţi
de posibilitatea deschisă la capătul mânecii

îţi povestesc filmul ăsta în care admiraţia
devine o formă de răzbunare
şi porumbeii care trec pe deasupra
anunţă cu micile lor mizerii
mizeria mai mare crescând
printre circumvoluţiunile unei minţi
mintea care ne conţine
cu străzile explodând mut de dorinţă

& tot ce este smuls absenţei provizorii
este numai atingerea
siguranţa atingerii urcând ca o buză uriaşă
între un om şi celălalt
până la bruma de gest
care ne înroşeşte până semănăm cu
a doua parte a gurii în sfârşit rostind îmbrăţişată de

căldura salivei topită în aerul tot mai personal

carnetul complet îl găsiţi aici

nora iuga și chat-ul observatorului cultural

Irina Petrişor: Ce consideraţi perimat la 77 de ani?

Corpul. Dar şi aici e ceva de completat, adică mie îmi place, de foarte multe ori, cînd ies de sub duş, să mă duc în faţa oglinzii de pe perete. Chiar la vîrsta asta, înfrîngînd orice fel de frică, îmi place să mă uit dezbrăcată în oglindă. De multe ori, am impresia că arăt bine şi îmi spun uneori că e o iluzie. Sînt aproape sigură că e o iluzie optică, dar faptul că totuşi există acest trup imaginat, care, în ochii mei, se transformă într-o realitate agreabilă, îmi face bine. Am rămas foarte surprinsă cînd am văzut, la televizor, comentariile specialiştilor în cazul fotomodelelor care ţin acele infernale cure de slăbire şi nu văd în oglindă că sînt scheletice, ba au impresia că sînt mult mai grase. Îşi văd alte dimensiuni. Probabil că aşa ceva se întîmplă şi odată cu vîrsta, la bătrîneţe. Eu, de pildă, am rămas în minte cu silueta mea de la 40 de ani, atunci nu aveam decît 58 de kg, şi cred că la 1,68 arătam destul de bine.

un cristian: Îmi spuneaţi anul trecut că aţi fi pozat în Playboy, dacă ar fi existat…

Da, aş fi pozat sigur, în primul rînd pentru că nu mi-a păsat absolut niciodată de ce spune lumea despre mine, şi aş fi pozat şi pentru că voiam să-mi arăt corpul.
 

un cristian: Credeţi că soţul dumneavoastră ar fi fost de acord?

Uite că nu m-am gîndit la perechea mea, m-am gîndit numai la mine. Nu cred că ar fi fost de acord. Mă gîndeam că, dacă aş fi fost singură, liberă, aş fi făcut-o precis. Altminteri, cred că l-aş fi ascultat, adică nu aş fi vrut să-l supăr.

un cristian: Ce scriitoare credeţi că ar fi putut poza în Playboy?

Ştii cine avea un corp superb cînd era tînără-tînără? Ana Blandiana avea un corp frumos, foarte frumos, pe vremea cînd eu aveam 40 de ani şi ea era cu zece ani mai tînără. La altele nu prea ştiu, că poetele nu prea sînt foarte frumoase. Dintre poetele tinere, o găsesc foarte frumoasă şi extrem de interesantă pe Oana Ninu. Pe Angela Marinescu am cunoscut-o foarte puţin cînd era tînără. Acum, în schimb, vorbim toată ziua, bună ziua la telefon. I-am văzut pozele din tinereţe. Angela avea corp frumos. Dacă acuma îl are cum îl are, cred că Angela era foarte bine, putea poza în Playboy. Şi Magda Cîrneci era foarte frumoasă.
întregul dialog în nr. 438 al Observatorului cultural

răzvan ţupa – supliment în Observator cultural

Poeticile cotidianului n-au freză, n-au ochi, n-au pantofi. Cum să le văd dacă Răzvan se postează mereu în faţa lor.

– Răzvan e cum se vede: înalt, slab, cu ochi albaştri… e şi cum nu se vede: retras, melancolic, îndrăgostit de singurătate sau de altcineva.

– De la început, Răzvan a vorbit altă limbă. Semăna puţin cu limba lebedei mele, nu era stătătoare ca lacul, era „şi te du la Dunăre/ şi bea apă tulbure”.

– La Poeticile cotidianului, Răzvan împleteşte coşuri frumoase de răchită, leagă tulpini noi de tulpini vechi noduroase şi, uite că rezistă, coşurile. Poţi să cari în ele chiar şi o voluminoasă istorie a literaturii române.

– Răzvan meditează la destine şi teorii literare; ne pune să parcurgem labirintul cu oglinzi deformante să înveţe urmaşii ceva din faptele de arme ale înaintaşilor. Pe Răzvan îl iubesc şi urmaşii şi înaintaşii.

– Dacă Răzvan n-ar fi, nici Clubul A n-ar fi şi nici Nora I. n-ar avea în Berlin la ce se gîndi.

(Nora Iuga, iulie 2009)

Razvan Tupa 012

Ideea de star-system în literatură e foarte păguboasă

interviu cu Răzvan Ţupa

După experienţele cenaclurilor literare care au marcat ultimii 15 ani (Cărtărescu, Ianuş, Mincu), după experimentele de lectură din metrou sau biserică din 2001 de la Biblioteca de poezie, Răzvan Ţupa, unul din puţinii autori pentru care publicul înseamnă mai mult decît o entitate de cumpărători s-a lansat într-un proiect de anvergură, prin care poetica relaţională devine un eveniment cotidian de interacţiune.

De ce Poeticile Cotidianului, de unde denumirea asta?

Am vrut un eveniment care să se repete la un interval regulat, săptămînal. Paul Radu de la Club A a dorit un astfel de eveniment şi-am acceptat. Mi-au spus că pot face orice, iar eu am vrut să existe iniţial şi trupe rock în program, să scăpăm de formatul poezie-muzică folk.

Ce urmăreau PC?

Să ofere o alternativă la varianta de lectură pur şi simplu. Eram sătul de cenacluri în care se comentau lucrurile scrise şi trebuia să venim cu ceva care să pună poezia în altă lumină şi să trecem la un tip de discurs performativ. Adică nu să agaţe publicul, publicul ar fi venit oricum dacă tu aveai un eveniment care să funcţioneze regulat.

interviul complet aici

răzvan ţupa – un chestionar (V-VI, 2003)

V. (Auto)portret

1. Un autoportret (în cuvinte)

N-ai crede că o să se învârtă prea mult pe aici.

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra):

Din păcate eu nu prea sunt un om al grupului. Oricat s-a vorbit de generaţie şi prietenii,
cred că esenţial, suntem prima generaţie de indivizi care nu pun pret pe motivaţia biologică (sau ideologică, pentru că în cazul nostru cele două coincid) a formării unui grup.

VI. Ce-mi/ce-ţi doresc?

1.Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?

Mai vedem.

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)?

Să nu te plictiseşti. Să crezi că nu poţi să înţelegi ceva pentru că n-ai ştii destul.

interviu cu Nora Iuga

un cristian: Se împlinesc în curând zece luni de şedere în Berlin. Cum a fost drumul de la Fasanenstrasse 23 la Stuttgarter Platz22? Înţeleg că sunteţi ultimul bursier DAAD de la această adresă, dar şi că urmează o nouă destinaţie şi o altă rezidenţă.

Nora Iuga: Un prieten din Germania mi-a spus că nu poţi surprinde specificul unui oraş, fiinţa şi fizionomia lui distinctivă, decât dacă-l parcurgi în câteva zile, ori dacă ţi-l însuşeşti treptat într-un timp îndelungat, trăindu-i viaţa cotidiană ca oamenii locului. Berlinul meu de pe Fasanenstrasse 23 l-am cunoscut în două luni de vară. A fost iubire la prima vedere, a fost coup de foudre, a fost suprafaţa care implică stilul, forma, fardul, Berlinul frumos, pus ca pudra deasupra Berlinului adevărat: case, grădini imense, fete blonde cu dogi mari în lesă, blazaţi, total absenţi la lătrăturile isterice ale celor fără pedigree, mese pe stradă cu domni civilizaţi citind ziarele sau cu familii doldora de copii, toţi vorbind în cor italieneşte. O farfurie cu pizza ocupă o jumătate de masă; femeile germane seamănă cu bărbaţii, trupuri aspre, ciolănoase. Feţele reacţionează automat, de cum deschizi uşa magazinului apare zâmbetul ca la fotograf. Vorbesc scurt, parcă ordonă. Şi Wannsee-ul, plin de vaporaşe şi feriboturi, o viaţă forfotitoare, oameni întinşi pe iarbă. Încă mai crezi că zîmbetele îţi sunt adresate numai ţie şi „Schuldigung” e un gest de atenţie, nu formula rostită mecanic când te freci de alt corp, grăbindu-te pe scara rulantă. Cred că ei spun „Schuldigung” în mod reflex şi când se lovesc de o piatră. După o săptămână la Berlin, toate aceste descoperiri ţi se par semnele civilizaţiei, ale unei libertăţi demne, orgolioase şi amabile deopotrivă, iar diversitatea de tipuri umane care trăiesc aici, dovada unei maxime toleranţe. Dacă trăieşti un an începi să observi că eşti lovit pe stradă fiindcă nu te mişti mai repede, normal cu „Schuldigung”, încep admonestările că asta se face aşa şi nu aşa şi se arată tot mai des că vii dintr-o ţară înapoiată într-una care ştie şi face totul ireproşabil. Trebuie să te adaptezi din mers la rolul în care eşti distribuit. În general, dacă vii din Est, cu cât îţi joci mai bine rolul de victimă a regimului, cu atât ascensiunea îţi este mai garantată… În materie de trecut şi de politică, e mai bine să eviţi să vorbeşti şi mai ales să nu confunzi amabilitatea cu prietenia, pentru că, dacă ai naivitatea să crezi că şi tu ai dreptul să te plângi de ceva sau de cineva, rişti să ţi se întoarcă spatele… Fără îndoială că există şi oameni aproape necunoscuţi care te primesc în viaţa lor aşa cum eşti, care te caută, care au nevoie de tine şi-ţi dau sentimentul că tu, cel mic, eşti capabil să le oferi ceva ce ei nu au. Aici poţi găsi prieteni adevăraţi şi statornici, ăştia sunt în general oamenii singuri, cei ce nu se pot aşeza undeva definitiv sau pentru multă vreme, oameni care au un semn distinctiv. Dar aş putea să scriu o carte. Am şi scris a doua parte a Jurnalului berlinez, care va purta titlul adresei mele de acum, Stuttgarter Platz 22. De la viziunea exterioară exaltat-romantică a suprafeţei, am trecut la viziunea foarte interiorizată, reflexiv-critică a unor sensuri grave, ascunse după gesturi. Faptul că sunt ultimul bursier locuitor în această casă care m-a adoptat ca o mamă cu resurse, dar extrem de iubitoare, dându-mi pentru prima oară în viaţă un statut de doamnă din lumea bună, nu-i un rol de lepădat!, al treisprezecelea bursier în acest cvasipalat şi ultimul, parcă-ţi dă un sentiment de îngrijorare.

continuarea aici

răzvan ţupa – un chestionar (IV, 2003)

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

1. Ce ţi se pare „în regulă” în lit. română actuală?
Pofta de a nu ne mai păcali cu nume mari şi lingeri

2.Ce ţi se pare „în neregulă”?(ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”)

I.P.O.C.R.I.Z.I.A.

3. Ai vrea să trăieşti din scris?(dacă da, cum vezi posibil acest lucru?)

Aş vrea să trăiesc din orice şi tot nu mi se pare posibil.

4. Cum „cuantifici” performanţa în literatură?(premii, nr. de cititori, statut
literar…)

Forţa lucrurilor scrise. Nici nu-mi pasă dacă spune exact opusul lucrurilor pe care le susţin eu. Forţa este F.R.U.M.U.S.E.T.E.A. sau una din părţile corpului ei.

5. Ai un model de performanţă?
DANTE
6. Ce ar trebui să includă un management literar performant?

În primul rând capacitatea de a aduce bani spre literatură, dexteritatea de a promova cinstit literatura nu literatorii, şi o oarecare ştiinţă de gestiune a fondurilor.