Arhiva

Archive for the ‘edituri’ Category

Gabi Eftimie – povestea cărții (experiment BDP)

Am scris-o la birou. Nu aveam foarte mult de lucru și căscam ochii pe internet, îmi făceam prieteni virtuali pe diverse site-uri și îmi imaginam prostii, scriam pentru ei, copiam imagini și le lipeam în text, era un fel de jurnal pe calculator, un compendiu cu *imagini și texte și citate care ne plac. Nimic mai mult. Doar că la un moment dat mi-am imaginat că e *ceva special și i-am trimis-o unui prieten virtual care în felul lui sicko m-a încurajat să particip la un atelier de cw, și apoi acolo am intrat într-un fel de tabără/sanatoriu feeling, am și uitat de ce am mers acolo, am stat mai mult de vorbă cu a.urmanov, organizatorul atelierului, și de aici am ajuns să public la vinea, despre care nu știam nimic.

Asta a fost. A fost foarte surprinzător pentru mine care mă învârteam printre oameni care scriau și publicau, dar nu mi-am imaginat niciodată că ceea ce scriu e publicabil *:)… dacă e.

De atunci mi-am luat nasul la purtare și mă tot chinui să mai scriu ceva care să fie chiar publicabil, cu intenție și tot.

debutul în literatură

Pot spune despre “debutul” meu doar cîteva lucruri:
N-a fost aşteptat în nici un fel pentru că nimeni nu ştia cine sînt. N-am citit la nici un cenaclu pînă atunci şi n-am intrat / nu eram membră pe nici un site literar sau cultural.
Promovarea n-a existat, sau dacă da, cred că cei care au fost la Rîşca au făcut-o mai informal. Mă refer la Adi Urmanov, Mihai Iovanel şi Octavian Soviany, poate şi Elena Vlădăreanu.
Cartea a ieşit unde “putea” ieşi, şi a fost ok, coperta a făcut-o un prieten, Cătălin Furtună, şi m-am bucurat că nu au schimbat nimic, nu şi-au impus ideile.
Cred că am avut noroc cu faptul că am putut să dau multe cărţi personal  ( pt că mi s-au cerut, nu cred că s-a vîndut cine ştie ce).
Există f multe complexe la debut, fireşte. Eu scrisesem toată cartea sub formă electronică, era un fel de jurnal în calculator, unul mai adolescentin, cu poze “preferate”, linkuri la site-uri care mi placeau şi aşa, deci n-am crezut niciodată c-o să apară aşa ceva tipărit. Forma finală nu e tocmai cea din calculator, şi asta e păcat puţin, cred, pt că cosmeticizarea aia finală i-a luat din autenticitate, din chestia aia genuină.
Sună prostesc, dar am fost copleşită de părerile (bune sau rele) legate de carte, pt că am simţit tocmai asta: că i s-a dat atenţie.
Premiile, tirajul şi editura contează în măsura în care-ţi dă vizibilitate mai mare, nu rămîi într-un mic cerc de prieteni care sa te încurajeze, deci strict “administrativ”. Cine se pricepe şi poate să profite de asta, e cîştigat, cred. Nu e şi cazul meu.
Îmi plac debuturile altora, îmi plac toate lucrurile imperfecte şi foarte grave, asumate.

gabriel daliş – povestea cărţii („până mereu”) – experiment bdp

nă mereu este o selecţie de poeme din cele patru volume de versuri pe care le-am publicat în anii trecuţi, completată cu cîteva poeme noi, recent scrise.

Selecţia cuprinde cinci secţiuni, începînd cu cea dedicată poemelor inedite, apoi cîte o secţiune pentru fiecare dintre cărţile mele, urmînd o cronologie inversă, din 2010 înspre 1996, anul debutului meu editorial.

Cartea îşi propune să aducă în atenţie poeme care nu au reuşit să ajungă la cititori, nici să cîştige în vreun fel o simpatie recunoscută din partea criticii literare.

Nu am avut pretenţia unei antologii, dar această formulă s-a dovedit cea mai practică în situaţia în care ideea de a-mi retipărit integral cărţile anterioare mi s-a părut costisitoare şi nepotrivită.

Selecţia poemelor am realizat-o urmărind un criteriu valoric şi nevoia de unitate a antologiei. Aici Claudiu Komartin, redactorul cărţii, mi-a dat o mînă de ajutor, fiindu-mi dificil în unele cazuri să selectez texte pe care nu le puteam aproxima limpede, ataşîndu-mă de forma lor sau de unele detalii personale ascunse în spatele lor.

În interiorul fiecărei secţiuni, ordinea poemelor este aceeaşi ca în ediţiile princeps, nu ascund faptul că am intervenit pe text ori de cîte ori am considerat că este nevoie.

După ce am construit antologia, am simţit nevoia unei alte păreri avizate, iar Marin Mălaicu-Hondrari a venit cu cîteva sugestii interesante. Am fost norocos să-i am alături şi pe Radu Vancu, care îmi recomandă cartea, Constantin Virgil Bănescu, care a citit anul trecut o primă selecţie care a stat la baza acestei cărţi, Augustin Cupşa şi Gabriel Adelmann.

Până mereu a apărut în luna iulie, la editura Charmides, şi a fost lansat în cadrul Festivalului de Poezie şi Muzică de Cameră Bistriţa, ediţia II, 15-18 iulie 2010. Conceptul grafic al cărţii este semnat de Ana Toma.

mandala – povestea cărții (experiment bdp)

Am început să scriu Mandala în noiembrie 2002, după moartea bunicii mele. Primul poem a fost, în ordinea cronologică a scrierii, decojesc pielița unei felii de portocală (al cincilea din carte). În câteva săptămâni am mai scris câteva texte, care au alcătuit grupajul intitulat, încă de la început, Mandala – probabil datorită lecturilor mele de mistică, simbolistică și psihanaliză din acea perioadă de adolescență tulbure și (pseudo)depresivă.

Cum activam pe atunci în cenaclul „Pătratul literar” condus de Mircea Țuglea, mi-am anunțat intenția să citesc grupajul Mandala, format din vreo zece texte. Reacțiile au fost foarte diverse. George Vasilievici venise și el la cenaclu – era consternat. Îmi amintesc că un prieten din liceu, care rareori comenta în cadrul cenaclului, deși participa întotdeauna a ședințe, a spus că aproape îi venea să vomite – lucru care mi s-a părut de bun augur. Nu îmi doream altceva decât ca poezia mea să stârnească reacții. Visam, la vremea aceea, la o poezie de maximă violență imagistică și lingvistică.

Nu după mult timp, cum eu îmi făceam veacul prin cabinetul de limba și literatura română (mă pregăteam pentru etapa națională a olimpiadei), Mircea Țuglea – pe atunci profesor la același liceu – înainte să intre la o oră, mi-a spus, aproape în treacăt, că textele mele din Mandala vor apărea în Paradigma. Șocată, nu am putut să am nicio reacție, nu l-am întrebat nici măcar când va apărea numărul. Era vorba de numărul despre „generația 2000” al revistei, apărut în primăvara lui 2003. În iunie am citit aceleași texte la cenaclul Euridice al lui Marin Mincu, care activa pe atunci la Uniunea Scriitorilor.

Am mai scris la volum pe tot parcursul lui 2003 și 2004. Același grupaj vechi, citit la Euridice, a apărut și în antologia Generația 2000 (Pontica, 2004) – și mi-a părut rău că nimeni nu mi-a cerut măcar o variantă actualizată a textelor, dacă nu o selecție personală.

Prin februarie 2005 mi-am „aranjat” volumul, am renunțat la o serie de poeme și am făcut mici rectificări pe marginea altora. Am dat manuscrisul la editura Vinea, deși aveam o „ofertă” de publicare și din partea lui Marin Mincu, la Pontica. Mandala a apărut în mai 2005 la Vinea, în cadrul târgului de carte Bookarest de la TNB. Mi-am dat seama, chiar înainte de apariție, că aș fi renunțat și la alte câteva poeme – dar era deja prea târziu. Într-un fel, Mandala ar fi trebuit să apară în 2004, pentru că a fost scrisă, în mare parte, în 2003. Pe de altă parte, aș fi putut aștepta încă o vreme, dar ar fi trebuit, cel mai probabil, să renunț de tot la ea. Așa că, până la urmă, mă bucur că a apărut și în 2005, când am împlinit douăzeci de ani (mai ales că întotdeauna am avut un fel de superstiție favorabilă în legătură cu anii terminați în 0 sau în 5). Mandala este cartea adolescenței mele „tulburate”. Și mi le asum pe amândouă.

răzvan ţupa – corpuri româneşti / povestea cărţii (experiment BdP)

corpuri românești (2005) – începe povestea

De data aceasta lucrurile au trecut la nivelul următor. Cartea Românească relansa colecţia de poezie şi Constantin Vică a propus ca variantele audio ale poeziilor să fie incluse în CD-uri pe ultima copertă a noilor volume. Zis şi făcut. Şi nu doar atât, a fost vorba de un întreg plan de promovare pe logistica pe care o avea în acel moment editura Polirom. Totul a fost atât de clar încât, poezia, pe care eu încercam să o împing spre limpezire după luptele semantico-sintactice din fetiş, a dat impresia de obscuritate şi mai mare. Aşa am ajuns în studioul de înregistrare, unde directorul postului de radio partener în toată povestea ne-a întrebat senin: sunteți numai poeţi? niciun scriitor?
Şi de aici au început avatarii relaţionali ai corpurilor româneşti. Cu poeticile cotidianului săptămânale, cu cele peste 100 de ediții de scriitori invitați până anul trecut. Şi video-poemele şi tot.
Formula inițială a corpurilor românești este aici http://www.scribd.com/doc/27508572/Corpuri-Romanesti-Volum-2005-Forma-Initiala

miruna vlada – povestea cărţii (poemextrauterine)

Debutul meu a fost ca un carusel. Ca multe alte evenimente din viaţa mea. Traseul meu aşa zis literar de până la debut nu a fost sinuos. Dar nici spectaculos. M-am remarcat la orele de limba română prin textele foarte lungi, foarte alambicate (lipsite de coerenţă dar într-un mod armonios) şi mai ales prin faptul că scriam de capul meu, şi în afara obligaţiilor şcolare. Încă din clasa a 4-a. Ceea ce a făcut-o pe doamna învăţătoare să îmi dea diploma de „scriitoarea clasei” la absolvirea ciclului primar, moment la care şi acum mă uit cu invidie. Şi am ţinut-o tot aşa până în clasa a 9-a. La Olimpiadele de română nu aveam succes tocmai pentru că o luam prea mult pe arătură. În primii doi ani de liceu mi-am dat drumul zdravăn la robinetul condeiului. Scriam zeci şi zeci de pagini. Nutream şi o poftă teribilă de a citi din creaţiile mele tuturor celor din jur. Vroiam să ştiu dacă ceilalţi înţeleg ceva din ceea ce scriu eu. După ce am citit în cadrul Festivalului Gellu Naum şi am fost remarcată de Angela Marinescu, Mihail Gălăţanu şi Marin Mincu, am debutat în revista Luceafărul şi am citit la cenaclul Euridice. Era primăvara lui 2003. În vară, la târgul de carte Bookarest, stăteam pe terasa Teatrului Naţional şi cunoşteam scriitori şi eram fascinată. Angela s-a aşezat la masa mea şi am început să povestim foarte natural. Ţinuse minte câteva versuri de-ale mele şi lucrul acesta m-a dat pe spate. Ca şi când ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Pe lângă noi trece un domn cu mustaţă. Angela mă prezintă drept o tânără promisiune în poezie. Eu îi dau mâna stingherită. Acesta îmi întinde o carte de vizită şi îmi spune să vin pe la ei pe la sediu cu ceva poeme. După ce pleacă mă uit la nume: Călin Vlasie. În mine s-a dat apoi o luptă acerbă de conştiinţă. Nu vroiam să public, nu mă simţeam pregătită şi nu ştiam exact ce implică asta, dar aveam de ales între 3 oferte. Tocmai asistasem la acel fiasco creat de lansările întârziate cu vreo 2 ore (Ruxandra, Elena, Claudiu si alţii) ale editurii vinea şi încercam de fiecare dată să evit întrebările insistente ale lui Nicolae Ţone despre debut. La fel se întâmpla şi cu propunerea lui Marin Mincu de a debuta la Pontica, acesta considerând un drept moral de mă promova deoarece mă „descoperise” la liceul Eminescu. Eram totuşi total ruptă de luptele între orgolii şi după ce am fost o dată la sediul editurii Paralela 45 şi l-am cunoscut pe Gheorghe Crăciun, un om blând, care nu s-a speriat atunci când am intrat la el în birou (mai ales că întârziasem mult de la ora stabilită deoarece mă rătăcisem prin casa Scânteii) cu un braţ de hîrtii  (peste 200 de pagini) care trebuiau să facă parte din volumul meu de debut am decis că vreau să debutez acolo. Sprijinul lui Gheorghe Crăciun a fost foarte mare. M-a ajutat să sap în teancul acela de texte şi să scot ce e mai bun. La fel au făcut şi Angela Marinescu şi Nora Iuga şi Octavian Soviany. Eu nu îmi puteam da încă seama ce text funcţionează la nivel poetic şi ce nu. De cele mai multe ori mergeam orbeşte, pe instinct. După un travaliu de vreo 2 luni au ieşit Poemextrauterine.

Nu uit niciodată cum mi-a venit ideea titlului. Eram în maşină cu mama şi tata şi ne îndreptam spre nunta fratelui meu la Târgu Mureş. Mama îi povestea înflăcărată tatei despre o cunoştinţă de-a lor care tocmai avusese o sarcină extrauterină. Eu aveam în mână un pix şi o hârtie şi notam imagini culese din peisaj. Norez dintr-o dată: poem extrauterin. Mă obseda acea sintagmă. Şi zâmbesc. Îmi dau seama că mă defineşte foarte bine. Apoi pun la plural şi le unesc.   Am simţit că asta e ce trebuie. Un titlu pe care îl avusesem înainte fusese „Soarele de la Austerlitz” deoarece treceam atunci printr-o mare febră napoleoniană. Dar Poemextrauterine mi s-a părut potrivit. La fel i s-a părut şi lui Gheorghe Crăciun deşi acesta mă avertizase că un astfel de titlu i-ar fi putut canaliza greşit pe cititori, spre alte centre de interes decât cele cu adevărat importante. În două săptămâni cartea intra deja în tipar ca să apară la târgul Gaudeamus din noiembrie 2004 de la romexpo. Coperta are de asemenea o poveste frumoasă. Am vrut să fie ceva ultra metaforic acolo, dar nimeni nu a intuit ce e înfăţişat, din toţi cei pe care i-am întrebat. Colegul meu Florin Vitzman care a făcut fotografia a făcut mari eforturi să o realizeze. Era vorba despre radiografia mea de femur pusă pe geam astfel încât între picioare să se vadă soarele. Şi deasupra pelvisului se vedea un fel de vârtej negru, un efect neaşteptat al fotografiei. Şi cam aceasta e povestea primului volum de poezie din colecţia Debut a Editurii Paralela 45, care a rămas dealtfel şi unicul.

diana geacăr – „frumuseţea bărbatului căsătorit” (povestea cărţii)

Ianuarie 23, 2010 3 comentarii

„frumuseţea bărbatului căsătorit”, ed. Vinea, 2009

Au trecut nişte ani, teancuri de cărţi, vreo patru joburi, documente word pline de poezii, nişte vieţi. Peste mica oglindă din frunte au trecut zile întregi fără să se vadă nimic, pentru că disperarea şi-a pus ochiul acolo. Sau gura.

Totul a început, zic eu acum, cu psihoterapia unde am spus povestea aşa cum o ştiam eu, în firimituri. Disperarea, aveam să-mi dau seama curând, poate fi păcălită cu poveşti. La scurt timp, moartea s-a oprit şi am început să văd poeme în mica oglindă din frunte, care se întorsese. Erau nişte secunde uimitoare, în autobuz sau mergând pe stradă când, fără să mă gândesc la nimic, dintr-odată, mă simţeam în alt spaţiu, în alt timp, undeva unde totul avea sens, firimiturile de poveste se legau.

Aşa am început să scriu volumul, aşa am început să mint şi să-mi placă. Am învăţat să mişc mica oglindă.

De data aceasta, în acest volum, dorinţa de a dialoga e absentă (o altă minciună, de fapt, dialogul), personajul tânjeşte după recuperarea şi reconstruirea propriului discurs şi după un loc „în care nu mai vrea nimeni”.

Terminasem cu Bucureştiul, mă plimbam prin Târgovişte în fiecare zi cu o poftă disperată de simţi fizic că aparţin locului (şi multe poeme din ultimul ciclu sunt despre asta), de exemplu, când treceam pe lângă casele în paragină de pe Calea Domnească, îmi doream să mă absoarbă răcoarea şi mucegaiul, dar nici eu nu păşeam spre ei, nici ei nu îndrăzneau să se apropie. Stăteam ore întregi la Zoo şi vorbeam cu animalele sau cu Anne Carson şi Fleur Adcock, după ce ne beam cafeaua, le arătam ce scriam sau mă întindeam pe o bancă în parc (dar, de când cu şcoala, s-a terminat distracţia, Marry Poppins nu-şi permite să se întindă pe iarbă, la marginea lacului).

În primul an, la Târgovişte nu am văzut pe nimeni, nu am vorbit cu nimeni, nu am făcut nimic altceva decât să scriu. Cu totul, a durat trei ani şi mai multe variante până la a şti finalul volumului. Dacă la primul volum intenţia era să nu modific nimic, pe cel de-al doilea nu l-am dat până nu am simţit că nu mai am un singur cuvânt de schimbat sau adăugat.

andra rotaru – „povestea cărţii”

Nu e o poveste. Ca de fiecare dată, vine cineva. Se aşază în tine, te face să te simţi. Apoi nimic, iar  nu mai e nimeni acolo, doar o fereastră de unde se văd oameni fugind în toate direcţiile. Şi pentru mulţi ani de atunci înainte ştii că doar aşa va fi. Un îngheţ fără pic de frunze, nişte oameni care se înghesuie în tine şi fiecare spune că el eşti tu. Şi atunci ţipi şi fugi şi încerci să spui că nu ştii cine se uită la ei, de ce sunt de jur împrejurul tău. Apoi  iar înaintezi pe un drum, iarna. Nu-l recunoşti de la început. Crezi că nu  înaintezi, dar te apropii dintr-o dată de el cu toate puterile şi ochii se deschid mult. Mergi cu ei atât de deschişi încât te dor. Şi ştii că ai revenit pentru un timp. Că te-ai apropiat de întinderile de zăpadă, că unele ierni sunt de neoprit. Că ai  timp doar să simţi o rugină moale, caldă sub ele.

premiul Mihai Eminescu pentru Opera Prima, Botoşani