Archive

Archive for the ‘Mugur Grosu’ Category

Mugur Grosu – afișele no name fest

mugur grosu – videopoem inedit

octombrie 2010

Mugur Grosu – un chestionar (VI)

VI. Ce-mi/ți doresc?

1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?

încep acum o poveste mi-am luat şi chitara

nu ştiu să cânt nimic la ea dar asta

se va vedea mai târziu cu aceeaşi

precizie cu care în zilele mai senine

se poate vedea dincolo de cămaşa mea

marea

[Haltera cu zurgălăi, Ed.Pontica, 2001]

 

2. 1. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule?

dragoste într-o zi am să-ţi spun

cât de mult ţi se potriveşte acest sentiment e păcat

că nu-l porţi îţi vine la fix

chiar dacă-n părţi arată puţin uzat

de cel care l-a purtat înaintea ta

trânteşti pe deasupra un pulovăr nici

n-o să se vadă nici n-ai idee

câţi se îmbracă astăzi la solduri

trântesc pe deasupra un plasture şi merg mai departe

zici că s-au născut îmbrăcaţi

în chestiile astea fireşte

se întâmplă să fie mânecile puţin mai mici

sau gulerul să intre niţel la apă să te strângă la gât

deschizi un nasture să mai respiri mai

pui şi tu o maletă să nu se vadă

locurile prin care ţi s-a julit gâtlejul fireşte

dai şi cu spray când mirosul de naftalină

când izul celui care l-a purtat înaintea ta e prea

insistent spray-ul e un fleşculeţ atât de util dragoste

e o cheie franceză se potriveşte la orice fel de cadavru

există mereu un colţişor din noi care putrezeşte şi

trebuie parfumat cât nu se-ntinde vestea dar ce frumos

dragoste acest sentiment mare şi lucios ca un lighean

dar dragoste tu să ai grijă nu-l scăpa din mâini

când urci scările până la mine

ies toţi vecinii o să facă scandal

deşi mie unul chiar şi acest sunet îmi pare

că are un farmec aparte îmi aminteşte de cerul nopţii

care trânteşte stelele în ghiolul Tăbăcăriei

[Haltera cu zurgălăi, Ed.Pontica, 2001]

2.2. Ce nu ţi-aş dori (vreodată)?

era odată o piatră

nici prea mare nici prea mică nu era piatra aia

să zicem că era cât o mandarină dar trasă rău la faţă

vine unul într-o zi şi-i trage un şut şi ce crezi

că i-a trecut pietrei prin cap?

a crezut că

înaintează

[Haltera cu zurgălăi, Ed.Pontica, 2001]

Mugur Grosu – un chestionar (V)

V. (Auto)portret

1. Un autoportret (în cuvinte)

„ţi-am spus că sunt

tânăr voi fi preşedintele

nimicului euforic “

[Haltera cu zurgălăi, Ed.Pontica, 2001]

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra)

„în ziua-n care Bell inventă telefonul

şi încerca să-l prescrie cu un rabat pentru autişti

eram încă proaspeţi aveam plămâni

de granit

şi câte două mâini cu care-am fi putut opri

câte ceva din lucrurile care treceau prin faţa noastră

dacă nu am fi fost chiar noi o parte din acele

lucruri care treceau prin faţa noastră“

[Haltera cu zurgălăi, Ed. Pontica, 2001]

Mugur Grosu – un chestionar (IV)

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

1. Ce ţi se pare „în regulă” în literatura română actuală?

„Actual” e un cuvânt dificil. Şi nici „contemporan” nu-i mai breaz: o ciorbă de potroace în care Grosu înoată alături de Păunescu şi Mircea Dinescu, să spunem. (Cu ultimul chiar s-a nimerit să citesc „împreună”, la Festivalul Oskar Pastior.) În „Iepoca de aur”, cei doi erau antipozii care marcau literatura „momentului”, o literatură ideologizantă, care „datează”, fie că era aservită regimului sau codificat-subversivă (şi care, peste o vreme, va trebui tradusă din română-n română); mai reţinem, în tabloul vivant, un soi de Zabriskie Point butaforic, de Bărăgan, optzecismul (tot o ideologie şi asta, pentru filologi agitaţi), plus nişte glorioşi lupi de stepă şi cireada obişnuită de literataţi – scriitorii de meserie, care-o duceau binişor din traficul de majuscule şi patalamaua de scriitor. În acele vremuri, de pildă, n-am putut cumpăra „Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade, decât la pachet cu o carte de poezele de George Ţărnea. Asta se întâmpla cu o groază de lucruri, cărţile se vindeau la pachet cu hârtia igienică, iar hârtia igienică adevărată n-o găseai decât la pachet cu un căcat ambalat. Măcar asta-i „în regulă” azi: literatura ideologizantă e pa, cum pa sunt şi iştii sau ismele. Şi, cel puţin aparent, am scăpat de „pachete” (acum li se spune inserturi…). Iar hârtie igienică este destulă…

2. Ce ţi se pare „în neregulă”?(ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă„)

După ’89 s-a dat liber la Eliade et co., iar editurile care i-au adus pe tarabe s-au umplut de respect, pe seama prestigiului autorilor „lor”. Schema asta (s-o numim „parazitare de brand“) a continuat cu vânarea laureaţilor Nobel şi-a altor urşi împăiaţi. Păi asta poate oricine: nu-i mare sfârâială să vinzi nişte lingouri care-ţi pică în poală. În schimb câţi se înghesuie la târnăcop şi cazma, la căutarea pepitelor, deşi taman editurile „mari” şi-ar permite: paradoxal, vitrina lor de trofee îmi aminteşte de vânătorile lui Ceauşescu, unde viteazul cârmaci nu apăsa pe trăgaci până nu-i lipeau ursul de ţeava puştii. La mijlocul anilor ’90, când încă eram exaltat de ideea că suntem „a doua falangă”, a doua generaţie „liberă de ideologie” după interbelici, m-am dus la o astfel de editură „de top” cu o propunere extrem de naivă: o carte-obiect, făcută de mână, în care textul devenea grafică şi viceversa, un soi de dans ritualic în jurul semnului, o uluială postapocaliptică în faţa misterelor scrierii. Cam multe pretenţii pentru un debutant! Iar tipa care m-a primit mi-a explicat, cu multe riduri în glas, că ei lucrează doar cu gabarit depăşit, de la Cioran şi Eliade în sus. Vai, dar cum mi-am permis? M-a amuţit indignarea, pentru că efortul lor era nul – efortul care contează fusese deja făcut, cu mult înainte, de alţii. Cam aşa şi acum: când ursul ia premiul Nobel, se calcă-n picioare să se fotografieze cu el împăiat. Nimeni nu s-ar duce după el în pădure. Cel mai notoriu e cazul Hertei Müller: înainte de Nobel, cartea „În coc locuieşte o damă” fusese refuzată de-o editură „de gabarit“, aşa că a apărut la Vinea, „cot la coc“ cu autori underground… Iar după Nobel, circul cunoscut… Mă nemulţumeşte la sânge că un scriitor ca George Vasilievici – care-a crezut în literatură cum copilul crede-n cofetării –ne-a lăsat în blogul său, ca-ntr-o sticlă zvârlită-n ocean, un mesaj de naufragiat: „roman tânăr, caut editură“. Niciun ecou, până azi, la mai bine de jumătate de an de la sinucidere. Hilara „epocă foiletonistică“ a lui Hermann Hesse a făcut loc „erei CV-ului“. Un scriitor mort e un mort cu CV. Şi atât.

 

3. Ai vrea să trăieşti din scris?(dacă da, cum vezi posibil acest lucru sau cum reuşeşti acest lucru)

De ani buni îmi stă pe creier o carte cu titlul de lucru Hoax (eventual Mincinos): un bestiar cu toate avatarurile scriitorului strâns cu uşa de facturi, chirii şi alte burdihane flămânde. Mi-am început „cariera“ din pubertate, măsluind scrisorele de dragoste, ca Cyrano (nasul mă recomandă…) – aşa făceam rost de bani de ţigări şi alte, nenumărate, urgenţe. Am sucit nişte minţi… Nu-i în regulă că un autor nu poate trăi din scris „cinstit“, pentru că cei mai mulţi ajung să-şi atârne farmecele prin te miri ce bordeluri: publicitate, presă, discursuri politice şi televiziuni. Nu ţin să trăiesc din scris. Aş putea trăi pentru scris, de exemplu…   

 

4. Cum „cuantifici” performanţa în literatură?(premii, nr. de cititori, statut literar…)

În fiecare noapte, îngerul meu îşi numără penele rupte. În fiecare dimineaţă ridic capul de pe perna umplută cu ele. Când penele mele vor umple perna cuiva, voi fi ajuns şi eu undeva.

 

5. Ai un model de performanţă?

M-au fascinat nenumărate făpturi glorioase, de la Michelangelo Buonarroti până la straniul Von Braun – care-a-nceput meşterind rachete de război şi-a isprăvit suind primul om pe Lună – poate cel mai delirant şi mai frumos happening al umanităţii.

 

6. Ce ar trebui să includă un management literar performant?

Abilitatea de-a descoperi în scriitor un Von Braun care poate sui oameni pe lună doar cu ajutorul cuvintelor.

Mugur Grosu – photo shooting

Mugur Grosu – Prima mea vidioţenie (în „Pana mea” nr. 3)

Nu ştiu alţii cum sunt…, că nici despre mine n-aş şti ce să spun. Când Marin Mincu, prin ’99, m-a onorat prima oară cu discursul său abraziv, am aflat multe lucruri noi despre mine pe care nu mi le-am imaginat niciodată… „Mugur Grosu anunţă orgolios apariţia unui nou insurgent, de coloratură neoexpresionistă. Ceea ce mi se pare cu totul remarcabil la tânărul plastician (Mugur Grosu face parte din breasla pictorilor din Constanţa) este tocmai amplitudinea eului dictatorial care ia în posesie cadrul extern / intern, nesinchisinud-se aproape deloc de retoricile care-l preced.“ N-am îndrăznit să îl contrazic, chit că la partea cu pictura eram astfel în impostură: întâi că ce făceam eu era grafică, apoi că picam oaie neagră în orice breaslă: printre poeţi eram pictor, printre artişti „cam“ poet (să mă denunţ c-am picat de trei ori examenul la Arte Plastice? Când unica-mi „performanţă“ notabilă a fost că, la examenul de creaţie, pe-aceeaşi mapă de lucrări luam în primul an nota maximă şi-n următorul an pe-aia minimă… Fix cu aceleaşi lucrări.). Bun, am publicat patru cărţi. Trei de poezie, s-ar spune. Dintre care două cumva pe lângă cinstitul fenomen cultural amintit: o colecţie de sms-uri şi-ncă una de mixuri cu titluri decupate din ziare. Şi cum totul trebuie să poarte un nume, am dat editurii un titlu pentru noua colecţie: Zapping poetry, după un filmuleţ pe care-l asamblasem, zic liric, din subtitrările unor programe TV. Că asta nu-i poezie, s-a spus. Da’ nici artă. Nici film. Da’ ce-o fi? …Există o îndeletnicire prin bresle, o aplecare spre calapod, un tabiet, o manie de-a anexa orice ciob de real prin numire, a eticheta, castra, fereca în borcane anume tot felul de culturi – murături, încolonate nevrotic, cu vârf. Ca şi cum ne-am pregăti de iernatul perpetuu. Când putem s-o luăm în sens invers, mai simplu: un măr nu va înceta a fi fruct dacă-i numit, subit, pară. În literatură, artă, cultură, acelaşi fruct preocupă: creaţia. Doar uneltele se schimbă, deşi nu-i definesc, nici impun conţinutul. Cum fructul nu-i descris de borcan, eticheta cu atât mai puţin nu e fructul…

M-am tot ferit să mă „legitimez“ cultural în formule deja stabilite: artist, poet, scriitor. Întâi că toate etichetele astea ascund nişte prefabricate enorme (unele chiar expirate, crăpate). Dar nici creator nu-ţi poţi spune: nu eşti demiurg, nu scoţi iepuri din cuşmă (recuzita era aici, săculeţul de scrabble e pus pe masă, clapele-s deja potrivite la pian. Tu aduci nişte degete şi amesteci /interoghezi ceva dat. Restul e dibăcie, curiozitate şi poftă). Actul de creaţie e, în primul rând, prospectiv. Dar prospector sună ca director, inspector, prorector: ca naiba!. Mai bine spun „artizan“: generator de „obiecte“ umile. Şi sună fain: autoironic, eroic, la el ca Tarzan, partizan… Dă-le-ncolo de etichete!

Când am făcut primul filmuleţ, n-veam habar ce-o să iasă, nici cum s-ar numi ce-a ieşit. N-aveam nici sinopsis, nici cameră, doar o idee pe care doream s-o prezint în Cenaclul de Marţi într-un discurs cât mai puţin „tenebros“. O glosă ironică „mută“ stârnită de-un comentariu stupid din Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi (Constantin şi Dinu Giurescu) lângă fotografia statuetelor de la Hamangia: „anticipează, cu cel puţin cinci milenii, Gânditorul lui Auguste Rodin (1880), simbolizând forţa creatoare a gândirii umane!“. Poftim cultură! Rezolvasem restul şaradelor şi-acum ne luăm de centuri cu francezii… Lasă că Brâncuşi îşi depăşise maestrul, na că şi cu un bibleou de necropolă-i dai peste nas… Exagerez, evident. În ton cu tâmpenia amintită. Cum s-a ajuns aici? De la nume. Întâi că erau două personaje, nu unul. Din pricina numelui atribuit grupului statuar de un şmecher, al doilea a ajuns o anexă: „Gânditorul şi femeia sa“. Şi aşa a rămas: Gânditorul în sus, Gânditorul în jos, simbolizează şi drege şi îi bate pe toţi. El şi Superman. Ai un nume pe buze, gata fandacsia! (Aşa s-au dus, ieri, şi cei 20 de ţărani la poliţia din Mehedinţi, să reclame că l-au văzut pe Superman zburând peste satul Gemeni… E ştire pe bune!) Dar ce vedem noi la statuete? O femeie gestantă, cu spatele dreapt şi un tip niţel cocoşat, cu capul în mâini. Parcă stă pe budă… Poate e plictisit! Dar noi nu, Gânditorul! De ce nu Constipatul, de ce nu Mahmurul, de ce nu Depresivul, Leneşul, Obositul? Nu, el Gândeşte! Iar ea e anexa… Cum aşa? Doar vorbim de neolitic, deci de matriarhat. Şi-n matriarhat ea e capul …Tot lanţul de interpretări aberante (el = gânditor, apoi el = preRodin) ţine de faptul că un şmecheraş din era noastră patriarhală a denumit nişte piese din matriarhat… Dacă am căuta un semnificant, un mesaj la (re)numitele statuete, ar trebui să pornim cu femeia. Şi de la faptul că poziţia ei, de fapt, este tipică pentru naşterea în poziţie verticală, o tehnică (dintre cele uitate) privind fătarea fără dureri: aşezată, cu spatele drept, cu mâinile apăsând pe un genunchi ridicat şi coatele îndepărtate… Dar poate El, „Gânditorul“, cu g de la gigi, să fie cel ce i-a dat preţioasele indicaţii?

N-a existat un scenariu, doar ideea că tot „cazul“ ăsta, al Hamangiţei ar merita un tratament special: o proiecţie simultană, cu două ecrane alăturate, unde atenţia să fie mereu distrasă de ce se întâmplă pe ceălalt ecran. George Vasilievici avea o cameră de amatori, am strâns o recuzită minimă şi-am improvizat, într-un cadru mai mult decât primitiv, nişte situaţii simpatice, mute, cu doi prieteni: Sorin Condrea şi prietena sa, Ruxandra… Filmuleţele au fost gata cu două zile înainte de festivalul EroTICA din 2001. La repezeală, am anunţat pe afiş asta: Cazul Hamangia, video-performance. Făcusem un montaj minimal, direct din cameră, muzica curgea separat, de pe casetofon, iar filmele erau gândite să înceapă la un interval diferit unul de celălalt, aşa că eu stăteam cu ochii pe ceas şi cu degetul pe 2 telecomenzi… Proiecţia din Clubul Touch & Stay a strâns multă lume, cu mult peste aşteptări, aşa că am pus cinci serii de proiecţii una după alta, pentru lumea care aştepta la coadă – mulţi să mai vadă odată, căci schema cu deturnarea atenţiei printr-un discurs vizual paralel reuşise… Să fi fost ăsta primul meu video-poem, cum se „zice“ acum? Sau doar o vidioţenie? Habar n-am… Azi, când sunt atâtea opţiuni gen YouTube etc, orice vidioţenie are etichetele ei, şi şansa democratică de-a fi ridicată la rang de artă… Sau poezie + artă. Sau po-artă…