Arhiva

Archive for the ‘poeme de Teodor Dună’ Category

Teodor Dună – (cel mai bun poem al meu)

noaptea încă lâncezea

noaptea încă lâncezea. eram trei şi eram în jurul unei mese,

toţi cu degetele desfăcute, cu podul palmei întors spre tavan, neclintiţi,

ca nişte statui oarbe

luminate de-o lună abia răsărită. mâinile pândeau pe lemnul

mesei. nu le priveam pentru că era două şi era noapte

şi ei au zis „am văzut în locul tău o mână fără degete” şi-n loc de ochi,

pumni de sârmă ghimpată li se întindeau sub frunte.

am zis „eu plec”

şi m-am ridicat şi ei nu s-au clintit, doar degetele le-au zvâcnit încet.

pentru că era două şi mai era şi lună pe cer

şi drumul de aici până acasă e la vreo patru kilometri, cât zece ploi.

îmi strâng haina în jurul gâtului.

pornesc. şi ei, din spatele ferestrei, ca nişte statui oarbe, privindu-mă.

cunoşteam bine drumul, doar ceaţa mă-ncurca puţin.

de la iancului spre vatra luminoasă şi de-acolo parcul şi-apoi ajung

în muncii şi de-acolo până în dristor doar zece-cinşpe minute. o nimica toată.

o plimbare prin cele zece ploi, pe sub o sută de vagoane de noapte.

şi vatra lumina ca un far liniştit în ceaţă

şi păsări nu se vedeau deloc şi oameni, nici ţipenie.

am râs în liniştea aia înfundată pentru că era două şi era ceaţă

şi zece ploi deodată mi se scurgeau pe obraz

şi noaptea ca un sac rostogolit de lilieci.

m-am oprit. făcusem, ce-i drept, o sută de paşi.

poate m-am grăbit puţin, îmi zic. nu e un drum scurt, îmi zic.

trebuie să fii mai cu băgare de seamă.

aşa că m-am oprit, dar nu mult,

cât să privesc ploaia, luna şi-apoi am pornit, poate mai încet,

dar tot râzând şi până la intrare în vatră nu m-am oprit de loc.

şi vatra nu mai lumina aşa puternic. e o farsă, un joc, o învăluire, mi-am zis,

dar înainte de toate mă aşez puţin. înainte de vatră

oricum trebuie să te odihneşti.

şi am râs şi noroc că era ceaţă şi ceaţa mi-a înghiţit repede râsul

şi l-a făcut neauzit. de-acum o să râd doar pentru mine, am zis şi mi-am privit

ceasul şi era doar trei şi mai erau zece ploi în jur

şi noaptea ca un sac rostogolit de lilieci.

dar nu m-am grăbit. timp era destul şi drumul nu urca deloc până-n dristor

şi parcă a şi început un vânt, ce-i drept, cam rece,

dar care mă purta din spate. şi am râs din nou

şi râzând am trecut vatra şi aşa am ajuns pe malul celălalt

abia pe la patru,

pentru că am trecut încet şi cu băgare de seamă.

dar de-acum, mi-am zis, de-acum o să merg întins.

însă simţeam nevoia unui pat cald şi m-am aşezat lângă un copac,

mai obosit, de parcă aş fi trecut înot strada.

şi asta m-a liniştit, deşi nici acum nu-mi priveam mâinile

pentru că în jur erau zece ploi

şi trupul se destrăma încet, străpungând aerul

m-am ridicat râzând

de ochii împăienjeniţi, de pleoapele plumbuite.

„nu-i decât o oboseală de noapte, un joc, o farsă, o învăluire”.

şi poate mai încet ca la început,

dar cu o poftă nestăpânită de a merge, am pornit,

simţind carnea proaspătă, întinsă ca o mătase, ca pielea unui copil

înecat mi se lipeau de ochi frunzele şi era noapte, era cinci

şi un vânt prielnic mă-mpingea de la spate.

„marea e încă liniştită,

trupul tău va atinge ţărmul”.

şi de data asta merg fără oprire cincizeci, o sută de paşi prin cele zece ploi,

pe sub o sută de vagoane de noapte,

pe drumul de cărămidă umedă şi miroase a copaci

şi asta înseamnă că parcul e deja pe-aproape.

totuşi e o plimbare pe cinste, îmi zic

numai că de la mersul ăsta necontenit picioarele au obosit, ies ca din moarte,

semn că pielea s-a deschis undeva.

şi râd doar pentru mine şi parcul venea uşor, plutind, cu copacii răsturnaţi,

intraţi unii în alţii. apoi se apropie o femeie,

mirosea a margine

de mare, aştept să zică, tace, o salcie se ridică de la pământ, alunecă încet prin aer.

eu plec repede,

abia târându-mă.

mă grăbesc mai mult şi mai adânc mi se afundă picioarele,

parcă până la capătul morţii.

şi merg mai încet ca niciodată, abia dacă mă clintesc

şi parcul vine în urma mea, respirând greu. lemnele îi trosnesc ca nişte oase,

e strâns ca într-o plasă, se apropie mai mult, rostogolindu-se,

înălţându-se cât zece blocuri, huruind, acoperind noaptea.

„e doar o oboseală de noapte, un joc, o farsă”, îmi zic,

îmi închid ochii, vreau să râd. şi în jur era linişte, era şase

şi dimineaţa ca o bucată de gheaţă îmi ieşea de sub tălpi.

*

iar drumul se face întâi neted, apoi moale, apoi o apă.

îmi ajunge peste umeri, mă trage înspre el, înapoi.

şi eu prea obosit şi el mă poartă ca un înecat iar spre parc

şi vatra ca un ţărm stâncos şi înainte de ea drumul se chirceşte

într-o vâltoare adâncă şi eu merg, plutesc,

„de-acum n-o să mă mai opresc”, alunec pe lângă parc, pe deasupra lui,

şi din parc văd doar vârfurile copacilor,

şi vatra lumina ca un far liniştit în ceaţă.

apa mă trage mai mult în adânc, apoi mă mai ridică puţin,

cât să văd că era opt, că nu mai ploua de mult. „capătul e încă departe,

trupul tău va atinge ţărmul”. şi marea părea să se liniştească.

însă o apă merge spre dristor şi dedesubtul ei o apă care duce spre vatră

şi dedesubt o apă fiartă, şi în stânga o apă nămoloasă,

iar eu prins în ele, liniştit, obosit.

şi liniştea se face întâi oarbă, apoi asurzitoare, mă trage

înspre ea, trupul prea încet porneşte

în toate părţile deodată, nu se mai opreşte.

şi merg-merg şi toate se fac aproape.

ajung lângă mine şi acolo – o  vietate, o adunătură de carne şi nămol

se ridică, se umflă, mă acoperă.

şi eu crescut din ea,

cu podul palmei întors spre cer,

liniştit, neclintit,

ca o statuie oarbă luminată de-o lună

abia răsărită.

Teodor Dună – un poem inedit (traducere în limba engleză – deliria)

acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,

cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu

îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.

lumina ei atârnă de trup, îl arată –

.

şi nu e îndeajuns.

teo duna foto 1

ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,

tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.

sub tălpi, în mormane se aşază.

o vezi – şi nu e îndeajuns.

.

şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.

atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câteva

au mai rămas. şi abia atunci simt cât granit

emană acest soare de aur şi cât granit în mine.

tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,

tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –

.

şi nu e îndeajuns.

.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.

lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.

şi cât granit emană acest soare de aur

şi cât granit peste tot.

.

şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii

şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.

mă înfrupt, mă înfrupt, nu mă satur –

.

şi nu e îndeajuns.

IMG_6854

now, when the rustle of grass outdoes the rustle of meat,

my body wrapped in cyanides, ever more alive

i am to myself. to the quick and the skin i  am alive to myself.

i  see clearly, i  see anyway: the morning starts walking, fed up, lamed.

her light hangs from my body, shows it –

.

and it is not enough.

.

like a thousand animals at large my flesh rolls out of me,

ever more, ever heavier, ever stuffier,

under my soles it grounds in heaps.

you see it – and it is not enough.

.

and ever more, the rustle of grass outdoes the rustle of meat.

i’m hanging to myself, my edges stucked in each other. only a few

have endured. and only then i  feel how much granite

this golden sun radiates, and how much granite in me.

i  still feel replete. though i  am but a bundle of edges,

and still alive, to the quick and the skin i  am alive to myself –

.

and it is not enough.

.

i  see clearly, i  see anyway: the morning walks, fed up, lamed.

her light hangs from my body, overturns it.

and how much granite this golden sun radiates

and how much granite everywhere.

.

and when the rustle of grass outdoes the rustle of meat

and covers it entirely, i  go to my remains.

i  feast, i  feast, i  do not cloy –

.

and it is not enough.