Archive

Archive for the ‘catalog 1990-1999’ Category

gabriel daliș – povestea cărților (experiment bdp)

A venit Bacalaureatul şi plecarea la Iaşi, la facultate. Aici l-am cunoscut pe Lucian Vasiliu, am început sa frecventez cenaclul Junimea şi m-am împrietenit cu Daniel Corbu, care în toamna lui ’98 mi-a publicat la editura lui, Panteon, a doua mea carte, Întoarcere acasă (al cărei titlu trebuia să fie Brăţări, dar l-am schimbat pe ultimul metru), iar în decembrie ’99, Chip Împreună. Cărţile au venit ca două surori gemene sănătoase, după travalii intense.

În 2002 am ajuns în Bucureşti cu un postuniversitar la ASE. M-am dus de cîteva ori la cenaclul lui Marin Mincu, dar mi s-a părut inutil. Mi-am văzut de viaţă, mergând la Facultate şi la serviciu. Au fost ani grei, plini, munceam câte 12 ore pe zi, pe un salariu de nimic. Prin 2003 am reînceput să scriu, căutând într-o geantă foile cu însemnările din ultimii ani. Aşa a apărut, doi ani mai târziu, Copacul fără urmaş, o carte scrisă de mine pentru mine, dovada că precocitatea mea literară nu a fost un scurtmetraj de adolescenţă.

Copacul fără urmaş a fost reafirmarea încrederii mele în şansa poeziei pe care o scriu. Am avut nevoie de acea carte, altfel simţeam că înnebunesc. Singura carte care mi-a adus bucuria şi speranţa, de aceea nici n-am arătat-o nimănui. A fost o dragoste nebună, aproape incestuoasă, consumată pe ascuns, cu libidoul la cote invizibile.

Uneori simţeam că nu mai rezist psihic, stăteam pe marginea patului, îmi luam capul în mâini şi mă întrebam ce să mai fac. Am decis să aştept să treacă douămiismul cu care nu aveam nimic consangvin. Mă simţeam oribil când eram întrebat “mai scrii?” Adică mă vezi că mişc şi mă întrebi “mai trăieşti?”, mă vezi că mănânc şi mă întrebi “mai mănânci?”Am fost îngrozit, apoi distrat, mai apoi distant şi îngrozit iar. Cum închideam uşa, mă aruncam pe pat şi adormeam îmbrăcat şi încălţat şi fără speranţă.

Eu nu cred în poezie, eu iubesc poezia. Dacă aş crede în poezie, ar trebui să fiu poate supus şi mărturisitor. Eu iubesc poezia ca pe un adevăr infailibil. Iar adevărul ăsta nu se negociază, nici potriveşte. Oricât se va mai spune greşit că “adevărul e întotdeauna la mijloc”, scriind am învăţat că poezia este un adevăr cunoscut, iar atunci când un alt adevăr e trimis la mijloc, de fapt devine adevăr exclus din toate părţile.

gabriel daliș – „semnale de sâmbătă”: povestea cărții (experiment bdp)

Am debutat în septembrie 1996 cu Semnale de sâmbătă, o plachetă de versuri publicată la o editură obscură din Suceava, editura Licurici. Eu nu ştiam ce înseamnă o editură, un redactor de carte, un tiraj sau marketing cultural, în acei ani tenebroşi ai tranziţiei. Credeam că toţi scriitorii locuiesc la Paris, iar cărţile lor sunt parte a unei revelaţii care nu trebuie cunoscută pe deplin. Citeam foarte mult, mă însinguram şi scriam cu voce tare, spre disperarea mamei. Poemele urmau să fie testamentul meu rămas pe câteva file. Puteam jura că mor până împlinesc 18 ani. Scriam cu o sete nebună, din teamă, din disperare, cu convingerea că nimic nu se mai poate face pentru mine.

Moartea îmi intrase în cap din copilărie, de la mama. Eram în clasa întâia când mama, lungită pe pat, duminica, în timp ce eu îmi făceam temele, îşi punea mâinile pe piept să vadă din reacţia mea dacă o iubesc sau cât o iubesc. O zgîlțâiam bine, o strigam, începeam să plâng, ea se dezmeticea şi mă lua în braţe, umplându-mă de alinturi şi pupături pe care nu vroiam să le primesc. Treptat a început să-mi fie teamă de mama, jungian credeam că e posesoarea unor secrete periculoase.

Nu mi s-a părut o problemă dacă moare un vecin sau o rudă, ba mai mult, într-o plăcere aproape sadică, obişnuiam, câţiva ani mai târziu, să merg mai des la cimitir decât în orice alt loc. Era mai interesant să descifrez un catren ilizibil de pe o piatră funerară decât să merg la fotbal sau la cofetărie. Am fost foarte surprins când am citit că Cioran avea aceeaşi plăcere nebună să se plimbe prin cimitire, sa se joace cu vreun  craniu găsit sau să asiste când groparul săpa groapa mortului şi să dea o mână de ajutor.

Când am împlinit 18 ani, am fost cumplit de dezamăgit că nu am murit. Nu am dat nicio petrecere, chiar dacă presiunile colegilor ar fi trebuit să mă oblige la o mică tornadă. Eram cel mai mic din clasă şi toată atenţia era îndreptată spre 8 mai, ziua “Poetului.”

Partea bună a lucrurilor a fost că, începând din acea zi, nu mi s-a mai spus “Poetul”, lucru care mă enerva teribil, ci “Scârţarul” sau “Zgârciobescu”, porecle fără nicio semnificaţie pentru mine.

Povestea manuscrisului continuă cu vizita pe care i-am facut-o unui profesor de literatură română, domnul Vasile Rusu Varu, care conducea Cenaclul “Mitropolitul Dosoftei” din Suceava. El m-a pus în temă cu ce înseamnă viaţă literară, scriitori contemporani, Uniunea Scriitorilor, şi m-a încurajat să public o carte. La el în cabinet l-am cunoscut pe poetul Constantin Hrehor care, doi ani mai tîrziu, mi-a devenit profesor. Hrehor mi-a recomandat editura Licurici, acolo el îşi publicase volumul Ninsori providenţiale, cumnatul meu a venit cu banii, iar cartea a apărut aproape instantaneu.

Când am văzut cartea nu mi-a plăcut deloc, era prea lată. Mi-am făcut reproşuri, aproape  mi-am dat singur cu ea în cap. Dar a doua zi mi-a plăcut mult, am citit-o şi am fost convins că n-am greşit cu nimic.

A urmat lansarea la Festivalul Nicolae Labiş, apoi primele şase recenzii entuziaste şi detaliate. După câteva luni am primit premiul pentru debut, cu o introducere extrem de generoasă, “Societatea noastră (Societatea Scriitorilor Bucovineni) nu a mai dat un premiu pentru debut în poezie de 50 de ani, de când l-a luat Mircea Streinul…”

„Starea balanţei” (Şerban Axinte) – povestea cărţii

stareabalantei.Am debutat în volum foarte devreme, la 19 ani. Îmi câştigasem un soi de glorie la cenaclurile literare pe care le frecventam. Mă refer în primul rând la cenaclul „Junimea”, condus la acea dată de prozatorul Şerban Alexandru (Mirel Cană). A fost o perioadă foarte interesantă, cu multe contraste. Eram la un moment dat cel mai tânăr participant la acele manifestări şi mă simţeam deosebit de onorat că scriitori precum Nichita Danilov sau Lucian Vasiliu îmi acordau oarece atenţie, ba mai mult, spuneau despre mine cuvinte extrem de măgulitoare. Ce mai încoace şi-ncolo, îmi intrase în cap ideea că sunt un geniu. Dar s-a găsit cineva să-mi vină de hac. La un moment dat a apărut în peisaj Ştefan Baştovoi. A fost primit excelent. Chiar cu entuziasm! Geniul meu începuse să cam pălească.  Atunci am trăit pentru prima şi ultima oară sentimentul invidiei. Ştefan m-a trezit sau m-a ajutat să îmi revizuiesc total imaginea despre mine însumi. Deşi am fost pe punctul de a distruge cu un gest romantic tot ceea ce scrisesem până atunci, n-am rezistat ispitei de a debuta atunci când mi s-a oferit ocazia. Starea balanţei a apărut în anul 1996 şi face parte din preistoria faptelor mele literare.

We all live in a yellow submarine (Judith Meszaros) / Cartea de vineri (Cristina Ispas)

Februarie 7, 2009 1 comentariu

Ecranul alb

Judith Meszaros

We all live in a yellow submarine

Editura Euphorion

1994

judith-1Principiul după care îşi organizează Judith Meszaros universul distopic în „We all live in a yellow submarine” este cel al păpuşii ruseşti. Istoria conţine lumea, lumea conţine oceanul (care nu este altceva decât Oceania lui Orwell din 1984), oceanul conţine submarinul, submarinul conţine oamenii, iar oamenii se conţin unul pe altul: „noi toţi locuim în submarinul cel galben / unul într-altul.”

Această păpuşă uriaşă, istoria, este manipulată de cineva, de la „un birou negru lucios”, de Fratele cel Mare din 1984, care seamănă destul de bine, de la „al treilea nivel, în subsol”, cu Dumnezeu: „la 100 de grade latitudine nordică este totul uşor// acum pot împlânta un steag în propria mea carne, acum pot / să mă divid ca amoeba proteus / aşteptându-mi sângele alungat şi uscat să m-ajungă din urmă, să mă scrie-mprejur / cu litere de-o şchioapă în jurnalul de bord al submarinului galben, pe file străvechi / acum şi pielea luminează în cartea Vacarmului, sus / acolo sus, pe biroul tău negru lucios.”

Judith Meszaros scrie o poezia hiperlucidă, o poezie care reuşeşte să asambleze viziunea din bucăţi de discurs demetaforizate, de cele mai multe ori prin contorsionarea sintaxei. Vocea aceasta sumbră este însă îmblânzită de un cod al parabolei, parabolă care este şi ea un fel de joc, şi de ritmul alert al celebrului hit al trupei britanice, derulat mereu în fundal, ajutând la completarea mediul nevrotic.

Submarinul galben trebuie să fie frumos văzut din afară (galbenul este luminos) înăuntru însă oamenii, a căror piele se contopeşte deja cu coastele metalice, sunt simple repetiţii de biologic şi mecanic, din moment ce aici jos nu mai este posibilă nici comunicarea, nici memoria şi nici sentimentele: „La al treilea nivel, în subsol era sala de reamintire, ne aşezam în faţa / ecranului alb şi priveam / până când ochii ni se umpleau de var, până când degetul / devenea şi el o cretă poroasă / atunci, în sfârşit, aveam dreptul să ne atingem, aveam dreptul să ne mâzgălim, să ne scriem pe trup / fel şi fel de cuvinte încrucişate.” Lipsa de speranţă, oboseala, sunt traduse prin geometrizare, numerizare a spaţiului. Iar alfabetul nu este nici el altceva decât un alt cod indescifrabil, din care nu se mai pot naşte cuvintele şi comunicarea, un cerc închis, în care omenirea rămâne captivă: „Acele guri se roteau lent de-asupra noastră iar noi, dedesut, doi câte doi, stam lipiţi spate-n spate jucam barca / cu oasele învălmăşite, cu sexele moarte, nu ne mai puteam desprinde, frecam / între palmele umede o foiţă de staniol până ce-o făceam să nu mai lucească / SĂ NU MAI LUCEASCĂ! // Acele guri se roteau lent de-asupra noastră rostind în locul nostru cifre şi litere, întreg alfabetul, / circular, nesfârşit.”

Într-o astfel de lume în care totul este cod, înţelesurile rămân mereu obscure: „Mâinile noastre dormeau însprejudith-meszaros-coperta-41 stânga, picioarele-nspre dreapta la mijloc / pieptenele şi călimara / unii uituci tot încurcau dreapta şi stânga şi nu era voie / poate erau prefăcuţi poate erau sabotori // în fine, fiecare picior o pornea ataşat la un braţ, uşile se închideau / ermetic gazul / ţâşnea prin pereţi stropitori // NICI O EROARE // sicriele noastre-aşteptau cuminţi până seara / alveole calde şi moi.”

Lumea întreagă este pentru Judith Meszaros un sistem totalitar, fie că este vorba despre capitalismul occidental (la care face trimitere titlul volumului), fie despre comunismul din România, sau despre nazism. Lumea întreagă şi-a pierdut „TRAIECTORIA,” pentru că nimeni n-a mai scris în „jurnalul de bord” (un fel de conştiinţă a omenirii), lumea rămânând învăluită pentru totdeauna, în lipsa cuvintelor adevărate, într-un substitut, în „GELATINĂ:” „fiecare deget al nostru devenea câte-o pasăre, repede îl smulgeam şi-l zvârleam în colivia de sulf / penele pluteau pretutindeni, ne luminau feţele supte, noi nu / mai scrisesem demult niciun cuvânt în jurnal, TRAIECTORIA fusese pierdută, desigur, în schimba încercam să cântăm / dar cântecul nostru e fals, este fals / / gura cădea ca o cortină uzată, nu mai aveam putere, doar pielea / se târa de pe oase, lipită de jur împrejurul hubloului de oţel şi pândea / cu suflarea tăiată / mişcările iuţi, diafane // GELATINA CREŞTEA”

Şi nici sentimentele sau iubirea nu pot, bineînţeles, exista în submarinul galben, în care orice urmă de umanitate a fost sufocată (Orwell vorbeşte de Liga Tineretului Anti-Sex): „buzele tale sunt un metal preţios, scârţâie încet când le-ating / buzele mele care devin un metal preţios / până şi privirile noastre – elipsoide clare – ţâşnesc dintr-un strat al istoriei spre un altul şi altul / atenţie, în curând / la 76 de grade latitudine nordică nici nu vom mai şti să vorbim.” Chiar dacă, ca în orice sistem totalitar, omenirea este forţată să se reproducă (sub acelaşi principiu al repetiţiei mecanice), este vorba mai degrabă de o clonare, un proces care se desfăşoară artificial, în laborator: „sexele noastre tăiate, decupate din trup / stăteau laolaltă făcându-şi datoria fiecare / fără plăcere, fără păcat / mici larve gălbui şi pline de speranţă – iată / Viitorul nostru Luminat / de un bec roşietic sub pânza de sticlă / a incubatorului umed aşteaptă / Clipa cea Mare dinţi de opal.”

Universul din „We all live in a yellow submarine” este unul fractalic, care se divide la nesfârşit, rămând mereu constant, identic sieşi, ca un cântec care se derulează obsedant, iar şi iar.

Cristina Ispas

cronică inedită BdP

Doina Ioanid – Ferestre 98

ferestre-98-coperta-1-bdp „Discretă, delicată, de o frumuseţe pură, gen anii ’30, Doina Ioanid ar fi putut fi şi ea prezentă în prima antologie (Tablou de familie). Poeta şi-a ales una dintre formele literare dificile şi ingrate, poemul în proză, care şi-a găsit legitimitatea abia cu autorii anilor ’90. Dar textele ei diferă de ale nouăzeciştilor prin construcţie şi imaginar: sînt înluminiuri gen Rimbaud, un fel de tapiserii verbale cu substrat biografic, dar şi cu inserturi suprarealiste. Amănuntul concret, expresiv, este prins imediat şi pus în lumină. În cenaclu, Doina are un discurs critic remarcabil, sigur pe sine, care nu se intimidează – în ciuda înfăţişării timide a tinerei – la nici o interpelare.”

( Mircea CărtărescuŞapte personaje în căutarea unui auditor, prefaţa antologiei Ferestre 98)

„Mă aplec deasupra patului. De aproape, culoarea i se scurge din trup. Cocorii de pe carpetă îşi întind şi ei gîturile spre pat. Glasul strident al mătuşii. Mă sărută şi îngînă ceva. Degetele îmi zvîcnesc. Maia face pasienţe într-un colţ iar cineva povesteşte cu pe vremea lui. Bătrînul cere să-isă i se ridice perna. Surîde. Le aduc dulceaţa şi cafelele. Strigătele ascuţite ale păsărilor. Deschid albumul cu scoarţe roşii: domni şi doamne în grup. Zîmbesc spre mine.”

Mutilarea artistului la tinereţe – Mariana Marin

Ianuarie 27, 2008 3 comentarii

editura Muzeul Literaturii Române, 1999
copertă de Tudor Jebeleanu

Premiul USR şi premiul ASPRO

mariana-marin.jpg

Mutilarea artistului la tinereţe O casă nouă,

ca un alt mormânt,

mai aproape parcă de cel definitiv,

mai aproape de ceasul

pentru care atât am trudit.

.

Nu mai aveam încredere în mine.

Dispăruse furnica de la care învăţasem

să pun pe picioare orice dezastru,

să înving fără să rănesc

nici măcar aerul pe care-l respir.

.

Până şi poezia

(ea, urmând existenţa, niciodată înlocuind-o)

uitase să mai pună

sticla de lapte în faţa uşii.

Uitase să-şi mai aducă aminte de mine.

.

Atunci s-a întâmplat.

Printre dărâmături şi abur proaspăt de ceai

s-a aşezat la masa mea,

a aranjat cu grijă

cele două-trei firimituri insomniace de pâine,

şi-a aplecat uşurel capul (ciudă copilăroasă!)

în semn de trecerea timpului,

a bolborosit printre colţoasele-i falduri:

.

“încrederea în sine vine şi pleacă

după cum de la început

ai stat ghemuit la pământ

sau ai privit stelele drept în faţă.

.

Vei mai răsturna zaruri

şi lehamitea te va îmblânzi

în dulce scorpie parfumată.

Vei mai atârna de obsesii

cu acelaşi scris larg la pungă,

până când frumuseţea va zornăi

şi-n casa săracului

şi-n galeria de cârtiţă.

.

Vei mai da ceva de ronţăit gurilor rele

precum sexul, alcoolul

şi pisica ruptă-n două din suflet.

.

Te vei golăni tot mai mult.

Doar la apusul soarelui

vei începe cu adevărat să trăieşti

printre tufişuri şi sperme galinacee

de refacere a echilibrului psihic.

.

Va râde lumea de tine

când în pas cocoşat

vei debita despre munci şi zile

cu pagina albă.

.

Va hohoti duhoarea de proastă

agăţată de alţii mai proşti decât tine

dar cu şfanţ şi cu ştaif,

numit stil câteodată”.

.

O casă nouă,

ca un alt mormânt,

mai aproape parcă de cel definitiv,

mai aproape de ceasul

pentru care atât am trudit.

Dumitru Crudu – Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente

„Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente”,

Ed. Paralela 45, Piteşti, 1996

sase-cinturi.jpg
Astazi am văzut un gîndac

astăzi am văzut un gîndac
cum străbătea sufrageria
şi tu astăzi trebuia
să vii la mine Maria
a rămas într-un colţ
nu vroia să intre în gaură
EU TE AŞTEPTAM şi mă gîndeam
că şi el poate te aştepta
.
Te-am văzut vorbind cu portarii pe scări

Te-am văzut vorbind cu portarii pe scări şi
m-am gîndit cît de tare ai îmbătrînit
Şi n-am vrut să intru în clădirea asta
Stăteai de vorbă cu o sticlă de lapte în
mînă Altădată
beam vin împreună în parc
Din staţie îţi vedeam ridurile
Ţi se văd de la
o poştă
Degeaba porţi ochelari şi bei lapte
şi flirtezi acum cu portarul ăla tînăr degeaba
degeaba ai mers cinci ani la facultate
şi ai transcris în caiete nişte gînduri
înţelepte
Am urcat într-un troleu şi am coborît
peste o staţie Poate eu arăt şi mai
lamentabil
.

Dar ce face omul ăla acolo
întreabă o muscă
DAR CE face omul ăla acolo întreabă o muscă
pe o altă muscă
în timp ce zburau Mă duc să văd i-a spus
musca aia Şi a coborît Nu înţeleg NIMIC i-a
strigat ea de jos AŞA Ceva la noi în lumea
muştelor n-am mai văzut TOTUŞI CE FACE
Văd că stă întins în pat VĂD a strigat
musca aia cu disperare că şi-a scos
Pantalonii
VĂD CĂ STĂ CU FAŢA ÎN PERNĂ
şi se ridică în sus şi coboară
aşa ceva n-am mai văzut a strigat iar
musca aia apropiindu-se
de cealaltă muscă
DOUĂ MUŞTE zburau prin cameră şi erau extrem
de mirate
NIMENI NU putea să le spună
ŞI ATUNCI AU ÎNCEPUT SĂ FACĂ DRAGOSTE
deasupra omului ăla care
se masturba

.
sunteţi curios să ştiţi dacă gîndacii au

SUNTEŢI CURIOS SĂ ŞTIŢI dacă gîndacii au
pulă Domnul Wolf cel mai important specialist
în domeniul sexului la gîndaci
crede că au
Chiar ne-a descris-o
Totuşi ceilalţi savanţi de la Academia din Chişinău
se îndoiesc
Domnul Wolf
a mai afirmat
că gîndacii chiar
se masturbează
în special în camerele de
camin
şi de nefamilişti

dudutiuk.jpg
ea venea călare pe un fluture pe o muscă

ea venea călare pe un fluture pe o muscă
prin camera îi călărea îi bătea cu biciuşca Ei şi mai faşi dimitrie
îl întreba fluturele Bine bine îi răspundea dimitrie
fluturele îi băga pula între coapse
ea gemea în a e r
departe
d
e
p
a
r
t
e
dimitrie de descălţa de pantofi un şobolan îi rodea
degetele i le mînca di undi vii dimitrie îl întrebau
muştele
şi îi zîmbeau
i se aşezau pe limbă şi îi
vorbeau
şi totuşi tu
ce mai faci
îl întreba ea
şi-i mîngîia
maţele ficatul maiera îi îmbrăţişa
da tu cine eşti
o întreba dimitrie
o cum nu-ţi aminteşti
îi spunea ea ieşind din
apă
dîndu-se jos de pe fluture
şi ăla plecînd