Arhiva

Archive for the ‘Andra Rotaru’ Category

andra rotaru răspunde la ancheta „de ce migrează autorii de la o editură la alta?”

„Debutul nu-ţi garantează nimic”

(în pana mea, nr. 2 / 2007)

Ce te-a făcut să alegi Vinea?
Ca orice tânăr din acele vremuri aflat la început de drum şi mai ales nefamiliarizat îndeajuns cu sistemul editorial, nu mă gândeam atât de departe. Vroiam doar să scriu şi îmi era teamă de o publicare ulterioară. Participam la concursuri,
luam pulsul vremurilor, mă întâlneam întâmplător cu ceilalţi care scriau sau erau la fel de “debusolaţi” ca şi mine. Editarea la Vinea mi se părea în acele timpuri un lucru de proporţii, poate şi din cauza lipsei suficiente de contacte
care să mă facă să văd realitatea la dimensiuni reale. Totul a început cu tabăra organizată la Mănăstirea Râşca unde s-a întâmplat să fiu aleasă şi eu pentru publicare, dacă după încheierea cursurilor de acolo reuşeam ca până în toamna lui 2005 să scriu o carte. Aveam la dispoziţie mai puţin de 3 luni şi nici un subiect pe care să-l explorez… ştiam doar
că am nişte idei din care poate ieşi ceva. Aşadar a urmat editarea pentru că am reuşit atunci să scot din mine cartea pe care nu mă gândisem vreodată că o voi scrie, aveam alte sute de ciorne şi idei de carte pe care le-am abandonat.


Ce te-a nemulţumit în relaţia cu editorul?
Nu m-a nemulţumit nimic, tocmai pentru că nu a existat vreo relaţionare cu acesta. Fiecare şi-a văzut de ce avea prioritar atunci: eu scriam, el edita, restul nu m-a interesat la început, că tot a fost pusă întrebarea la trecut.
Ce astepţi de la el?
De ce să aştept ceva de la un editor? Poate aş aştepta ceva de la o Editură, adică plan de marketing, publicitate, tiraje, ediţii secunde şi alte asemenea. Editorul ca om nici nu ar trebui să existe, ar trebui să existe numele editurii şi în spatele ei o întreagă echipă de oameni în slujba autorului. Pui bazele unei edituri, plăteşti taxe, semnezi contracte,
consulţi avocaţi, totul pentru binele literaturii. Dacă vrei să fii proslăvit ca nume propriu, nu-ţi face editură.


Ce fel de contract ai semnat?

Cum lucrurile astea ar trebui să fie confidenţiale, nici eu nu îmi pun problema câţi bani se scot dintr-o revistă sau cu ce
ajutor sau cu cine semnează sau nu contracte. Nu sunt interesante problemele astea pragmatice. Dacă vă interesează
tipuri de contract, sunt pagini de net, al meu în particular nu înseamnă decât un pai într-un căruţ cu nenumărate alte paie care au fost sau nu culese.
Ce ai de gând sa faci în continuare?
Ce să fac? Să plec un pic din ţară, să caut edituri care se pot ridica la standardul care mi se pare decent, care au echipe profesioniste, să mai experimentez, să mă joc cu tot ceea ce am la îndemână.
Ce îi sfătuieşti pe cei care vor debuta?
Dacă sunt pregătiţi pentru public, dacă scriu nu din dorinţa de a fi la modă sau de a fi în centrul atenţiei pentru câteva luni, dacă asta le place şi asta vor, să debuteze. Debutul e mai mult formal ca titlu, şi foarte personal ca finalitate. Se poate întâmpla orice pe parcurs şi după. Debutul nu-ţi garantează nimic, e ca şi cum ai încerca din cal să faci maimuţă. Nu se poate dacă nu eşti făcut pentru literatură, să spunem.
Unde ai vrea să publici ?
Oriunde. De exemplu în Argentina, Mexic, Scoţia, Insulele Canare.
De ce?
Din simpa dorinţă de a călători şi de a avea acces la experienţe. Din dorinţa de a întâlni oameni noi, situaţii noi, de a mă rupe de toţi cei cunoscuţi. Vreau să văd cât de legată sunt de trecut, şi cât de mult pot rezista făcând ce nu am mai
făcut până acum. Situaţiile comode nu îmi sunt prielnice nici din punct de vedere uman, nici literar. Poate am nevoie de un plus de adrenalină, sau de bucurie, nu ştiu. Dar mereu mi-am dorit să o iau de la capăt atunci când îmi era mai bine.


Ţi-ai păstra primul editor?

Nu, de ce? Ca să mă îngrop singură în limite, restricţii şi filme de benzi desenate? Toate au un început aşa cum au şi un sfârşit. Continuarea e mereu provocarea de a face şi altceva, nu mi-a plăcut niciodată să mă întorc în acelaşi loc.

Ediţia bilingvă (din Mexic) ţi-a fost facilitată de editorul român sau a fost “din sursă proprie”?
“Sursa proprie” e întâmplarea că în 2007 este centenarul Frida Kahlo şi se serbează şi în Mexic. Asta nu avea cum să o potrivească nimeni, nici editorul, nici străbunicii, pur şi simplu s-a întâmplat şi era păcat să nu fac ceva în sensul ăsta. Am cunoscut câţiva scriitori şi pictori din Mexic care m-au încurajat şi, din aproape în aproape, am făcut un proiect, am căutat edituri şi alte instituţii cărora să li se potrivească genul meu de propunere. Din ţară îi pot număra pe degete pe cei care mi-au dat un sfat, probabil e foarte adânc întipărită mentalitatea ca cel din curtea vecină să nu cumva să-ţi sară gardu (http://www.letralia.com/161/caracol01.htm). Tot discutând cu oameni de la mii de km depărtare am ajuns la Editura Praxis din capitala Mexicului, şi mai sunt două propuneri din Uruguay şi din Spania. Mi se pare mult mai simplu şi curat cum se lucrează în afară, oamenii sunt foarte deschişi, te ajută fără să te ştie, fără să li se pară că te
milogeşti (aşa cum se întâmplă în ţară când vii cu vreun proiect), sunt foarte flexibili şi nu cer nimic în schimb. Îţi
citesc cartea, scriu cronici, te caută, îţi dau sfaturi, te redirecţionează către alţii mai apţi atunci când nu au suficiente modalităţi de a îţi respecta proprietatea intelectuală. De exemplu o cronică dintr-o revistă din Venezuela care deschide poarta editurilor, mai ales că acolo pari nebun dacă vii fără vreun agent literar. Cartea va apărea în ediţie bilingvă
pentru că am dorit ca ultimul exemplar din tirajul scos pe piaţă în ţară să nu însemne şi dispariţia acestei cărţi pe care nu aveţi cum să o găsiţi în vreo bibliotecă din România.

andra rotaru – un chestionar (X)

X. Dacă…

Ar fi să schimb ceva din traiectoria mea literară, aş schimba…

M-am retras vreo 2 ani, nu mai mergeam la festivaluri, la lansări, la nimic. O prostie aş spune acum, dar a fost a mea. Nu aveam nevoie de oameni în jur, mă speriau, îmi făceau rău, îmi luau din puritate, chiar dacă îmi erau extrem de dragi. Am vrut să fiu singură, ca o sălbăticiune. Mi-a reuşit, dar m-a schimbat experienţa. Am o intuiţie şi mai bună decât înainte, şi din păcate îmi dau seama că nu mă înşală. Ce ştiusem înainte de retragerile mele, există, şi e dezamăgitor.

N-aş mai scrie, ar fi…

La fel de plăcut ca sinuciderea. Mă usuc dacă nu scriu, devin deprimată, îmbătrânesc dacă nu scriu… iar uneori devin sociabilă, ceea ce e împotriva firii mele. Nu aş alege varianta asta.

N-aş mai putea scrie ar fi…

Dacă n-aş mai putea scrie ar fi la fel de sinucigaş, nu ptr. că n-aş putea face şi altceva, dar ptr. că nimic altceva nu mă reprezintă. Sunt mai bună ca scriitoare decât ca prietenă, iubită etc. So… nu mă interesează neputinţele celelalte, dar neputinţa de a scrie m-ar transforma într-un monstru. N-am cum altfel să simt decât scriind.

-mi pare rău de ceva, e că…

Nu ştiu. Sunt bizare rău viaţa literară, tentaţiile şi adrenalina ei cu tot. Nu-mi pare rău de nimic, bine că am încercat, bine că s-au întâmplat, bine că eu sunt tot eu.

E să pun o întrebare suplimentară în acest chestionar şi să şi răspund, aceasta ar fi…

Cristi, tu când debutezi?

(R: în 2010)

andra rotaru – un chestionar (VIII-IX)

VIII. Cum ar arăta:

1. Standul meu la un târg de carte

Păi ar fi foarte muzical. Foarte colorat. Cu multă plastilină în care oamenii se vor arunca ca într-un hamac. Şi acolo, acoperiţi cu toate moliciunile din ei se vor apuca să răsfoiască carţile. Se poate un stand din sute de hamace de plastilină, ptr. cei mai uşori….greii cred că-s mai cu picioarele pe pământ. Şi muzica să intre în plastilină şi în cărţi şi în cititori… Şi aş fi un pic bucuroasă că oamenii se simt bine.

2. Coperta cărţii mele de debut – dacă ar fi după mine

Păi am căutat-o pe net la vremea respectivă; ştiam că vreau un pat… o mare şi ceva de răchită. Eram la Livia Roşca şi search-uiam după imagini potrivite. S-a umplut rapid ecranul de patul meu drag. Nu aş schimba imaginea aceea. Mă reprezintă…Şuieră vântul prin ea. Şi e marea mea dragă în ea. S-ar putea să fie chiar un peisaj de la 2 mai, nu-s sigură de locaţie. Dar e bine aşa….

IX. Cel/ Cea/Cei/Cele mai

Cel mai…

Bun poem al meu este… Ultima dintre zăpezi (20.12.09)

Important aspect pentru mine ca autor este să…

Să scriu, măi. Dar f.f. bine. Să nu îmbătrânesc cu hârtia în faţă. Şi nici ea să nu îmbătrânească cu mine, să-i placă tare, tare că e cu mine. Şi să mă îndrăgostesc de multe ori, că numai atunci pot să scriu. Se vede de ce scot cărţi o dată la câteva jumătăţi de decade….şi nici atunci. Sunt foarte reversibilă, chiar îmi declar mie însămi şi mai rar că mă iubesc, că am reuşit să scriu o carte după care să întorc capul pe stradă, să o trag de codiţe, să fie exact precum omul acela pe care-l aşteptam. Şi uneori îmi distrug cărţile, ca să pot să-mi zic iar peste o vreme că mă iubesc.

Cea mai…

Mare gafă făcută de când „activez” în literatură a fost…

Am avut o lectură/lansare la USR, apoi imediat la Euridice. M-a cam desfiinţat Angela Marinescu şi m-am dus supărată la Euridice. Acolo nu prea ştiam pe nimeni. La sfârşitul lecturii a venit Alex Matei la mine şi am făcut cunoştinţă, m-a întrebat cum a fost şi cu lansarea de la USR. Eram gata să-i spun că Angela Marinescu m-a demoralizat, că nu mai vreau să citesc în vreun cenaclu, că habar nu am ce mai e cu mine…Şi nici nu ştiam că e vreun grad de rudenie între eiJ. Bine că am tăcut, nu ştiu cum.

Cea mai mare emoţie am avut-o…

Nu ştiu exact, am emoţii mereu, la orice lectură sau apariţie în public. Chiar şi butonul roşu de la radio mă fâstâceşte. Dar când nu mai am motive să am emoţii mă plicitisesc, am nevoie de turbulenţe, sunt dependentă aş zice. Le provoc când sunt gata să mă topesc.

Cele mai…

Mari speranţe mi le-am făcut cu…

Scrisesem un volum de poezie, Melatonin. Mie îmi plăcea, m-a ţinut din 2006 până în 2009 plăcerea asta. Acum mă bucur că nu l-am publicat atunci; îl las ptr. vârsta senectuţii, până atunci nu mă mai ating de el.

Grele momente au fost atunci când…

Eram la început şi trimiteam poezii la tot felul de festivaluri. Mereu eram lăsată la vatră, nu mă băga nimeni în seamă. Până când am fost sunată să vin la o festivitate de premiere, că am luat marele premiu al festivalului. Pe drumul spre festivitate îmi venea să vomit de emoţii. Mă gândeam serios dacă nu ar fi mai bine să mă întorc acasă, mi-era frică să cunosc oameni noi şi să particip la astfel de evenimente.

Şi a mai fost un moment la fel de greu. Când m-a debutat Marian Drăghici în Ziua literară, în 2004. Am simţit că mor de ruşine, parcă pozasem în Playboy, aşa m-am simţit. E dificil să vezi cum ceva ce-ţi doreai foarte mult s-a îndeplinit, dar că te şi expui celorlalţi cu ce ai mai intim din tine. Ruşinată şi de parcă mi se furase ceva foarte pur ptr. totdeauna.

Cei mai…

Mulţi bani i-am câştigat pe volumul…

“Într-un pat sub cearşaful alb”, volumul de debut şi singurul apărut momentan.

Fericiţi oameni pe care i-am făcut cu o carte de-a mea…

Nu ştiu. Au fost câţiva oameni din partea cărora am simţit un fel de afecţiune post debut. Care m-a ameţit tare, pentru că rezonez la afecţiunile astea de hârtie. Data viitoare îmi public cartea pe alt tip de suport, cine ştie ce se mai întâmplă? E cam periculos aş zice şi am o înclinaţie specială către hârtii. Deci mai bine o ocolesc. Sau îmi pun toate cărţile din bibliotecă în cadă, după ce o umplu cu apă.

andra rotaru – un chestionar (V-VII)

V. (Auto)portret

1. un autoportret (în cuvinte)

Fără înfăţişare, şi să se audă multe poezii din locurile pe unde mă plimb încât unii să se sperie, alţii să înceapă şi ei să cutreiere.

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra)

Putem la fel de bine să fim nişte străini fără înfăţişare, care trecem unii pe lângă alţii uşor. Nu am putea fi despărţiţi aşa, pentru că nici nu am început să ne vedem.

VI.Ce-mi /ce-ţi

1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?

Să am timp, să nu mă grăbească nimic. Să mă bucur de timp, să nu îl grăbească nimic.

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)?

Ţi-aş dori să poţi să sari din vârful unui munte dacă îţi place cu adevărat ceva. Nu ţi-aş dori să gândeşti nici măcar o secundă înainte de a te arunca.

VII. Ce-aş cere / pretinde:

1. Unui editor căruia îi predau manuscrisul

În primul rând să fie el însuşi un poet pe care să-l apreciez (cazul superideal), dacă predau un manuscris de poezie. Dacă nu e poet, atunci alegerile editoriale pe care le-a făcut în trecut să fie absolut remarcabile. Să nu fie la o editură ale cărei alegeri anterioare au fost mediocre. Să nu fie reprezentată editura de un amalgam de cărţi – de la slabe la bune, ca nişte flori de plastic pe care le-ai putea lua şi de la talcioc.  Apoi editorul să fie suficient de curajos să susţină cartea din toate celelalte puncte de vedere (media, promovare, lansări, difuzare, un nr. de ex. demn de o carte de poezie, şi să poţi sugera şi tu, autorul unele lucruri- fără orgolii prosteşti sau tăceri excesive, să-ţi fie plătite drepturile de autor, şi toate celelalte drepturi legale ce derivă din publicarea unei cărţi, etc.)

2. Unui jurnalist care mă intervievează

Să nu-mi pună întrebări cretine, clişeizate, să nu trunchieze frazele, să nu-mi ceară să dau interviul pe reportofon ca să scoată apoi ce are el chef. Să poată, în cazul în care nu are habar de scrierile mele, să mă provoace să povestesc. Uneori e mai interesant cum gândeşte un scriitor pus în diverse situaţii, decât să vorbească despre operele lui. Să am libertatea să vorbesc cum îmi doresc, să inventez, să râd, să mint cu o mare crispare, să fiu scriitor şi în situaţiile acestea, să roşesc/îngălbenesc pe hârtia aia de ziar sau ce o fi. Să nu fie nevoie să dau bine… să am libertatea de a mă face de râs. E hilar şi minunat să poţi să o faci.

3. Unui juriu la un concurs naţional de debut

Păi în faţa unui juriu la un concurs de debut naţional vii doar cu cartea. În general nu ai habar ce e cu juriile, cu oamenii de acolo, nu ştii componenţa, cum se fac alegerile, ce e cu tine acolo poate (nici prin cap probabil nu-ţi trecea şi te miri şi faci o faţă tâmpă, apoi ţi se urcă cumva la cap şi spui că nu te duci la decernarea premiilor dacă te cheamă… nu de alta dar mori de frică ptr. că e mai uşor să-ţi citească alţii poemele decât să te bâlbâi de emoţii tu pe o scenă, sau să ai posibilitatea să-i cunoşti pe cei la care te uitai înainte ca la nişte supereroi…sau aşa a fost la mine).

Ar fi minunat să fie nişte genii cu toţii, incoruptibili şi foarte la curent cu debuturile, cu poezia şi nu numai.

4. Unui agent literar

Ahi, ce mi-aş dori să o văd pe asta. Un agent pe bune, la noi în ţară. Păi în general agentul ar trebui să fie o damă de lux, scoasă în locul tău la produs (intelectual şi monetar). Care să nu vină cu vreo boală românească sau metehne noi, ci cu un rânjet mare pe faţă după negocieri. Să fie fericit el, şi noi, cei reprezentaţi de el. Poate şi mai şi, cu bani în cont, pe care să-i foloseşti ca să zbori pe lângă Oceania şi să mai scrii ceva. Şi eventual să ai bani să-ţi mai angajezi încă un agent apoi, nu doar ptr. bătrâna Europă.

5. Unui organizator de festival literar

Să fie absolut nebun. Să ştie kenyană, să înveţe araba când se duce la sală sau când merge la serviciu cu bicicleta. Să-i facă pe cei invitaţi la festivaluri să creadă că lumea e undeva pe un ponton, stând cu picioarele în apă şi mestecând gumă care se topeşte pe cerul gurii. Să fluiere în sală în loc de banalele aplauze, să danseze de bucurie, să-şi dea tricoul jos şi să ţipe dacă ceva a ieşit bine. Şi cum toate ies bine, să facă şi o tsukahară.

andra rotaru – Desprinderi / experimentul „poemul prin telefon”

andra rotaru – „povestea cărţii”

Nu e o poveste. Ca de fiecare dată, vine cineva. Se aşază în tine, te face să te simţi. Apoi nimic, iar  nu mai e nimeni acolo, doar o fereastră de unde se văd oameni fugind în toate direcţiile. Şi pentru mulţi ani de atunci înainte ştii că doar aşa va fi. Un îngheţ fără pic de frunze, nişte oameni care se înghesuie în tine şi fiecare spune că el eşti tu. Şi atunci ţipi şi fugi şi încerci să spui că nu ştii cine se uită la ei, de ce sunt de jur împrejurul tău. Apoi  iar înaintezi pe un drum, iarna. Nu-l recunoşti de la început. Crezi că nu  înaintezi, dar te apropii dintr-o dată de el cu toate puterile şi ochii se deschid mult. Mergi cu ei atât de deschişi încât te dor. Şi ştii că ai revenit pentru un timp. Că te-ai apropiat de întinderile de zăpadă, că unele ierni sunt de neoprit. Că ai  timp doar să simţi o rugină moale, caldă sub ele.

premiul Mihai Eminescu pentru Opera Prima, Botoşani

andra rotaru – un chestionar (IV)

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

1. Ce ţi se pare “în regulă” în lit. română actuală?

Festivalurile la care ne tot întâlnim unii cu alţii. După 3 zile de festival mi se pare că stau mai mult cu ceilalţi decât stau cu mine şi devin posomorâtă. Sau poate desprinderea de ei mă face aşa. Şi apoi absenţele pe care le simt sunt doar nişte “ritmuri de călătorie, cavalcade”. Pentru că e o formă a lor, trecând prin mine căreia îi dau o denumire care de fapt se numeşte nicicum.

2. Ce ţi se pare “în neregulă”?(ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”)

Sunt multe lucruri care mă nemulţumesc, mi-am pierdut timpul cu ele şi nu mai vreau să le las prin mine. Le-am mai scos la uscat, să facă ce îşi doresc cu alţii şi pentru alţii.

3. Ai vrea să trăieşti din scris? (dacă da, cum vezi posibil acest lucru)

Sunt unele luni când singurii bani îmi vin din scris. Dar e minunat pentru că e de abia primul an în care fac doar ce vreau şi am timp să scriu, încep să îmi dau seama ce-mi place şi ce nu vreau să fac. Înainte mă lăsam dusă de val, chiar dacă nu era unul care-mi aparţinea.

Îmi imaginez o viaţă undeva printre munţi, cu apă şi lacuri glaciare, cu focuri noaptea, cu un caiet mare în care să scriu, cu sute de animale care să fugă în jurul meu, cu bunicii în poieniţa de alături, cu o soră care să vină să-mi povestească în fiecare noapte, cu Ville Valo în vis, cu Molko, cu Bertrand Cantat, Alexander Veljanov, Jim Morrison, Marc Bolan,  şi încă mulţi alţii care să-mi cânte, cu zahăr candel şi întuneric din când în când. Şi cu omul nopţii şi fata pădurii…care să rămână aşa foarte mult timp, nedespărţiţi.

4.Cum “cuantifici” performanţa în literatură? (premii, nr. de cititori, statut literar…)

Atunci când începi să scrii şi reîncep stările contradictorii, când cuvintele celor dragi se aşază într-un fel pe hârtie, când te simţi, când dimineţile vin fără să le aştepţi, când muzica care îţi place scrie odată cu tine, când ţi-e dor de ceva, când nimic nu mai contează pentru că te-ai regăsit.

5. Ai un model de performanţă?

O bătrânică de 127 de ani care îi şopteşte iubitului ei versuri proaspăt scrise.

6. Ce ar trebui să includă un management literar performant?

Un sat unde să fie duşi câţiva scriitori care să fie lăsaţi fără nici o zăbală.

andra rotaru – un chestionar (II-III)

II. Topuri

Edituri : Humanitas, Polirom, Curtea Veche, Paralela 45, Art, Leda/Corint, Unarte (pentru grafică), Brumar, Cartier, Cartea Românească

Reviste literare : Dilemateca, Dilema Veche, România literară, Observator cultural, Tribuna, Vatra, Orizont, Familia, Hyperion, Cultura

Bloguri / site-uri literare :      http://blog.andrarotaru.ro

Cartea de poezie / Cartea de proză (autori români)

Autobuzul cu cocoşaţi (Nora Iuga), Lebăda cu două intrări (Nora Iuga), Anul cârtiţei galbene (Dan Coman), Turnul lui Casanova (O. Soviany), Epica magna (Nichita Stănescu), Plumb (G. Bacovia), Lebăda care închide infernul (A. Dumitraşcu), Despre viaţa şi dispariţia broaştelor mele ţestoase (C-tin Abăluţă), Din reveriile domnului R (Mihai Ursachi), Fugi postmoderne (Angela Marinescu)

Traversând Washington Square (D.R.Popa), Femeia în roşu (M. Nedelciu, A.Babeţi, M.Mihăieş), Zenobia (Gellu Naum), Orbitor (M.Cărtărescu), Vizuina luminată (M.Blecher)-căluţul acela negru înhămat la căruţă, în loc de Rolls Royce m-a dat gata!, Fecioarele despletite (H.P Bengescu), Cartea tuturor intenţiilor (M.Mălaicu-Hondrari), Accidentul (M.Sebastian), Pupa Russa (Gheorghe Crăciun), Planeta mediocrilor (Ioan Groşan)

III. O…

– întrebare pentru scriitorul preferat :

Când îţi dai seama că vine sfârşitul literar?

– idee pentru o “viaţă” literară “mai bună” : o viaţă literară bună mi-o imaginez pe muzică la fel de bună, e vital să fii înconjurat acustic şi de altceva în afara vocii proprii, sau să o laşi să interacţioneze cu un copac de exemplu, dacă acela este singurul copac care se înclină atunci când te uiţi la el, şi foşneşte; apoi mai sunt vocile prietenilor recitându-ţi poeme, mai e sunetul unui tren care merge la nesfârşit, mai sunt sunetele mării noaptea, mai e ploaia, mai sunt parcurile de vacanţă, mai e vocea pe care ţi-o auzi diferit când eşti speriat sau obosit, mai e uimirea unor acte ratate. Cum să nu fie bună o astfel de viaţă, când aştepţi fiecare zi într-o bucurie surdă care explodează din când în când şi o auzi, sau o laşi să te menţină “very high meintenance”, intuind doar că te duce într-o zonă de unde va veni şi scrisul.

– problemă cu (pe) care s-a confruntat (ai observat-o) de când a(i) “intrat” în literatură : am crezut că dacă dispar câţiva ani din viaţa mondenă literară o să îmi dispară şi conturul. Că nu voi mai fi deloc, şi că dispărută, voi putea asimila de departe tot ceea ce sunt de fapt oamenii în carne şi oase. Şi am trăit într-o euforie cerebrală, cu mii de prieteni şi călători – care au dispărut/reapărut când am revenit printre oameni. E interesant dar şi greu să îţi laşi sălbăticia la o parte, după o astfel de perioadă. Ce e frumos e că din cei care te-au înconjurat la început, au rămas doar câteva persoane care intuieşti că îţi vor fi alături şi peste 50 de ani. Sau că vei putea renunţa la tine, odată cu renunţarea la ele. Cam asta e.

andra rotaru – „pragurile”

ianuarie 9, 2010 2 comentarii

Îmi aduc aminte un miros dulceag de praf şi hârtie îngălbenită care îmi intra în plămâni zilnic, tresăream dacă îl simţeam de departe sau în alte case decât în aceea. Casa de la Constanţa. Unica, singura pe care o lăsam să intre în mine, o aşteptam când nu era pregătită să mă primească, îi răscoleam toate cotloanele când voiam să mă îmbib şi mai mult de ea. Podelele de lemn şi mirosul cărţilor, apoi mirosul de brad pe care îl răspândea unchiul meu Aurel în jur, gumele cu abţibilduri cu indieni care se imprimau pe piele noaptea, iar dimineaţa pielea mai păstra doar nişte dâre negre fără formă…, bananele galbene, crude pe care mi le aducea tot el de pe mare, mentosanul pe care îl aducea tata de la Bucureşti, cu margini rotunde, cu gol în mijloc, mirosul crinilor, petuniilor, narciselor noaptea; licuricii, muzica celor de la Beatles, Bee Gees, Wham, The Shirts şi al lor Comment ca va, curtea de trandafiri din care se făcea dulceaţă, pătrunjelul, trapa de la canalizare şi melcii fără cochilie…, zăpezile mai înalte decât mine, o sanie lungă, o corabie de lemn, nişte săbii de lemn, acoperişul casei, viţa de vie, căciulile cu urechi ale bunicului, ciorapii lungi ai bunicii, mirosul unei iubiri pe care doar acolo o găsesc. Apoi marea. Norii bleumarin când învăţam să înot, ploile când mă îndreptam spre geamanduri, nisipul foarte fierbinte de vară  când eram ridicată în aer de Aurel ca să nu-l mai simt, portul din Constanţa, primele nopţi pierdute pe malul mării, Casinoul din Constanţa, gara…

Cred că fără Constanţa şi toate amintirile pe care mi le-a lăsat, nu aş fi fost astăzi la fel. Ne potrivim, eu şi marea. Îmi doresc  să călătoresc foarte mult cu vaporul, să merg din port în port. Aş putea sta o perioadă oriunde e şi o apă, mă atrage, mă face să rămân acolo. Şi îmi dau seama cu cât trec anii că devin din ce în ce mai nestatornică. Dar unde e şi o mare… încep iar să mă simt, să îmi doresc unele lucruri, să devin statornică. În momentul de faţă, tot ce scriu are legătură cu marea. E ca şi cum un alt corp e deja în mine; aproape nu mă mai lasă să respir de una singură. Şi mă ajută uneori să fac lucruri pe care nu ştiu dacă le-aş fi făcut altfel. E foarte bizar, îi dedic capitole întregi, scriu despre ea, tânjesc  după ea.

Aşa am început să scriu, pentru că a fost Constanţa de la începuturi, pentru că au fost oamenii Constanţei, pentru că am apa aia sărată în vene, pentru că îmi plac furtunile, pentru că trec repede, pentru că le simt, pentru că le doresc, pentru că uneori zăpada se revarsă cu atâta putere în mare încât şterge totul. Şi te trezeşti. Ca mine acum. Aproape la fel de departe de mare ca şi zăpezile.

andra rotaru – un poem inedit

Ultima dintre zăpezi

am trecut astăzi prin parcul nostru înzăpezit

şi drumurile se umpluseră de pene de păsări. ca şi cum cineva revărsase aici

saci întregi de aripi. zăceau rupte.

trecuse doar o noapte şi ultima dintre zăpezi.

în parcurile cu porţile deschise deodată, cu gardurile contorsionate deodată,

unde nu fuseseră urme de trupuri, nu fuseseră umpleri de carne. doar ningea.

.

în jur se răspândise mirosul lor de păsări jilave. împrăştiat pe drumuri,

printr-o zăpadă care cădea tot mai grea.

crezuseră că noaptea nici măcar un copil nu are voie să stea aplecat peste ele,

să  dea cu lumânări în ele. să  le desprindă penele, de parcă pieptăna un păr de om.

.

mi-am continuat plimbarea şi parcul a început să strălucească ca topit.

i se strângeau barele de fier de jur împrejur, i se micşorau leagănele

şi treptele pe care urcaserăm în noaptea de-abia trecută.

în locul unde am râs noi, unde am desprins zăpada de pe jgheaburile reci,

toboganele erau aproape goale. le-am privit fix, fără nici un surâs

.

trecătorii se furişau grăbiţi de-a lungul gardurilor. aproape plecaserăm cu toţii.

rămăsesem singura care încă mai ţesea un parc alb

din trupul meu în jurul tău. desenam flori în al căror contur dansai.

apoi mă întindeam. în urmele trupului meu, o noapte de iarnă.

.

parcul nostru s-a depărtat. de jur împrejur câmpuri albe, întregi, neumblate.

vreau să merg printr-un câmp de zăpadă, să fiu primul om.

toboganele erau goale, leagănele din funii de fier se balansau goale.

încă eşti aici, încă păşim împreună prin ultima dintre zăpezi.

şi nu-mi ridic privirea. respir goluri în loc de aer şi trupul meu nu mai e aici

*

peste ultimele noastre zăpezi păşesc astăzi cu chipul mai palid

cu răsuflarea mai înceată. aproape totul e alb. un parc cu străzi care

se întretaie, cu lemn înverzind. aici zac aceleaşi păsări şi aceeaşi zăpadă,

şi buzele noastre surâd, ca după o noapte de iarnă

şi buzele surâd în somn, ochii surâd în somn ca unui stol de vrăbii privit îndelung