Arhiva

Archive for the ‘Ioana Nicolaie’ Category

interviu cu Ioana Nicolaie în Observator cultural (actualizare decembrie 2010)

Ai trecut prin etapele scriitorului de tranziţie. Evoluţia ta ca scriitor profesionist a inclus aproape toate salturile necesare şi etapele (obligatorii?) pe care un întreg mecanism de piaţă, cel editorial, le-a impus. A fost nu doar greu, cred, dar şi obositor şi derutant drumul pînă la o carte tipărită în condiţii normale, pînă la un contract avantajos şi pînă la o intrare pe piaţă. Ca să nu mai spun că, dintr-o perspectivă pe care aş numi-o clasică, evoluţia ta a urmat traseul foarte drag oricărui student filolog care a mers la facultate din pasiune – cenaclu şi volum colectiv. Cum îţi explici, dincolo de raţiunile economice, încetineala cu care în România un tînăr autor (mai ales) a devenit „scriitor“? Cum vezi acum, retrospectiv, povestea asta în cazul tău?

Am trecut, de fapt, prin tranziţie. Am văzut cum se surpă instituţiile de validare anterioare – edituri, reviste culturale – şi cum, de cele mai multe ori, nu se aşază nimic pe ruine. Am luat anii ’90 în piept cu inocenţa înotătorului care-şi închipuie că poate tăia valurile la nesfîrşit. Debutasem cu versuri într-un Contrapunct din 1991, dar, la vîrsta aceea, nu mă interesa decît să mă antrenez în literatură. Făceam genuflexiuni stilistice, flotări narative, încercam să respir cît mai corect în maratonul de texte în care, pe nesimţite, intrasem. Îmi amintesc limpede primele zile de studenţie – era un octombrie portocaliu, de-a dreptul oniric – , cînd nu ştiam exact cum să ajung la cenaclul care trebuia să existe în facultate. Şi care, surprinzător, chiar exista. Se numea Central şi era ţinut de cîţiva studenţi din anii mai mari – Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Svetlana Cârstean, Sorin Gherguţ, Răzvan Rădulescu etc. Acolo se citeau texte pe temă dată, se vorbea despre Bahtin, Foucault şi Derrida, Cartea de nisip a lui Borges, dar şi Golemul lui Gustav Meyrink erau la mare căutare, modernismul trebuia îngropat cît mai curînd, postmodernismului îi cădeau deja dinţii de lapte. L-am văzut acolo pe Cristi Popescu, la puţin timp după ce citisem Arta Popescu şi Familia Popescu în tren. Avea părul prins în coadă şi alură de rocker.
 

Primei mele lecturi în cenaclu i-a urmat o execuţie, următoarei, o vagă acceptare şi, după a treia, am fost sfătuită să trec la proză. Într-o zi însă, a apărut la avizier un afiş: Prima şedinţă a Cenaclului Litere, la ora cutare, în sala cutare. Moderator: Mircea Cărtărescu. Vor citi:… De atunci, cred, am păşit pe drumul bun şi nu pe vreo potecă laterală. Am mers constant, la început printre cei fără glas, iar apoi, pe măsură ce timpul trecea, cu vocea-n surdină, făcîndu-mi curaj. Am citit de cîteva ori şi acolo – şedinţele se făceau ba în pod, unde bîrnele văruite împrăştiau o lumină lăptoasă, ba la subsol, unde se fuma enorm şi nu exista aerisire, ba în diferite săli de curs –, dar lecturile acelea mi s-au părut mereu ca nişte scînduri dintr-o punte de lemn pe care, de fapt, nimeni în afară de mine nu o vedea. Mai tîrziu, aveam să-mi dau seama că trăisem un fel de blocaj, scriam greu, texte improprii, şi cu un fel de disperare. Lucrurile s-au schimbat după ce s-a întors Mircea de la Amsterdam – lipsise vreun an, timp în care cîţiva oameni (Cecilia Ştefănescu, Ana Maria Sandu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, apărut de curînd în ecuaţie, Mihai Grecea, dar şi T. O. Bobe, care era, cred, la masterat, grupaţi cei mai mulţi în jurul revistei Litere Nouă, pe care ne ajuta să o facem Ion Bogdan Lefter, am tot încercat să resuscităm cenaclul pînă am rămas cu cadavrul în braţe) –, cînd eram deja printre studenţii mai mari. În această a doua etapă a Cenaclului Litere, spre sfîrşitul ei, am început să-mi scriu textele din Poză retuşată. Debutul în Ferestre 98, al doilea volum colectiv după Tablou de familie, a venit cumva neaşteptat – nu îndrăznisem să-mi imaginez în toţi anii aceştia că voi ajunge cîndva şi la publicare – şi a fost ca o presemnalizare a sfîrşitului unui drum – sfîrşitul propriu-zis venind cu 40 238 Tescani, o carte experimentală, care ar merita să fie reeditată. Doar din acel punct am plecat singuri mai departe. Nu eram un grup, nu voiam să facem scandal, nu ne preocupa să ne promovăm printr-o revistă. Ne apropiam de noul mileniu, de ce cărţile n-ar mai vorbi de la sine? Dar ele, iată, nu vorbeau, fiindcă nu ajungeau la tipar. Vreme de zece ani, aproape că nu se publicase literatură română – ies din discuţie scriitorii consacraţi şi genurile de tipul memorii şi jurnale. Singurele breşe erau cîteva concursuri pentru debut ale unor edituri ca Univers sau Cartea Românească. Eu am ieşit la cea din urmă, în 2000. Alţi colegi de-ai mei, ca Ana Maria Sandu, de exemplu, au mai aşteptat nişte ani ca să debuteze. Iar Floare de menghină, a Svetlanei Cârstean, carte pe care noi o ştiam parţial încă de pe atunci, a întîrziat cam un deceniu.

Acum lucrurile stau altfel, pentru că în 2004 a venit Polirom cu Votaţi literatura tînără! – şi pentru că funcţionează normal alte cîteva edituri mari. Iar lucrurile, în douăzeci de ani, nu puteau decît să se aşeze. Aş vrea, deci, să fiu azi un scriitor la început de drum. Căruia să i se propună un „contract avantajos“, ceea ce eu încă nu mă pot lăuda că aş avea.

citește interviul din numărul 547 al Observatorului cultural aici

Anunțuri

ioana nicolaie – un chestionar (X)

X. Dacă…


Ar fi să schimb ceva din traiectoria mea literară,  (n-)aş schimba… nimic.

N-aş mai scrie, ar fi… dezastrul meu.

N-aş mai putea scrie ar fi… de neconceput.

-mi pare rău de ceva, e că… acel grup de care vorbeam n-a făcut o revistă, n-a vorbit despre sine. S-a risipit în decenţă.

E să pun o întrebare suplimentară în acest chestionar şi să şi răspund, aceasta ar fi…

De ce nu faceţi şi un top al criticilor? Unul invers. De tipul: „Cel mai prost critic literar”.

ioana nicolaie – povestea cărţilor (III)

Cenotaf este o antologie, propusă de Lucian Pricop, director atunci la Paralela 45. Fotografia de pe copertă e făcută în trenul care mă ducea spre Bulgaria, dincolo de fereastră e un pod şi dedesubt sînt apele Dunării. Celelalte poze de pe cărţile mele sînt ale lui Gerhard Csejka (Nordul) şi  Mircea Cărtărescu (Cerul din burtă). Pe Credinţa e o poză de pe treptele casei părinţilor mei – din iunie, spre sfîrşit, cînd cireşele amare sînt coapte.

Aventurile lui Arik s-a făcut greu, pentru că a durat mult ilustraţia – semnată de Mihail Marian. Cînd am început lansările – frumoase, strălucitoare, cu baloane imprimate şi abţibilduri pentru copii, cu actori adevăraţi, care lucrau la teatru – m-am simţit pentru prima dată autoare. Făcusem în sfîrşit ceva, erau în faţa mea oameni mici şi mari care chiar îşi doreau volumul. Tirajul a fost de 5000 de ex.,  nu 3000, cum am spus, greşind, la un moment dat. Dar, despre cartea pentru copii, cu prejudecăţile legate de ea, se poate face o discuţie separată.

Urmează apoi O pasăre pe sîrmă, un volum apărut profesionist şi normal, cu o copertă propusă de editură, cu o lansare, cu grijă pentru promovare.

ioana nicolaie – povestea cărţilor (Credinţa, Cerul din burtă). Cronică la „cerul din burtă” de Oana Cătălina Ninu

Credinţa a urmat firesc, n-a mai trebuit să dau bani. De la lansare îmi amintesc doar o cumplită oboseală – aveam un bebeluş acasă şi dormeam trei, patru ore pe noapte – şi pe dl. Cistelecan care îmi spune: “Era să nu te recunosc! Eşti altfel decît în toamnă!”.

A urmat Cerul din burtă, o carte care a fost un mic succes editorial. Tema s-a dovedit cîştigătoare: plantasem ceva pe un loc viran şi, spre surprinderea mea, n-o făcusem inutil, mlădiţele se vedeau, începuseră să crească. Volumul a fost nominalizat şi la un premiu internaţional. Acum, cînd stă să apară ediţia a doua la Polirom, mă simt parcă la distanţă, însă nu atît de departe încît să se înceţoşeze conturul.

Cronică

Oana Cătălina Ninu – Stele pe cerul din burtă (link blog)

Nu cunosc, în literatura română, o încercare similară de “roman” al maternităţii, aproape un jurnal în versuri al celor nouă luni de dinaintea naşterii unei fiinţe noi. Deşi specia în care autoarea îşi încadrează textul este cea de “roman”, încă din primele pagini ne dăm seama, cu uşurinţă, că Cerul din burtă (Editura Paralela 45, Piteşti, 2005) al Ioanei Nicolaie nu este atât o desfăşurare de întâmplări sau de evenimente, cât mai ales o fascinantă naraţiune liricizată. Chiar putem afirma că esenţa acestei cărţi este întrutotul poetică şi, ca o confirmare, avem volumele anterioare de versuri (Poză retuşată, Editura Cartea Românească, 2000; Nordul, Editura Paralela 45, 2002; Credinţa, Editura Paralela 45, 2003).

În Prefaţă, Gabriela Adameşteanu croşetează şi dezvoltă semnificaţiile acestei cărţi, pe marginea formulei pe care Paul Cernat a propus-o poeziei scrise de Ioana Nicolaie – “curajul poetic al feminităţii”. Într-adevăr, “nu te naşti femeie, devii”, iar experienţa gravidităţii este una dintre condiţiile de asumare a statutului de femeie, o “experienţă profană şi celestă, esenţială”, la limita dintre biologic şi ontologic.

Cerul din burtă este, pe de o parte, un roman, pentru că urmăreşte un fir epic, de la primele săptămâni de sarcină, uşor neliniştitoare, şi până la acumularea tot mai acut resimţită a lunilor rămase până la naştere; de la incertitudinea cu privire la sexul copilului (Dragă fată, dragă băiat se intitulează primul “capitol” al romanului), la ecografiile revelatoare: “Acum eşti aici, strâns în tine, încă dormind. Te-am văzut încrustat în ecran. Cu oscioare, cu suflet” (Gabriel, drag băiat); de la problemele de sănătate ale mamei (Rh-ul negativ, fibromul), până la stările specifice sarcinii (greaţa, durerile de spate şi de picioare, creşterea în greutate).

Toate acestea sunt percepute la dimensiuni aproape cosmice, exagerate şi sublimate de sensibilitatea intensă a scriitoarei. Fiecare stare este totodată unică şi susceptibilă de generalizare, datorită expresiei echivoce: “Greaţa e o forfecuţă din inox, foarte, îngrozitor de lucitoare. Greaţa e din pisoi cu ochii scobiţi, catifelat răsturnaţi în scrumieră” (Pe jos) sau “Sunt liniştită, cu un om de zăpadă în fiecare genunchi. Fulguitul duruie lin în tramvaie. Sunt calmă de parcă mi-aş fi sudat de jur împrejur umeraşe. Reumatismul doar e soldăţelul de plumb. Când norii sunt feşe murdare începe şi el un atac. În marş, cadenţat de-un mecanism cu cheiţă” (Retuş). Aici intervine dimensiunea lirică a “romanului”, substanţa profund poetică ce predomină în textele Ioanei Nicolaie şi care îi dau nota caracteristică, originală.

Este de remarcat că poezia Ioanei Nicolaie nu se încadrează în trend-ul poeziei feminine actuale, care mizează foarte mult pe visceralitate, pe fiziologic, pe mizerie, pe carnea cea mai concretă. Spre deosebire de organicitatea cu note suprarealiste din poezia Elenei Vlădăreanu (Fisuri) sau spre deosebire de traumele provocate de avorturi şi de existenţa la limita sărăciei şi a disperării – regăsite în poezia Domnicăi Drumea (Crize) – Ioana Nicolaie descoperă o feminitate deopotrivă crudă şi caldă, altfel spus o feminitate împlinită (prin rodul pântecelui). Nimic obscen, nimic forţat, nimic care să depăşească limitele bunului-simţ. Echilibrată, gradată, poezia Ioanei Nicolaie devine, în unele fragmente, acută şi pătrunzătoare.

Pe lângă etapele gravidităţii, aşadar în afara firului epic propriu-zis, apar câteva portrete feminine de excepţie, toate centrate în jurul aceluiaşi “mister” al maternităţii. Aneta, “fata din piatră ponce. O atingi uşor şi se sfărâmă în şcoala ei cu zeci de copii”. Lucreţia, “o fată cu ţărână sub piele. În casa ei mocnesc mulţi bărbaţi. Pe furiş îi pliveşte dimineaţa sau seara. […] Pruncii-s risipă de coji de trifoi. Pe unul din ei sunt urme de brici. Pe altul îl smulge din loc o pisică. Deasupra-s straturi de ceapă, mărar”. Leontina, mătuşa “tânără, speriată, e cu cinci sau şase copii. E cu o casă în burtă, cu duminici, cu izvoare alături. […] Când ajunge la noi, e terci şi tărâţe. Şi-adânc, pe sub haine, e închegată lumina”. Axial este, însă, portretul mamei, a cărei prezenţă este omniprezentă în carte, urmărind pas cu pas, în paralel, experienţa tinerei fiice: “Mama era la multe aşezări depărtare. Şi, iată, pe-ascuns tot creşteam. Şi, iată, urcam greoaie pe trepte. Şi, iată, rotundă urcam. Maternitatea era un culoar şi-un început de etaj. Cu bărbia uşor tremurând murmuram către mama. Iar ea se făcuse o hală şi-un lift” (Noiembrie).

O dată cu apropierea momentului crucial al naşterii, pe cerul din burtă apar, rând pe rând, stele. Stele de exaltare şi stele de teamă. Stele de nerăbdare şi stele de nelinişte: “Sunt ultima gravidă. Ceasurile rămase-s oscioare de peşte. Sunt de izbelişte şi printre gravide. În camera cu pliante sunt un pumnişor de copil. Şi-amiaza rămasă-i coajă de ou. Pe ultima sută de  metri lumea-i roşcată. Oricât m-aş ascunde, cu creştetul sprijin o uşiţă de cer” (Sfârşit). Ioana Nicolaie păstrează, la final, misterul naşterii. Naraţiunea rămâne suspendată în plin lirism. Pentru că cel care ştie este dator să spună celui care ştie, iară este dator să tacă în faţa celui care nu ştie, după cum ar zice un vechi dicton alchimic.

ioana nicolaie – „pragurile”(experiment bdp)

Nu ştiu. Uitîndu-mă în urmă totul pare important. Fiecare nefericire, fiecare om întîlnit – bun sau rău, prost, arogant sau înţelept –, fiecare traumă, trecutul pe care, deşi îl port ca pe nişte pietre de moară, nu l-aş schimba, fratele meu mai mare, Radu, care încă mai scrie, locul naşterii, familia, cărţile, drumurile. Crucial, însă, a fost să vin în Bucureşti la facultate. Să merg la Cenaclul Litere. Să citesc mult într-o anume perioadă. Să-l pot însoţi pe Mircea în străinătate – am avut acolo timp de lucru; Credinţa, Cerul din burtă, O pasăre pe sîrmă nu sînt scrise decît parţial în ţară. Să vină pe lume Gabriel: îi datorez trei dintre volumele mele. Să am prietenii pe care îi am. Şi aşa mai departe.

ioana nicolaie – un chestionar (IX)

IX. Cel/cea/cei/cele mai

Cel mai…

Bun poem al meu este…  Eu fac construcţii. Nu pot arăta doar un zid sau o cărămidă.

Important aspect pentru mine ca autor este să…-mi scriu cărţile.

Cea mai…

Mare gafă făcută de cînd „activez” în literatură a fost… Nu ştiu.

Cea mai mare emoţie am avut-o… cînd mi-am văzut cartea de debut. Am mers vreo patruzeci de minute cu autobuzul, ţinînd-o pe genunchi, fără să îndrăznesc s-o deschid.

Cele mai…

Mari speranţe mi le-am făcut cu… Nu-mi fac speranţe. Mă pregătesc mereu pentru ce-i mai rău.

Grele momente au fost atunci cînd… Nu ştiu.

Cei mai…

Mulţi bani i-am cîştigat pe volumul… Aventurile lui Arik urmat, îndeaproape, de O pasăre pe sîrmă.

Fericiţi oameni pe care i-am făcut cu o carte de-a mea… copiii. Poate şi pe cei care m-au sunat legat de O pasăre pe sîrmă, ca să-mi ceară autografe.

ioana nicolaie – povestea cărţilor (nordul) / Experiment BdP. Cronică de Oana Cătălina Ninu

Cu Nordul a fost mai greu, era tot o carte de poezie şi cea care o semna – fatalitate! -deja debutase. Am încercat la Editura Compania – nou apărută pe piaţă -, dar ei nu riscau. Am întrebat la Cartea Românească, însă nu erau şanse. Aşa am ajuns la Paralela 45, unde am vorbit cu Gheorghe Crăciun. A fost deferent, mi-a făcut textele de prezentare şi am avut o foarte bună relaţie ulterioară.  Mi-am subvenţionat cartea, mă număr, deci, printre cei care şi-au plătit publicarea. Bogdan Lefter mi-a făcut un text de coperta a patra foarte aplicat – n-o să uit cum era cu fetiţa, foarte mică, şi trebuia să-mi aducă prezentarea, ca să plece cartea în tipografie, şi el nu a scris ceva standard, doar ca să fie, cum se mai întîmplă, ci a citit volumul din scoarţă în scoarţă şi ne-am văzut la Caţavencu, spre seară, şi-a stat lîngă mine pînă cînd coperta a fost gata. Iar coperta a fost făcută de Florin Iaru, cu explozia lui de entuziasm, energie şi, întotdeauna, căldură. După aceea, Nordul a fost nominalizată la Premiile pentru cea mai frumoasă carte din acel an. Şi-a avut spre treizeci de semnalări şi recenzii, ceea ce, pentru cineva la început de drum, era ceva.

Cronică

Oana Cătălina Ninu – Piesele lipsă (link blog)

Volumul virtual al Ioanei Nicolaie („Nordul” – http://www.revistarespiro.com) reprezintă, în esenţă, un parcurs iniţiatic înlăuntrul propriei fiinţe autentice. Subiectul liric descinde treptat din pânza de păianjen a amintirii, construindu-se simbolic din „firimituri”, reintegrându-şi făptura prin intermediul fracturilor de memorie, „resturilor” scindate ale conştiinţei de sine. Eul se asamblează progresiv, ca un imens puzzle, în care fiecare piesă deţine un rol substanţial, ne-înlocuibil. La suprafaţa faliilor adânci, imposibil de recuperat, rămâne o pojghiţă subţire, semi-transparentă, nişte fisuri nevrotice care alterează intrinsec structura totalizantă: „şi la nesfârşit voi halucina/ încercând să-mi amintesc şi să uit/ să-mi amintesc…”.

Traseul „nordic”, impregnat de detalii şi senzaţii fulgurante, se dezvăluie ca o replică actuală la „amintirile din copilărie” ale lui Creangă. Aceeaşi atmosferă a „paradisului pierdut”, aceeaşi nostalgie originară solidificată în mod special prin utilizarea numeroaselor regionalisme, precum şi a unui limbaj în esenţă atribuit „Nordului”. Rămâne de văzut în ce măsură fluxul amintirii coincide sau nu cu cel al clasicului Creangă. În acest sens, cheia ne este oferită de arhitextul volumului, care semnifică în continuarea (sau înaintea) textelor propriu-zise, intensificând pletora de sensuri. Astfel, unul dintre primele poeme se intitulează sugestiv „Film”, ceea ce denotă faptul că imaginile se succed delirant, într-un ritm înnebunitor de rapid, pentru a crea atmosfera de trecere, de devenire, în sensul unei imposibile întoarceri. Pe de altă parte, acest arhitext conturează, în mod fundamental, înlănţuirea evenimentelor în ordinea desfăşurării lor, în „rând”. Aşadar, nu poate fi vorba de aleatoriul anamnezei crengiste, ci de o ordine esenţială, puternic semnificativă.

Doar astfel pot fi semnalate piesele lipsă din puzzle-ul psihic al actantului liric. Procesul recuperativ al eului nu se desăvârşeşte o dată cu spunerea simbolică de sine, o dată cu auto-povestirea fiinţei (pentru că, în definitiv, întregul volum reprezintă o lăbărţată enunţare autotelică). Mai este necesar, pe lângă aceasta, o aranjare, o ordonare a „firimiturilor” interioare, în funcţie de conştiinţa ce se depărtează de sine spre a se constitui drept autentică. Efortul acesta structurativ îl realizează subiectul liric al poeziei Ioanei Nicolaie, şi astfel piesele lipsă sunt evidenţiate şi inventariate lucid, catalogate drept „absenţe”.

Derularea „filmului” capătă o consistenţă deosebită în momentul în care secvenţele se succed deopotrivă pe orizontală şi pe verticală, în adâncime.

În acest sens, se conturează o serie de cercuri concentrice, o „punere în adânc” (mise en abyme) a substanţei narative cu profunde conotaţii lirice. Arhitextul joacă încă o dată un rol fundamental. În poemul „Reluare”, se spune că „bine era să-i vedem de departe/ făptura cernită/ ca o figurină-n mulaj”. În continuare, mulajul se constituie într-un nou poem (intitulat, evident, „Mulaj”), situat în rama poemului anterior, un fel de oglindă magică prin apele căreia se întrevăd chipurile pierdute (dar întotdeauna recuperabile) ale trecutului. Mai departe, din „refrenul” acestui text („Se poate să fi fost celtă/ cândva scormonind după miezul roşu al munţilor/ […]/ se poate vicleşugul băuturilor tari/ […]/ se poate depărtările/ ca pietrele de moară să mă strângă”) descinde un altul, purtând titlul sintagmei repetitive („Se poate”). La rândul său, poemul ultim conţine frânturi din cel care îi urmează în mod firesc („Deoparte”): „ce-i al tău deoparte e pus”, vers cu două ocurenţe. În acest sens, poemele se înnoadă unele de altele, încercând să formeze o plasă densă, să se închege într-un tot unitar, într-o substanţă potenţializantă; însă în ciuda tuturor acestor eforturi, rămân câteva „găuri”, câteva rupturi insondabile ale Sinelui.

Tentaculele atente ale supra-conştiinţei pătrund explicit în poezia „Acum”, situată în mod sugestiv aproximativ la mijlocul volumului Ioanei Nicolaie şi conotând tensiunea dintre planurile temporale (trecut/prezent). Atunci, „îmi imaginam că totu-i un şotron/ viu şi temător”. Acum, „e o sâmbătă/ smulsă din torturantele pagini/ dimineaţa mahmură a aţipit/ pe geamurile garsonierei cu chirie”, un timp degradat şi dez-echilibrat, care justifică astfel încercarea de sfâşiere a graniţelor propriului eu, spre sondarea unor dimensiuni halucinante ale fiinţei. Concluzia este prin esenţă tragică – „de fapt/ nicicând nu mă voi întoarce…”, însă şirul evenimentelor se derulează în continuare, de la sine, în acelaşi ritm sacadat, vizând ordonarea amintirilor în căsuţele corespunzătoare din memoria subiectului liric.

O posibilă evadare este întrevăzută şi în spaţiul fracturat al poeziei, privită ca „dezlânare”, adică o altă macrostructură dispersată, cu rupturi, în „abisul” cărora nu trebuie „să te pierzi”. Se creează o echivalenţă simbolică între psihicul uman şi textura poetică, urzeala care „ţese” cu deosebită măiestrie planul pe deplin semnificant, Sensul.

În consecinţă („the end”), „sfârşitul […] e cotitura cu umbra-mi în părţi desfăcută”, drumul care se continuă de la sine, fiinţa păstrând ordinea esenţială atât a amintirilor cât şi a fisurilor. Prezenţa dublului (umbra), sugerează acea distanţare de propria entitate, acţiunea conştiinţei la ciocnirea cu entităţile inconştiente, profunde şi tenebroase. „Moartea de seara, cea de dimineaţa/ moartea de zi…” („Neatent”) cristalizează permanenta pendulare între „afară” şi „înăuntru”, imposibila acoperire completă a „găurilor” din pânza subţire a straturilor interne eului liric. Astfel, subiectul sfârşeşte „atârnând” în singurătate, în iluzia unei contopiri totale şi perfecte cu Sine.