Archive

Archive for the ‘2002’ Category

ioana nicolaie – povestea cărţilor (nordul) / Experiment BdP. Cronică de Oana Cătălina Ninu

Cu Nordul a fost mai greu, era tot o carte de poezie şi cea care o semna – fatalitate! -deja debutase. Am încercat la Editura Compania – nou apărută pe piaţă -, dar ei nu riscau. Am întrebat la Cartea Românească, însă nu erau şanse. Aşa am ajuns la Paralela 45, unde am vorbit cu Gheorghe Crăciun. A fost deferent, mi-a făcut textele de prezentare şi am avut o foarte bună relaţie ulterioară.  Mi-am subvenţionat cartea, mă număr, deci, printre cei care şi-au plătit publicarea. Bogdan Lefter mi-a făcut un text de coperta a patra foarte aplicat – n-o să uit cum era cu fetiţa, foarte mică, şi trebuia să-mi aducă prezentarea, ca să plece cartea în tipografie, şi el nu a scris ceva standard, doar ca să fie, cum se mai întîmplă, ci a citit volumul din scoarţă în scoarţă şi ne-am văzut la Caţavencu, spre seară, şi-a stat lîngă mine pînă cînd coperta a fost gata. Iar coperta a fost făcută de Florin Iaru, cu explozia lui de entuziasm, energie şi, întotdeauna, căldură. După aceea, Nordul a fost nominalizată la Premiile pentru cea mai frumoasă carte din acel an. Şi-a avut spre treizeci de semnalări şi recenzii, ceea ce, pentru cineva la început de drum, era ceva.

Cronică

Oana Cătălina Ninu – Piesele lipsă (link blog)

Volumul virtual al Ioanei Nicolaie („Nordul” – http://www.revistarespiro.com) reprezintă, în esenţă, un parcurs iniţiatic înlăuntrul propriei fiinţe autentice. Subiectul liric descinde treptat din pânza de păianjen a amintirii, construindu-se simbolic din „firimituri”, reintegrându-şi făptura prin intermediul fracturilor de memorie, „resturilor” scindate ale conştiinţei de sine. Eul se asamblează progresiv, ca un imens puzzle, în care fiecare piesă deţine un rol substanţial, ne-înlocuibil. La suprafaţa faliilor adânci, imposibil de recuperat, rămâne o pojghiţă subţire, semi-transparentă, nişte fisuri nevrotice care alterează intrinsec structura totalizantă: „şi la nesfârşit voi halucina/ încercând să-mi amintesc şi să uit/ să-mi amintesc…”.

Traseul „nordic”, impregnat de detalii şi senzaţii fulgurante, se dezvăluie ca o replică actuală la „amintirile din copilărie” ale lui Creangă. Aceeaşi atmosferă a „paradisului pierdut”, aceeaşi nostalgie originară solidificată în mod special prin utilizarea numeroaselor regionalisme, precum şi a unui limbaj în esenţă atribuit „Nordului”. Rămâne de văzut în ce măsură fluxul amintirii coincide sau nu cu cel al clasicului Creangă. În acest sens, cheia ne este oferită de arhitextul volumului, care semnifică în continuarea (sau înaintea) textelor propriu-zise, intensificând pletora de sensuri. Astfel, unul dintre primele poeme se intitulează sugestiv „Film”, ceea ce denotă faptul că imaginile se succed delirant, într-un ritm înnebunitor de rapid, pentru a crea atmosfera de trecere, de devenire, în sensul unei imposibile întoarceri. Pe de altă parte, acest arhitext conturează, în mod fundamental, înlănţuirea evenimentelor în ordinea desfăşurării lor, în „rând”. Aşadar, nu poate fi vorba de aleatoriul anamnezei crengiste, ci de o ordine esenţială, puternic semnificativă.

Doar astfel pot fi semnalate piesele lipsă din puzzle-ul psihic al actantului liric. Procesul recuperativ al eului nu se desăvârşeşte o dată cu spunerea simbolică de sine, o dată cu auto-povestirea fiinţei (pentru că, în definitiv, întregul volum reprezintă o lăbărţată enunţare autotelică). Mai este necesar, pe lângă aceasta, o aranjare, o ordonare a „firimiturilor” interioare, în funcţie de conştiinţa ce se depărtează de sine spre a se constitui drept autentică. Efortul acesta structurativ îl realizează subiectul liric al poeziei Ioanei Nicolaie, şi astfel piesele lipsă sunt evidenţiate şi inventariate lucid, catalogate drept „absenţe”.

Derularea „filmului” capătă o consistenţă deosebită în momentul în care secvenţele se succed deopotrivă pe orizontală şi pe verticală, în adâncime.

În acest sens, se conturează o serie de cercuri concentrice, o „punere în adânc” (mise en abyme) a substanţei narative cu profunde conotaţii lirice. Arhitextul joacă încă o dată un rol fundamental. În poemul „Reluare”, se spune că „bine era să-i vedem de departe/ făptura cernită/ ca o figurină-n mulaj”. În continuare, mulajul se constituie într-un nou poem (intitulat, evident, „Mulaj”), situat în rama poemului anterior, un fel de oglindă magică prin apele căreia se întrevăd chipurile pierdute (dar întotdeauna recuperabile) ale trecutului. Mai departe, din „refrenul” acestui text („Se poate să fi fost celtă/ cândva scormonind după miezul roşu al munţilor/ […]/ se poate vicleşugul băuturilor tari/ […]/ se poate depărtările/ ca pietrele de moară să mă strângă”) descinde un altul, purtând titlul sintagmei repetitive („Se poate”). La rândul său, poemul ultim conţine frânturi din cel care îi urmează în mod firesc („Deoparte”): „ce-i al tău deoparte e pus”, vers cu două ocurenţe. În acest sens, poemele se înnoadă unele de altele, încercând să formeze o plasă densă, să se închege într-un tot unitar, într-o substanţă potenţializantă; însă în ciuda tuturor acestor eforturi, rămân câteva „găuri”, câteva rupturi insondabile ale Sinelui.

Tentaculele atente ale supra-conştiinţei pătrund explicit în poezia „Acum”, situată în mod sugestiv aproximativ la mijlocul volumului Ioanei Nicolaie şi conotând tensiunea dintre planurile temporale (trecut/prezent). Atunci, „îmi imaginam că totu-i un şotron/ viu şi temător”. Acum, „e o sâmbătă/ smulsă din torturantele pagini/ dimineaţa mahmură a aţipit/ pe geamurile garsonierei cu chirie”, un timp degradat şi dez-echilibrat, care justifică astfel încercarea de sfâşiere a graniţelor propriului eu, spre sondarea unor dimensiuni halucinante ale fiinţei. Concluzia este prin esenţă tragică – „de fapt/ nicicând nu mă voi întoarce…”, însă şirul evenimentelor se derulează în continuare, de la sine, în acelaşi ritm sacadat, vizând ordonarea amintirilor în căsuţele corespunzătoare din memoria subiectului liric.

O posibilă evadare este întrevăzută şi în spaţiul fracturat al poeziei, privită ca „dezlânare”, adică o altă macrostructură dispersată, cu rupturi, în „abisul” cărora nu trebuie „să te pierzi”. Se creează o echivalenţă simbolică între psihicul uman şi textura poetică, urzeala care „ţese” cu deosebită măiestrie planul pe deplin semnificant, Sensul.

În consecinţă („the end”), „sfârşitul […] e cotitura cu umbra-mi în părţi desfăcută”, drumul care se continuă de la sine, fiinţa păstrând ordinea esenţială atât a amintirilor cât şi a fisurilor. Prezenţa dublului (umbra), sugerează acea distanţare de propria entitate, acţiunea conştiinţei la ciocnirea cu entităţile inconştiente, profunde şi tenebroase. „Moartea de seara, cea de dimineaţa/ moartea de zi…” („Neatent”) cristalizează permanenta pendulare între „afară” şi „înăuntru”, imposibila acoperire completă a „găurilor” din pânza subţire a straturilor interne eului liric. Astfel, subiectul sfârşeşte „atârnând” în singurătate, în iluzia unei contopiri totale şi perfecte cu Sine.

Zorovavel (Cosmin Perţa)

CONSTANTIN ACOSMEI – „Jucăria mortului”

hpim8726.jpg

prima ediţie – editura Pan, Iaşi, 1995

ediţia a doua – editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2002

ediţia a treia – editura Vinea, Bucureşti

Marius Ianuş – Ursul din containăr

Decembrie 1, 2007 2 comentarii

Marius Ianuş – Ursul din containăr -un film cu mine-

editura Vinea, 2002

Colecţia Biblioteca Interzisă

ursul-din-containar.jpg

VIII Sandokan, tigrul Carpaţilor

Sînt legat

                  de ţara această măreaţă

cu gheare de sînge,

                                   cu un spasm

                                                           de nebun.

Ca un tigru siberian

                                     de-o bucată de gheaţă

ca un trist

                   plîngăcios

                                     căpcăun!

Înţepenit aici, fără un ban,

                                               mîzgălesc, de un an,

un poem format

                              dintr-o bombă atomică

despre această

                            îngrozitoare

                                                  istorie comică

în care

              sufletul meu

                                     e-un întreg

                                                          film indian.

Ajunge! – urlu şi

                              mă opresc subit

cu ochii agăţaţi de o venă

                                             pleznită-n amurg

                                                                            risipită-n înalt

Nu-s nici un Sandokan,

                                           sînt un cumplit

copil al unor fiare

                                hrănite cu napalm!

Sînt ceva care a murit,

                                         din start, fără nici o discuţie.

Sînt ursul din containăr.

                                           Şi filmarea de la revoluţie.