Arhiva

Archive for the ‘povestea cărţilor’ Category

Alexandru Potcoavă – povestea cărților (exclusiv BDP)

alexandru potcoavă iar bianca sta-n alex

După cum o arată titlul, dar şi fotografia de pe copertă, cartea fructifică o scurtă, intensă şi sinuoasă experienţă de dragoste. Textele oscilează ele însele între discursul prozastic, dicteu automat şi neo-expresionism. La un moment dat, Răzvan Ţupa mă plasa cu acest volum între întemeietorii unei direcţii în poezia douămiistă. Ştiu eu ce să zic?      

 

 

 

Pavel şi ai lui

Scrierea acestui roman am perceput-o ca pe o datorie faţă de memoria unchiului meu Pavel, a cărui moarte m-a marcat, să spun aşa, pe viaţă, dar şi ca pe o încercare de a defini moartea ca atare. Am încercat să redau aşadar în cuvinte ruina(rea) fizică a unui om în plină paragină a spaţiului înconjurător şi, eventual, determinările reciproce. Nu este o carte despre Banat, este însă una despre derivă şi marginalitate (ca spaţiu geografic şi temporal) a cărei acţiune se întâmplă (să fie) în Băile Herculane şi împrejurimi.

Ca tehnică, am mers pe fragment şi intertext, crezând că îmi servesc cel mai bine scopului. Când i-am arătat manuscrisul lui Daniel Vighi, acesta, primul, a făcut legătura cu cartea Un Burgtheater provincial a lui Livius Ciocârlie, pe care, mea culpa, până atunci nu o citisem. Aşa am ajuns să beneficiez de o ascendenţă onorantă, absolut, dar involuntară.

Diana Iepure – povestea cărților (Liliuța)

Istoria cărţii mele de debut

Când am debutat, eram stabilită deja la Bucureşti. La un târg de carte, (defunctul Bookarest), răsfoiam cărțile de poezie la standul editurii Vinea şi discutam cu soţul meu despre ele. În discuţie a intervenit scriitorul Ion Lazu, pe atunci redactor-şef  la editura Vinea. Eu aveam un puternic accent basarabean. (Am şi acum, dar e mai estompat. Nu cred că voi putea pronuţa vreodată „duşi” sau „păpușe”). Pe Ion Lazu îl interesa totul legat de literatura din Basarabia, părinții lui, „culaci”, fiind refugiaţi în Olt din Ciobruciu, Tighina, în 1944. Când a aflat că scriu, mi-a cerut manuscrisul, i-a plăcut probabil ce a citit, altfel nu i-l arăta editorului. Nicolae Ţone l-a acceptat. În toamnă, la Gaudeamus, mi-am văzut şi eu cartea pe stand. Așadar, a fost o întâmplare. Ori poate nu doar o întâmplare. Dumnezeu ştie. Cartea a trecut oarecum neobservată, deşi îmi pusesem oareşce speranţe în ea.

Îmi amintesc multe istorii amuzante din perioada aia post-natală. De exemplu, pe la sfârşit de noiembrie 2004, m-a sunat cineva într-o dimineaţă şi s-a prezentat: „Mă numesc Marius Chivu”. În câteva secunde, mi-au trecut prin cap o grămadă de lucruri. Mă şi vedeam vedetă  într-o revistă literară de primă mână. Iluzia mi-a fost spulberată, însă, când omul mi-a zis că e de la o companie de telefoane sau de la o bancă, nu mai ţin minte. Totuşi, cele câteva clipe de pauză dintre prezentare şi monologul de după au fost suficiente pentru declanşarea motorului meu de iluzii. Crezusem atunci, biata de mine, că mă sună criticul literar Marius Chivu să-mi zică de bine de carte, să-mi ia un interviu sau ceva de genul ăsta. Atât a reuşit că concluzioneze creierul meu aflat mereu în stare de urgenţă. După, am râs mult şi le-am povestit prietenilor ce i se poate întâmpla omului când aşteaptă ca disperatul un feedback . Ei, uite că acum nu mai sunt chiar aşa de obsedată de reacţii, dar ele vin, inclusiv de la Marius Chivu (chiar dacă nu la telefon).

Coperta e realizată de prietenul Andrei Gheorghiu, după o idee a surorii mele, Victoria. Iniţial coperta arăta aşa:

http://acub.ro/work/graphic/covers/diana-iepure/

Însă lui Nicolae Ţone nu ştiu de ce nu i-a plăcut pantoful ăla şi a modificat-o.

Gabi Eftimie – povestea cărții (experiment BDP)

Am scris-o la birou. Nu aveam foarte mult de lucru și căscam ochii pe internet, îmi făceam prieteni virtuali pe diverse site-uri și îmi imaginam prostii, scriam pentru ei, copiam imagini și le lipeam în text, era un fel de jurnal pe calculator, un compendiu cu *imagini și texte și citate care ne plac. Nimic mai mult. Doar că la un moment dat mi-am imaginat că e *ceva special și i-am trimis-o unui prieten virtual care în felul lui sicko m-a încurajat să particip la un atelier de cw, și apoi acolo am intrat într-un fel de tabără/sanatoriu feeling, am și uitat de ce am mers acolo, am stat mai mult de vorbă cu a.urmanov, organizatorul atelierului, și de aici am ajuns să public la vinea, despre care nu știam nimic.

Asta a fost. A fost foarte surprinzător pentru mine care mă învârteam printre oameni care scriau și publicau, dar nu mi-am imaginat niciodată că ceea ce scriu e publicabil *:)… dacă e.

De atunci mi-am luat nasul la purtare și mă tot chinui să mai scriu ceva care să fie chiar publicabil, cu intenție și tot.

debutul în literatură

Pot spune despre “debutul” meu doar cîteva lucruri:
N-a fost aşteptat în nici un fel pentru că nimeni nu ştia cine sînt. N-am citit la nici un cenaclu pînă atunci şi n-am intrat / nu eram membră pe nici un site literar sau cultural.
Promovarea n-a existat, sau dacă da, cred că cei care au fost la Rîşca au făcut-o mai informal. Mă refer la Adi Urmanov, Mihai Iovanel şi Octavian Soviany, poate şi Elena Vlădăreanu.
Cartea a ieşit unde “putea” ieşi, şi a fost ok, coperta a făcut-o un prieten, Cătălin Furtună, şi m-am bucurat că nu au schimbat nimic, nu şi-au impus ideile.
Cred că am avut noroc cu faptul că am putut să dau multe cărţi personal  ( pt că mi s-au cerut, nu cred că s-a vîndut cine ştie ce).
Există f multe complexe la debut, fireşte. Eu scrisesem toată cartea sub formă electronică, era un fel de jurnal în calculator, unul mai adolescentin, cu poze “preferate”, linkuri la site-uri care mi placeau şi aşa, deci n-am crezut niciodată c-o să apară aşa ceva tipărit. Forma finală nu e tocmai cea din calculator, şi asta e păcat puţin, cred, pt că cosmeticizarea aia finală i-a luat din autenticitate, din chestia aia genuină.
Sună prostesc, dar am fost copleşită de părerile (bune sau rele) legate de carte, pt că am simţit tocmai asta: că i s-a dat atenţie.
Premiile, tirajul şi editura contează în măsura în care-ţi dă vizibilitate mai mare, nu rămîi într-un mic cerc de prieteni care sa te încurajeze, deci strict “administrativ”. Cine se pricepe şi poate să profite de asta, e cîştigat, cred. Nu e şi cazul meu.
Îmi plac debuturile altora, îmi plac toate lucrurile imperfecte şi foarte grave, asumate.

emilian galaicu-păun – povestea cărţilor (experiment bdp)

Nimic de spus despre Lumina proprie, rebutul din 17 ianuarie 1986 – ziua apariţiei cărţii –, pe care l-am arătat alor mei târziu după cină, deşi-l aveam hăt de pe la prânz. O carte născută moartă, atât din cauza moaşelor – am avut mai mulţi redactori, unul mai zelos decât altul –, cât şi a… fătului, deloc frumos la acea oră.

Cu totul altceva este Abece-Dor, volum apărut în 1989, cu chirilice (în ciuda titlului, pe care-l aveam din toamna lui 1985 !!!), un volum construit cu migală, în anii doctoratului meu la Institutul de Literatura « M. Gorki » din Moscova – când eram « rupt » între Arghezi şi Barbu, ultimul având câştig de cauză în cazul de faţă.

Anii mei de ucenicie luau sfârşit odată cu Levitaţii deasupra hăului, 1991, scris în parte la Moscova, în parte la Chişinău, cu fetiţa mea Rareşa (născută pe 4 aprilie 1988) pe umeri, când poezia mea a început să semene, tot mai izbitor, cu mine şi cu ai mei – chiar dacă am reluat, în cele două antologii de până acum, puţin texte din Levitaţii…, mă recunosc în fiecare dintre ele.

Sigur, am dat lovitura cu Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994, într-un an în care apăreau Arta Popescu şi Ieudul fără ieşire (cu Cristian Popescu abia dacă am schimbat câteva cuvinte, la Festivalul « Poesis » de la Satu Mare ; cu Ioan Es Pop suntem de-atunci prieteni apropiaţi), volum desemnat drept una dintre cele mai bune zece cărţi de poezie ale deceniului 1990-2000 din România. Altminteri, urma să fie reeditat în 2002, iar eu îl revizuisem la sânge în acest scop – n-a fost să fie!

Cea mai «lucrată» cartea a mea rămâne a fi Yin Time, 1999, având o structură muzicală de Bolero, cu poeme ale celor 4 elemente (foc-apă-aer-pământ) şi ale celor 5 simţuri deseminate în volum, pe care puţini critici le-au identificat ca atare. Ţin minte când mi-a venit ideea – eram un cititor înfocat al lui Lao Zi, Cartea despre Dao şi Putere –, nu doar prin alăturarea unui Y, ci apropriindu-mi întreaga civilizaţie orientală, pur şi simplu mi s-a tăiat respiraţia, ca şi cum m-aş fi pomenit în Tibet (tocmai cetisem Cartea tibetană a morţilor). Mi-au trebuit 10 ani ca să ajung în Orient, mai exact în platoul tibetan (Qinghai), în august 2009, iar mai multe poeme din acest volum sunt traduse şi în chineză. Ca să nu mai spun că întreg volumul (mai puţin câteva poeme, chiar că intraductibile !) e transpus în limba lui Goethe, sau daca vreţi a lui Paul Celan, de către Hellmut Seiler. (Între paranteze fie spus, mi s-a repetat de nenumărate ori în anii 2000 : «Două sunt lucrurile cu neputinţă : să-l traduci pe Heidegger în română şi pe Galaicu-Păun în germană». Ei bine, iată-le împlinite ! Să mai crezi după asta gura lumii !!!)

Dintre toate, cel mai greu mi s-au dat Arme-le grăitoare, 2009 – mă prinsesem la fel ca Ion Mureşan la începutul anilor ’90, tot la instigarea lui Al. Cistelecan, să public câte un poem pe lună în Vatra, începând cu nr. 3/2008. Or, eu scriu chinuitor de greu, «o poezie de migală» (ca să-l citez pe Cis), dar Dumnezeule ! ce resurse supraomeneşti se trezesc în tine când ai de dat la termen poemul. Pot să mărturisesc cu mâna (care scrie !) pe inimă că din iarna lui 2008 şi până în septembrie 2009, când dădeam la tipar cartea, viaţa mea a fost o cursă contracronometru, cea mai cumplită din câte mi-a fost dat să trăiesc (şi am o oarece experienţă – am tradus cărţi la greu, cu contracte semnate în care se preciza termnenul de predare, niciodată depăşit!). Dincolo de 2-3 texte «de passage», Arme-le conţin cele mai personalizate poeme ale mele (unul sang d’encre cât face !), smulse literalmente din carnea autorului, la care se va adăuga, într-o ediţie revizuită, şi iov & vio – cântecul meu de lebădă, drept care semnez – Emilian Galaicu-Păun.

gabriel daliș – povestea cărților (experiment bdp)

A venit Bacalaureatul şi plecarea la Iaşi, la facultate. Aici l-am cunoscut pe Lucian Vasiliu, am început sa frecventez cenaclul Junimea şi m-am împrietenit cu Daniel Corbu, care în toamna lui ’98 mi-a publicat la editura lui, Panteon, a doua mea carte, Întoarcere acasă (al cărei titlu trebuia să fie Brăţări, dar l-am schimbat pe ultimul metru), iar în decembrie ’99, Chip Împreună. Cărţile au venit ca două surori gemene sănătoase, după travalii intense.

În 2002 am ajuns în Bucureşti cu un postuniversitar la ASE. M-am dus de cîteva ori la cenaclul lui Marin Mincu, dar mi s-a părut inutil. Mi-am văzut de viaţă, mergând la Facultate şi la serviciu. Au fost ani grei, plini, munceam câte 12 ore pe zi, pe un salariu de nimic. Prin 2003 am reînceput să scriu, căutând într-o geantă foile cu însemnările din ultimii ani. Aşa a apărut, doi ani mai târziu, Copacul fără urmaş, o carte scrisă de mine pentru mine, dovada că precocitatea mea literară nu a fost un scurtmetraj de adolescenţă.

Copacul fără urmaş a fost reafirmarea încrederii mele în şansa poeziei pe care o scriu. Am avut nevoie de acea carte, altfel simţeam că înnebunesc. Singura carte care mi-a adus bucuria şi speranţa, de aceea nici n-am arătat-o nimănui. A fost o dragoste nebună, aproape incestuoasă, consumată pe ascuns, cu libidoul la cote invizibile.

Uneori simţeam că nu mai rezist psihic, stăteam pe marginea patului, îmi luam capul în mâini şi mă întrebam ce să mai fac. Am decis să aştept să treacă douămiismul cu care nu aveam nimic consangvin. Mă simţeam oribil când eram întrebat “mai scrii?” Adică mă vezi că mişc şi mă întrebi “mai trăieşti?”, mă vezi că mănânc şi mă întrebi “mai mănânci?”Am fost îngrozit, apoi distrat, mai apoi distant şi îngrozit iar. Cum închideam uşa, mă aruncam pe pat şi adormeam îmbrăcat şi încălţat şi fără speranţă.

Eu nu cred în poezie, eu iubesc poezia. Dacă aş crede în poezie, ar trebui să fiu poate supus şi mărturisitor. Eu iubesc poezia ca pe un adevăr infailibil. Iar adevărul ăsta nu se negociază, nici potriveşte. Oricât se va mai spune greşit că “adevărul e întotdeauna la mijloc”, scriind am învăţat că poezia este un adevăr cunoscut, iar atunci când un alt adevăr e trimis la mijloc, de fapt devine adevăr exclus din toate părţile.

gabriel daliș – „semnale de sâmbătă”: povestea cărții (experiment bdp)

Am debutat în septembrie 1996 cu Semnale de sâmbătă, o plachetă de versuri publicată la o editură obscură din Suceava, editura Licurici. Eu nu ştiam ce înseamnă o editură, un redactor de carte, un tiraj sau marketing cultural, în acei ani tenebroşi ai tranziţiei. Credeam că toţi scriitorii locuiesc la Paris, iar cărţile lor sunt parte a unei revelaţii care nu trebuie cunoscută pe deplin. Citeam foarte mult, mă însinguram şi scriam cu voce tare, spre disperarea mamei. Poemele urmau să fie testamentul meu rămas pe câteva file. Puteam jura că mor până împlinesc 18 ani. Scriam cu o sete nebună, din teamă, din disperare, cu convingerea că nimic nu se mai poate face pentru mine.

Moartea îmi intrase în cap din copilărie, de la mama. Eram în clasa întâia când mama, lungită pe pat, duminica, în timp ce eu îmi făceam temele, îşi punea mâinile pe piept să vadă din reacţia mea dacă o iubesc sau cât o iubesc. O zgîlțâiam bine, o strigam, începeam să plâng, ea se dezmeticea şi mă lua în braţe, umplându-mă de alinturi şi pupături pe care nu vroiam să le primesc. Treptat a început să-mi fie teamă de mama, jungian credeam că e posesoarea unor secrete periculoase.

Nu mi s-a părut o problemă dacă moare un vecin sau o rudă, ba mai mult, într-o plăcere aproape sadică, obişnuiam, câţiva ani mai târziu, să merg mai des la cimitir decât în orice alt loc. Era mai interesant să descifrez un catren ilizibil de pe o piatră funerară decât să merg la fotbal sau la cofetărie. Am fost foarte surprins când am citit că Cioran avea aceeaşi plăcere nebună să se plimbe prin cimitire, sa se joace cu vreun  craniu găsit sau să asiste când groparul săpa groapa mortului şi să dea o mână de ajutor.

Când am împlinit 18 ani, am fost cumplit de dezamăgit că nu am murit. Nu am dat nicio petrecere, chiar dacă presiunile colegilor ar fi trebuit să mă oblige la o mică tornadă. Eram cel mai mic din clasă şi toată atenţia era îndreptată spre 8 mai, ziua “Poetului.”

Partea bună a lucrurilor a fost că, începând din acea zi, nu mi s-a mai spus “Poetul”, lucru care mă enerva teribil, ci “Scârţarul” sau “Zgârciobescu”, porecle fără nicio semnificaţie pentru mine.

Povestea manuscrisului continuă cu vizita pe care i-am facut-o unui profesor de literatură română, domnul Vasile Rusu Varu, care conducea Cenaclul “Mitropolitul Dosoftei” din Suceava. El m-a pus în temă cu ce înseamnă viaţă literară, scriitori contemporani, Uniunea Scriitorilor, şi m-a încurajat să public o carte. La el în cabinet l-am cunoscut pe poetul Constantin Hrehor care, doi ani mai tîrziu, mi-a devenit profesor. Hrehor mi-a recomandat editura Licurici, acolo el îşi publicase volumul Ninsori providenţiale, cumnatul meu a venit cu banii, iar cartea a apărut aproape instantaneu.

Când am văzut cartea nu mi-a plăcut deloc, era prea lată. Mi-am făcut reproşuri, aproape  mi-am dat singur cu ea în cap. Dar a doua zi mi-a plăcut mult, am citit-o şi am fost convins că n-am greşit cu nimic.

A urmat lansarea la Festivalul Nicolae Labiş, apoi primele şase recenzii entuziaste şi detaliate. După câteva luni am primit premiul pentru debut, cu o introducere extrem de generoasă, “Societatea noastră (Societatea Scriitorilor Bucovineni) nu a mai dat un premiu pentru debut în poezie de 50 de ani, de când l-a luat Mircea Streinul…”

cristina ispas – povestea cărţii (experiment bdp)