Arhiva

Archive for the ‘Cartea de vineri’ Category

Cartea de vineri – „Amazon” de Ştefan Manasia (cronică de Cristina Ispas)

manasia Ştefan Manasia

Amazon

Editura Vinea, Bucureşti, 2005

Ştefan Manasia se deosebeşe de colegii săi de generaţie în primul rând prin faptul că, deşi nu este posesorul unei credinţe mai puternice în poezie, pare mai dispus să se bucure de virtuţile ei, indiferent cât de repede le simte pălind. El îşi asumă de la bun început destinul de poet: „te gândeşti uneori la destinul tău de poet atunci / alegi o agendă cu coperţile verzi pe care o vei umple / cu versuri cum covorul de scame sau privirea / îţi va aluneca pe zidurile reci răzuind tencuiala / te gândeşti la obiecte minuscule inutile fascinatorii / la culorile lor ponosite sub rugină şi praf.” La Ştefan Manasia obiectele minuscule nu mai sunt numai inutile, dar încă şi fascinatorii, cel puţin la această primă vârstă a explorării. De fapt, poetul îşi asumă o atitudine romantică faţă de poezie decretând, deşi poate nu chiar atât de răspicat, că poezia nici nu mai este posibilă dincolo de această primă vârstă, care nu este atât copilăria celui numit Ştefan Manasia, ci copilăria omenirii, când oamenii încă mai comunicau cu îngerii prin parfum, în timp ce în vremea din urmă comunicarea cu îngerii se face prin duhori. Poetul nu este însă un explorator inocent, ci unul nostalgic, care se repune pe sine în scenă într-o vârstă a inocenţei, în timp ce rămâne captiv în vremuri corupte de însingurare şi melancolie: „şi atâtea lucruri visezi şi atâtea istorii îţi povesteşti / ca şi cum ai fi dintr-o dată ochiul lucios cu pete grena / al caracatiţei din abis / cercetând strălucirea planctonului / apariţia codului cu dinţi reptilieni / sau a antenelor rândunciii de mare / şi abia atunci realizezi cât de străin de toate vei fi / în înserarea ce-ţi apasă uşor vertebrele.”

Amazonul este simbolul tărâmului virgin, al naturii curate, strălucitoare, luxuriante, tărâm acum inaccesibil, dispărut sub civilizaţia distrugerii, la care poetul nu mai poate avea acces decât cu ajutorul imaginaţiei sau al cărţilor: „se apropie Criza Alergică Intoxicaţia Iluminarea / una din perioadele de asceză când (deschizi cartea / şi) gândirea vânează ca un peşte exotic simbolul / iar sufletul primenit ar putea sta lângă oricare / dintre acelea îmbrăcate în rasa sfinţeniei.” Ultimul om este cel corupt până în măduva oaselor de cultură (care aici este mai mult sinonimă cu civilizaţia), fiind nevoit să funcţioneze în interiorul şi prin intermediul ei. Poetul Amazonului nu se sfieşte astfel să alunece din atitudinea romantică în cea expresionistă şi apoi în cea postmodernistă, care le deconspiră apoi cu superioritate pe primele două. Şi totuşi, Ştefan Manasia nu este cu adevărat un postmodernist, din moment ce el continuă totuşi, chiar dacă până la o limită, să creadă în poezie. Nu în capacitatea ei de a mântui, dar în capacitatea ei de a crea, în condiţiile existenţiei, cea mai bună dintre lumile posibile, de a pune încă o dată în mişcare sângele:  „ai vrea să gândeşti ca insectele / ca ele să zbori în aerul pulsatil / pentru că totul repetă mişcarea oceanică a sângelui / pentru că totul îi aprinde sau îi diluează culoarea / pentru că numai el ar mai putea inventa o poveste / auzind cuvântul pasăre sau cuvântul araucaria / cuvântul ghindă sau cuvântul chiţcan / pentru că numai el îşi este victimă şi călău / gâlgâind pe culoarele oranj / irigând muşchiul bleg aprinzând inima şi capilarele / deodată totul să explodeze / petale petale petale.”

Totuşi, prima experienţă a poeziei nu poate fi decât dureroasă, prima înţelegere a propriului destin de poet nu poate fi decât pusă sub semnul tragicului, ca altădată la Mariana Marin sau la Ion Mureşan: „O cunoscusem : trăisem cea dintâi experienţă adevărată. /am încercat să plâng, n-am făcut-o, / soarele se scufunda în calcarul transludic al dealului. / dealul sub mine lumina. Am urinat în praful alb / şi-am pornit spre casă mâncând, cu desăvârşită tristeţe, murele.” Lumea devine acum, din prezenţă, pentru totdeauna re-prezentare, iar lupta cu limbajul se anunţă dură şi tragică: „plantele eram eu mintea mea peisajul ei reprezentat în concret / ştiam asta mă durea să n-o pot pune în cuvinte.”

O călătorie, cel puţin aparent, lipsită de primejdii pe Amazon, pe care o recomand fără ezitare.

We all live in a yellow submarine (Judith Meszaros) / Cartea de vineri (Cristina Ispas)

Februarie 7, 2009 1 comentariu

Ecranul alb

Judith Meszaros

We all live in a yellow submarine

Editura Euphorion

1994

judith-1Principiul după care îşi organizează Judith Meszaros universul distopic în „We all live in a yellow submarine” este cel al păpuşii ruseşti. Istoria conţine lumea, lumea conţine oceanul (care nu este altceva decât Oceania lui Orwell din 1984), oceanul conţine submarinul, submarinul conţine oamenii, iar oamenii se conţin unul pe altul: „noi toţi locuim în submarinul cel galben / unul într-altul.”

Această păpuşă uriaşă, istoria, este manipulată de cineva, de la „un birou negru lucios”, de Fratele cel Mare din 1984, care seamănă destul de bine, de la „al treilea nivel, în subsol”, cu Dumnezeu: „la 100 de grade latitudine nordică este totul uşor// acum pot împlânta un steag în propria mea carne, acum pot / să mă divid ca amoeba proteus / aşteptându-mi sângele alungat şi uscat să m-ajungă din urmă, să mă scrie-mprejur / cu litere de-o şchioapă în jurnalul de bord al submarinului galben, pe file străvechi / acum şi pielea luminează în cartea Vacarmului, sus / acolo sus, pe biroul tău negru lucios.”

Judith Meszaros scrie o poezia hiperlucidă, o poezie care reuşeşte să asambleze viziunea din bucăţi de discurs demetaforizate, de cele mai multe ori prin contorsionarea sintaxei. Vocea aceasta sumbră este însă îmblânzită de un cod al parabolei, parabolă care este şi ea un fel de joc, şi de ritmul alert al celebrului hit al trupei britanice, derulat mereu în fundal, ajutând la completarea mediul nevrotic.

Submarinul galben trebuie să fie frumos văzut din afară (galbenul este luminos) înăuntru însă oamenii, a căror piele se contopeşte deja cu coastele metalice, sunt simple repetiţii de biologic şi mecanic, din moment ce aici jos nu mai este posibilă nici comunicarea, nici memoria şi nici sentimentele: „La al treilea nivel, în subsol era sala de reamintire, ne aşezam în faţa / ecranului alb şi priveam / până când ochii ni se umpleau de var, până când degetul / devenea şi el o cretă poroasă / atunci, în sfârşit, aveam dreptul să ne atingem, aveam dreptul să ne mâzgălim, să ne scriem pe trup / fel şi fel de cuvinte încrucişate.” Lipsa de speranţă, oboseala, sunt traduse prin geometrizare, numerizare a spaţiului. Iar alfabetul nu este nici el altceva decât un alt cod indescifrabil, din care nu se mai pot naşte cuvintele şi comunicarea, un cerc închis, în care omenirea rămâne captivă: „Acele guri se roteau lent de-asupra noastră iar noi, dedesut, doi câte doi, stam lipiţi spate-n spate jucam barca / cu oasele învălmăşite, cu sexele moarte, nu ne mai puteam desprinde, frecam / între palmele umede o foiţă de staniol până ce-o făceam să nu mai lucească / SĂ NU MAI LUCEASCĂ! // Acele guri se roteau lent de-asupra noastră rostind în locul nostru cifre şi litere, întreg alfabetul, / circular, nesfârşit.”

Într-o astfel de lume în care totul este cod, înţelesurile rămân mereu obscure: „Mâinile noastre dormeau însprejudith-meszaros-coperta-41 stânga, picioarele-nspre dreapta la mijloc / pieptenele şi călimara / unii uituci tot încurcau dreapta şi stânga şi nu era voie / poate erau prefăcuţi poate erau sabotori // în fine, fiecare picior o pornea ataşat la un braţ, uşile se închideau / ermetic gazul / ţâşnea prin pereţi stropitori // NICI O EROARE // sicriele noastre-aşteptau cuminţi până seara / alveole calde şi moi.”

Lumea întreagă este pentru Judith Meszaros un sistem totalitar, fie că este vorba despre capitalismul occidental (la care face trimitere titlul volumului), fie despre comunismul din România, sau despre nazism. Lumea întreagă şi-a pierdut „TRAIECTORIA,” pentru că nimeni n-a mai scris în „jurnalul de bord” (un fel de conştiinţă a omenirii), lumea rămânând învăluită pentru totdeauna, în lipsa cuvintelor adevărate, într-un substitut, în „GELATINĂ:” „fiecare deget al nostru devenea câte-o pasăre, repede îl smulgeam şi-l zvârleam în colivia de sulf / penele pluteau pretutindeni, ne luminau feţele supte, noi nu / mai scrisesem demult niciun cuvânt în jurnal, TRAIECTORIA fusese pierdută, desigur, în schimba încercam să cântăm / dar cântecul nostru e fals, este fals / / gura cădea ca o cortină uzată, nu mai aveam putere, doar pielea / se târa de pe oase, lipită de jur împrejurul hubloului de oţel şi pândea / cu suflarea tăiată / mişcările iuţi, diafane // GELATINA CREŞTEA”

Şi nici sentimentele sau iubirea nu pot, bineînţeles, exista în submarinul galben, în care orice urmă de umanitate a fost sufocată (Orwell vorbeşte de Liga Tineretului Anti-Sex): „buzele tale sunt un metal preţios, scârţâie încet când le-ating / buzele mele care devin un metal preţios / până şi privirile noastre – elipsoide clare – ţâşnesc dintr-un strat al istoriei spre un altul şi altul / atenţie, în curând / la 76 de grade latitudine nordică nici nu vom mai şti să vorbim.” Chiar dacă, ca în orice sistem totalitar, omenirea este forţată să se reproducă (sub acelaşi principiu al repetiţiei mecanice), este vorba mai degrabă de o clonare, un proces care se desfăşoară artificial, în laborator: „sexele noastre tăiate, decupate din trup / stăteau laolaltă făcându-şi datoria fiecare / fără plăcere, fără păcat / mici larve gălbui şi pline de speranţă – iată / Viitorul nostru Luminat / de un bec roşietic sub pânza de sticlă / a incubatorului umed aşteaptă / Clipa cea Mare dinţi de opal.”

Universul din „We all live in a yellow submarine” este unul fractalic, care se divide la nesfârşit, rămând mereu constant, identic sieşi, ca un cântec care se derulează obsedant, iar şi iar.

Cristina Ispas

cronică inedită BdP

Sevraj (Rita Chirian) / Cartea de vineri (Şerban Axinte)

Ianuarie 30, 2009 1 comentariu

dscf9597 Rita Chirian scrie o poezie puternică, virilă, ce te loveşte frontal şi te cucereşte imediat. Principalul merit al poeziilor reunite în volumul Sevraj (Vinea, 2006) decurge din faptul că autoarea are ştiinţa dozării efectelor expresive. Titlul, uşor teribilist, anunţă o carte furioasă, încrâncenată şi violentă. Nu este chiar aşa. Tensiunea lirică evoluează gradat, nu ni se dă totul deodată, mitraliat, într-o rafală unică. Rita Chirian ştie că pentru a convinge trebuie să renunţe la stările induse, iar autoscopia trebuie să-i dezvăluie identitatea reală, neretuşată. Şi aşa face. Nimic nu e ostentativ, gratuit. Trăirile par autentice pentru că nu sunt sufocate prin supralicitarea unei anumite formule, fie ea originală.

Prima strofă a primului poem din carte, povestiri din oraşul b., dă măsura întregului volum: „până în anul acela nu se ştia despre rita ca despre o posibilă/ pradă. vânătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genţi diplomat/ şi zâmbeau reverenţios, mă sărutau pe frunte şi pe buzele lor uscate/ simţeam saliva animalelor mute. în acelaşi timp, oraşul b. se sutura de mine ca un câine ud”. Strofa de faţă este descrierea, poetizarea unei stări de asediu. Violenţa lumii înconjurătoare nu e afişată, „vânătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genţi diplomat”, dar în spatele gesturilor tandre şi binevoitoare, „zâmbeau reverenţios, mă sărutau pe frunte”, se ghiceşte furia controlată, plăcerea reţinută de a agresa, de a sfâşia, „pe buzele lor uscate simţeam saliva animalelor mute”.

Aşa ia fiinţă sentimentul de teamă. A fi la dispoziţia unui agresor invizibil şi omniprezent. Oraşul este o cupola de sticlă care nu protejează, ci sufocă. Acest sentiment străbate întreaga carte. Poemul ce teamă absurdă de cuvintele mari anunţă cele două texte numite sevraj. Aici se întrepătrund două probleme majore. Pe de o parte devine vizibilă frica autoarei de a nu cădea în conformism, de a nu folosi cuvinte mari, pe de altă parte, însăşi revolta de a nu călca pe poteci bătătorite conduce tot către conformism, către un conformism al negării continue. Autoarea îşi dă seama de acest fapt şi încearcă să se debaraseze de orice formă de trăire extatică. Doar aşa, nimic din ceea ce se găseşte afară nu-i mai poate face vreun rău. Constată doar că: ne tragem în fiecare zi peste piele singurătatea./ intrăm în ea ca-ntr-o haină prea largă şi/ carnea noastră miroase din ce în ce mai mult a/ nimeni, a paturi străine şi a clor./ suntem în sfârşit curaţi ca lacrima./ nimic din ceea ce e afară nu ne mai înghite./ singurătatea, moartea, tristeţea sunt atât de demodate”.

Volumul Sevraj al Ritei Chirian este, o spun apăsat, unul dintre cele mai interesante debuturi în poezie din ultimii ani.

cronică de Şerban Axinte

Ana Dragu – Păpuşa de ceară / Cartea de vineri – (Oana Ninu)

coperta1alex3Ana Dragu – Păpuşa de ceară

Editura Charmides, Bistriţa, 2008

O păpuşă de ceară nu poate fi, în primă instanţă, decât o păpuşă voodoo, o reprezentare cât mai fidelă a unei fiinţe reale, susceptibilă de manipulare. Dar ce se întâmplă în momentul în care păpuşa de ceară se transformă într-un fel de obiect al autopersecuţiei individului care a creat-o?

smulg trei scânduri, scot păpuşa de ceară. nu mai ştiu

cum se doarme. după două zile nu mai recunosc vocile la

telefon şi mi-e groază când bate la uşă. aşa că încep să

urlu şi urlu cât mă ţine capul. că nu mă caută nimeni că

toţi sunt morţi. că totul e o minciună. afară se minte. se

râde îngrozitor. mă închid în casă şi după trei zile nu-mi

mai recunosc mâinile şi mâinile încep să mă lovească

peste faţă ca nişte cârlige. scormonesc în locurile oarbe

în care ar trebui să am ochi şi urlu că nu văd nimic şi nu

vreau să văd pentru că nu mai e nimic de văzut şi urlu şi

nu-mi aud urletele. după patru-cinci zile strâng toată

hârtia din casă. de mult nu mai am covor şi fac un

muşuroi de hârtie. îi dau foc şi patru-cinci zile

alerg prin casa în flăcări” (p. 29).

Poezia Anei Dragu este poezia unei revolte mute şi, în acelaşi timp, (auto)ironice. Mereu aceleaşi câteva personaje (eu, tu, teodor, păpuşa de ceară, tata) se rotesc într-un spaţiu închis ermetic, în care gesturile suplinesc tăcerea şi exacerbarea simţurilor ţine locul expresiei sentimentelor. Pentru că dramele nu sunt exhibate, ci sunt minuţios păstrate în oase, aranjate în cutii mascate, camuflate în sertare închise cu cheia. Nu ajung la noi decât acele bătăi „în ferestre, pe dinăuntru”, mai exact imaginea deformată a trăirilor, al căror sens este, evident, imposibil de pătruns. Totuşi, această imagine stilizată nu stirbeşte cu nimic frumuseţea tragică a gesturilor disperate din spatele vitrinei.

Altfel spus, o poezie-vitrină în care manechinele din interior nu sunt obiecte neînsufleţite, ci fiinţe captive îndărătul unui geam, repetând la nesfârşit povestea coliviei cu gratiile de aur.

Radu Andriescu – Punţile Stalinskaya / Cartea de vineri (Mihail Vakulovski)

puntile„Punţile Stalinskaya” apare la aceeaşi editura la care Radu Andriescu alesese să-şi publice şi penultima sa carte de poezie – „Eu şi câţiva prieteni” – editura Brumar – şi e ilustrată, la fel, de Dan Ursachi, doar ca acum poetul îi permite pictorului să-i intre şi mai adânc în carte, nu doar prin grafică, dar şi prin poezie, înfrăţire tot mai fructuoasă & profitabilă printre artiştii tineri. Şi aceasta a fost posibil în primul rând datorită stilului acestei cărţi – şi mai epică, şi mai narativă, şi mai eseistică, şi mai (t)existenţială decât „Eu şi câţiva prieteni”, datorită Mail Art-ului, care, deşi a apărut cu mulţi ani în urmă, cum ne spune Radu Andriescu înaintea primei părţi a cărţii („Ray Johnson a pornit mişcarea Mail Art cu vreo 35 de ani în urmă; acum toată lumea face E-Mail Art. Nam June Paik”), în literatura română Radu Andriescu fiind un novator în acest sens.
„Punţile Stalinskaya” este alcătuită din patru părţi: „1. punţile stalinskaya”, „2. dimineaţa pe răcoare”, „3. psi” şi „capăt de pod” şi se întinde pe 119 p… agini, 119 punţi spre prietenii din celelalte cărţi, din viaţa ca o carte a eului liric al lui Radu Andriescu, nume de cod (ca pe chat-uri) Candriescu, Dan Ursachi fiind Burs. Radu Andriescu este un scriitor care se scrie, care caută realitatea-viaţă din ceea ce face, de aici şi livrescul omniprezent, în nici un caz nu din eventuale porniri textualiste, RA fiind un existenţialist pur sânge („Nu trăim până la sânge / nici când luam pumni în bot”): „ca un pirat al aerelor cu bomba de carton / caut realitate chiondaris pe internet şi mi se-nfig / pixelii-n profunzimi”. Citat din poemul „un doi şi trei de 0”, denumire împrumutată de la o trupa hip hop (BUG Mafia), ca şi „dimineaţa pe răcoare” (Zdob şi Zdub) – altă caracteristică a Mail Art-ului – discuţiile de acolo fiind ca mailurile – scrisorile de pe internet, despre tot ce-ţi vine prin cap, despre ce trăieşti, ce vezi, ce-ţi place şi ce nu, despre ce vrei, despre viaţa ta din acel moment, muzica fiind ceva de care n-ai cum să fugi, năvălind în viaţa poetului pe toate căile posibile, net-ul fiind practic fără graniţe şi permiţându-ţi să uiţi şi de tine.

Cronica integrală aici (tiuk 9)

Dan Coman – Ghinga/ Cartea de vineri (Cristina Ispas)

dancoman-ghingaPoemul eu, de un autism sublim, trebuie interpretat ca o artă poetică: ”după o lungă amorţeală mă găsesc iar irezistibil/ pătrund în mintea mea cu viteza unui ghepard tânăr / şi cu de două ori viteza unui ghepard tânăr alerg prin odaie. / îmi dăruiesc o deosebită plăcere. Pur şi simplu sorb aerul: sunt bucuros. / abia de-mi pot face faţă (mă recunosc până şi când dansez). / cu o şiretenie fără seamăn ajung lângă inima mea. / îmi vorbesc dar trebuie să am grijă : numai lăudându-mă excesiv / trec dintr-o zi în alta. /sunt cu adevărat o fiinţă uluitoare.”

Dan Coman nu operează cu adevărat introspecţii, în ciuda lumii interiorizate, şi în ciuda faptului că se dovedeşte totuşi un introvertit incurabil. El nu disecă, nu analizează, nu cercetează patologia cazului său, nu se avântă cu instrumente chirurgicale în psihologia abisală a eului, fiind interesat mai mult de apăsarea din când în când a anumitor pedale emoţionale, care să elibereze expresia sintetică a preaplinului de senzaţii şi de sensibilitate. Este un introvertit care nu mai face faţă lumii sale interioare şi atunci lasă câte ceva din ea să iasă la suprafaţă, pentru a mai face puţin loc pentru respiraţie înăuntru. (Cristina Ispas)

Ghinga, editura Vinea, 2005

Dan Coman în BlogAntologia Observatorului cultural aici