Archive

Archive for the ‘chestionarul lui Mihail Vakulovski’ Category

Alexandru Potcoavă răspunde la chestionarul lui Mihail Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Războiul cu cornete de hârtie. Mai apoi, mâzgâlitul hârtiei rămase.

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre ce ne trece prin cap. Dacă ne trece ceva. Altfel tăcem, în aşteptarea viitorului.


– Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Şahul. Nu urmăresc niciun sport la TV. Din când în când, eventual, savurez un meci de fotbal. Dar fotbalul nu mai e sport, e fenomen de masă, cam ca religia şi politica. Aş fi însă curios de artele marţiale. Mi-ar pune un pic sângele în mişcare acum, la 30 de ani, când încep deja să seamăn cu Budha (nu de la meditaţie ci de la bere).

împreună cu Daniel Vighi

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Nu aş ucide. Drept e că nici nu m-am confruntat vreodată cu situaţii limită, când te miri de ce-i în stare şi cel mai blajin dintre oameni pentru a-şi scăpa pielea.

– Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Jurnalismul şi navomodelismul. Alte -isme, nu-i aşa?

– Ce sentimente/stări te enervează?

Cele de neputinţă.
– O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Ştiu eu, naşterea mea? Deşi asta-i cam ca lauda seminţelor recitată de gorunul din margine de codru.
Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Prima întrebare ţine cred de o concepţie modernistă ba chiar romantică ( în fine, cam ca la Macedonski, aşa) asupra artei, or noi trăim în plină postmodernitate, înconjuraţi de pop-art, bricolaj şi kitsch. Sunt de părere că dacă ai un mesaj de transmis o poţi face şi prin rock şi prin jazz, hip-hop şi manele sau hibrizii tuturor genurilor. Cât de sărac sau de avut devii prin asta nu ţine doar de tine. Succesul depinde azi de orizontul de aşteptare al publicului, de promovare, de moment etc., un întreg lanţ trofic în care te poţi trezi ca prima verigă, cea mai de jos – planctonul înghiţit de peştişorul înghiţit de rechinul înghiţit de balena care îngraşă planctonul. Important e să fii conştient care formă i se potriveşte mai bine fondului tău, targetului tău ( într-un limbaj pe care Salamul Minune nu-l înţelege neapărat ca din carte dar îl intuieşte foarte bine după ureche, so what?) şi să nu te dai altceva decât eşti. Abia impostura ar fi stridentă, nu că s-ar mai mira cineva. La urma-urmei, dacă e s-o luăm pe partea financiară, cea mai comercială carte din lume e Biblia şi nu sunt convins că versetele din Cântarea Cântărilor bunăoară nu s-ar potrivi pe nişte ritmuri orientale, că doar păstorii acelor vremuri nu ştiau de Rush, Genesis sau Jan Garbarek – invers poate da.

Ca scriitor şi ca om n-aş accepta să mi se impună o dogmă, o ideologie, o cale de urmat neabătut. Sigur, e uşor să afirmi asta când ştii că nu te trezeşti într-o clipită cu Inchiziţia sau Securitatea la uşă să-ţi ceară socoteală, dar cine poate prevede viitorul? În fine, am scris asta şi scris rămâne. Că într-o eventuală zi, pentru astfel de poziţii mă vor pune la index sau mai ştiu eu unde nu mă preocupă acum. Oricum, într-o asemenea situaţie aş încerca cât pot să nu mă dezic, deşi cât te poţi pune de exemplu cu o reeducare ca la Piteşti? Ce valoare şi ce efecte a avut testamentul lui Vulcănescu: „să nu mă răzbunaţi” în acel context pervers? Şi, ca să continui, crede şi nu cerceta mi se pare o imposibilitate, o castrare. Îndoiala mă pune în mişcare. Sigur, a (te) îndoi e similar uneori cu a multiplica (şi dilua) o băutură tare cu apă chioară. Una peste alta, totul e relativ, deci exist. Exist, şi atunci totul e relativ.
Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Întrebarea aceasta mă duce cu gândul la celebra înfruntare de la Azincourt, asta a fost  în plină epocă a cavalerilor, când nobilii francezi aliniaţi pe câmpul de bătaie  i-au îndemnat pe englezi : domnilor, trageţi voi primii. Urmarea se ştie : primii au fost desfiinţaţi de arcaşii briţi.  Ce vreau să spun e că indiferent dacă l-aş simpatiza sau nu pe celălalt pretendent la… glorie, dacă aş simţi că acela e mai bun decât mine, şi deobicei am pornirea asta, aş refuza premiul, chit că asta ar însemna să nu mai iau niciodată vreunul. Detest nedreptatea, indiferent cui i s-ar face, mie sau altuia. Deci e clar, ca s-o scot la capăt am nevoie de un agent literar. Unul care nu se pierde în galanterii şi acordări de prioritate.

– Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

În timp, prin muncă și fără să conştientizez neapărat. Unii ar spune poate prin acumulări succesive, prin arderea etapelor şi alte cele. Eu zic deci : pe nesimţite. Chiar nu-mi dau seama cum am devenit ceea ce cred eu sau alţii că sunt acum. Dar, în fond, ce sunt în acest moment?

chestionarul va fi reluat într-un număr viitor din tiuk!

Mihail Vakulovski şi chestionarul lui… Mihail Vakulovski (foto biblioteca de poezie 2001)

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

He-he, aici m-ai prins, Cristi. Cred că de cînd mi-ai cerut întrebările TiuKestionarului te-ai gîndit la clipa asta de tenis cu peretele… OK, hai că intru în joc. În copilărie îmi plăceau jocurile sportive, şi jucăriile alea cu terenuri de fotbal, hochei, baschet, la care te jucai cu cineva, la TV mă uitam cam la tot ce era sport, dar nu pierdeam niciodată fotbalul (atunci mult mai rar televizat, dar oricum era destul: campionatul naţional (al URSS), Liga Campionilor, Cupa Cupelor, Cupa UEFA, Cupa URSS), baschetul, hocheiul şi boxul. Din copilărie pînă la facultate am făcut lupte libere profesioniste, cu super antrenori (cel mai mult cu Grigorii Semionovici), competiţii etc. şi fotbal, dar fotbalul era mai de plăcere şi asta din cauza aceloraşi antrenori, care erau specialişti în lupte, chiar dacă jucau şi fotbal. În fine, făceam cam toate sporturile, doar voleiul mi se părea cam… pentru fete… În adolescenţă am trecut la karate, dar am început să intru fără frică şi-n jocurile literare, care nu-mi erau străine… din copilărie, de fapt.

Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Să ştii că eu chiar mă mai întîlnesc de plăcere cu prietenii din copilărie. De fiecare dată cînd ajung pe acasă îl văd şi pe vecinul de vizavi, care locuieşte în casa părinţilor lui, modernizată, fireşte (cînd a schimbat ardezia şi-a rupt piciorul, cînd a spart pereţii şi-a rupt mîna…). Ne vedem de obicei la noi, la un ulcior de vin, vorbim despre orice, pornind de la prezent, dar mereu ne amintim şi de aventurile din trecut, de fiecare dată ne distrăm teribil, pentru că e un povestitor extraordinar şi ţine minte detalii care par de neuitat, doar că numai el le observă. Tolea ar citi toate textele mele, a citit cîteva cărţi de-ale mele şi de-ale lui frate-meu şi mereu mă întreabă dacă am mai publicat ceva şi dacă am reviste de citit… Cu ceilalţi prefer să nu ne întîlnim la un pahar de vin, că, totuşi, mă duc pe-acasă să stau cu ai mei, „şi dacă aş bea cu fiecare cîte un pahar ar fi şi ultimul”, cum spun cei de la Paraziţii. În sens că restul prietenilor din copilărie nu mai ştiu să se oprească din băut şi la un moment dat trebuie să-i scoţi afară, nu mai pleacă de bună voie, aşa că prefer să mă văd cu ei pe teren neutru, cînd ne întîlnim la lac la scăldat sau la pescuit, în stradă, la magazin, etc.… Cu aceştia de obicei vorbim de trecut, dar fiecare are stilul lui. Serghei-afganu’, de exemplu, povesteşte cam aşa (casa noastră e lîngă fîntînă, el fiind în drum spre fîntînă): „M-am pornit să scot o căldare de apă, ghea Şilip era la poartă, am zis: „Ce faci, ghea Şilip?”, iar el a spus: „Nepoate, n-ai o mahorcă?”, „N-am, ghea Şilip, dar am tutun în pod, dacă vrei?”, „Merge şi tutun, nepoate”, a zis ghea Şilip. Am urcat în pod, am ales nişte foi de tutun, le-am învelit în „Prier”, le-am adus la poartă, ghea Şilip şi-a făcut o mahorcă şi a zis: „Da un pahar di jin nu dai, nepoate?”, am ciocănit cîte un pahar-două de molan, Naghia a zis: „Ai adus apă?”, da’ băieţii nu erau acasă. Ştii ce freză aveam eu cînd m-am întors din Afgan? Aşa arată acum fiu-meu cel mare. E exact tat-so, îl ştii pe Afganu’ meu?” Şi începe să povestească despre copilăria noastră şi copiii lui şi că pe fiu-so colegii îl poreclesc „Afganu” ca pe el şi că…, si că…, şi că… Niciodată nu ajunge cu povestitul pînă unde ne aflăm, la poarta noastră, că spre asta curge povestea, e despre cum se duce el după o căldare de apă. Faza tare e că dacă ne vedem după jumătate de an sau un an, nu contează, îmi povesteşte de unde a rămas. Ultima dată s-a întîmplat să-mi zică un banc şi să se întîmple să ne despărţim la jumătate. Fiţi siguri că data viitoare, oricînd ar fi asta, îmi va povesti mai departe de unde a rămas…

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

A, nu-mi amintisem la prima întrebare că în copilărie mă uitam şi la toate meciurile de şah, mai întîi la ale lui Karpov, apoi la ale lui Kasparov, apoi la ale lui Kasparov cu Karpov, apoi la ale lui Kasparov cu roboţii japonezi… Mi-ar fi plăcut să fiu talentat la şah, m-a învăţat tata cum se joacă, bunicu’ era un jucător foarte bun de şah, juca cu tata, de obicei, iar eu nu am avut răbdare pentru aşa ceva (nu-mi plac nici jocurile în cărţi, în studenţie colegii mei au pierdut foarte mult timp cu belotul, de exemplu, iar eu am zis mereu „pas” la aşa ceva), prefer jocurile mai în viteză. Sportul preferat la TV a fost fotbalul, apoi hocheiul, boxul şi baschetul, sportul pe care l-am practicat cu cea mai mare plăcere şi încăpăţînare e karate-ul… şi crosul. La TV mă uit şi la handbalul feminin, şi la sporturile la care românii sînt foarte tari.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Eu condamn categoric pedofilii, violatorii, teroriştii şi criminalii, resping făţiş fanaticii religioşi, transsexualii şi maneliştii şi nu pot să-i înţeleg pe homosexuali (ăştia chiar nu au aflat ce e frumos pe lumea asta!). Personajele mele nu fac chestii pentru mine, nu fac nimic în locul meu, chiar dacă de multe ori mi-ar plăcea să fiu în locul lor, ce să zic, iar în alte dăţi – cît mai departe de ele… Cel mai mare compliment făcut personajelor mele din „Tovarăşi de cameră” a fost făcut de-un scriitor la care ţin foarte mult (de aceea i-am dat lui să citească primul cartea), mi-a zis: „Citindu-ţi cartea uneori am avut erecţie”, e ca şi complimentul făcut de doi oameni diferiţi, un traducător şi un scriitor, care mi-au spus: “După ce-am citit “Nemuritor…” mi-a venit să mă îmbăt şi m-am îmbătat!”… În fine, în literatură nu există limite, de aceea arta e veşnică, iar viaţa e scurtă ca o puţă de pionier, vorba unui personaj real din „Tovarăşi de cameră”, trilogia despre care-ţi spuneam în „un chestionar”. Ba da, în „Biblidioteca” naratorul homodiegetic seamănă destul de tare cu mine şi la sfîrşitul rockmanului face ceva ce eu n-am avut cum să fac din cauza educaţiei, dar aş fi vrut să pot să fiu ca el.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Cînd eram mic visam să fiu cosmonaut. Cred că m-ar fi făcut fericit. Dacă ar exista profesia de scriitor asta mi-ar plăcea să profesez, dacă ar exista profesia de turist – ar fi o profesie ideală pentru mine, cel puţin acum. Profesia de jurnalist cultural mă face fericit, fac Tiuk! de plăcere, k-aşa am eu chef, dacă pentru asta mi-aş da şi un salariu baban cred că m-aş simţi liber şi n-ar trebui să mai muncesc pentru alţii aproape ca-n sclavagism. Tata, care a lucrat din adolescenţă pînă la moarte (înainte să ajungă la pensie) profesor, zicea că i-ar fi plăcut să fie cioban pe munte, că oile ar fi păscut, iar el ar fi citit la aer curat… Cred că, totuşi, e o profesie faină acum, în era internetului… Cînd eram student şi credeam c-o să mă întorc în sat (aşa erau regulile în URSS, chiar semnam un document în acest sens, altfel nu erai admis la facultate) mă gîndeam c-o să mă fac instructor de karate, asta m-ar fi făcut fericit, să-i învăţ pe copii arta asta, cred că aş fi făcut şi un cerc de scriere creatoare. Tata avea un cerc de fotografie, şi aşa ceva m-ar fi făcut fericit. Da, fotografia e o atracţie foarte puternică pentru mine. Sînt multe meserii frumoase, dar trebuie să te gîndeşti la ele în adolescenţă…

Eu cînd am intrat la filologie am ales facultatea asta pentru că e legată de literatură. Pînă acum am avut doar servicii faine, dar nici unul nu m-a împins spre fericirea care te face să nu vrei să-ţi găseşti alt loc de muncă. A fost foarte tare să fiu cercetător ştiinţific la Academia de Ştiinţe, imediat după absolvirea facultăţii, dar ca să nu mor de foame trebuia să mai fiu şi lector la universitate, iar seara să descarc tir-uri de sucuri. Cercetător ştiinţific la IRIR a fost foarte fain să fiu, dar a ţinut cît un singur proiect, a fost ca un vis frumos şi cam atît, să fii redactor de editură poate fi mişto, dar dacă editorul e un cretin asta nu are cum să nu te atingă şi pe tine, jurnalismul e o profesie OK, dar nu vreau să mă opresc aici…

Profesia ideală e aceea pe care o faci cu plăcere, care-ţi aduce satisfacţii (inclusiv financiare – asta adaug acum, la corectură) şi performanţe, care nu te plictiseşte şi care te provoacă, nu te lasă să te plafonezi, te ţine mereu tînăr, în priză, te face să creşti în continuu…

Ce sentimente/stări te enervează?

Linguşeala, minciuna, nesimţirea, prostia, ticăloşia, impertinenţa, neputinţa; mă enervează profanii care se cred atotştiutori, şefii care te ceartă c-a rămas pe copertă „să fi” cu doi de „i”, dar trebuia să fie „decît cu unu”, şefii care habar n-au cum se face un interviu sau cum se scrie un editorial, dar îţi dau sfaturi şi te îndrumă cum să faci tu editorialul sau interviul, chestii de genu’… Mă aprind cînd cei mai puternici îşi bat joc de cei mai slabi ca ei, de cîteva ori am explodat şi a ieşit cu lacrimi…

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Tata s-a bucurat la gesturi şi fapte aparent mărunte, îi plăcea că cresc aşa cum vroia el, faze simple, dar şi cînd cîştigam vreun turneu la lupte sau chiar la fotbal, apoi – cînd devnisem un critic literar autoritar, îi plăcea cînd eram tăios şi direct, apoi – cînd am debutat… Mama se bucură cînd vorbim la telefon şi cînd ne vedem, că sîntem sănătoşi, se bucură dacă-i povestesc ceva fain de frate-meu, dacă-i duc vreo carte mai fără cuvinte din alea, cred c-o să se bucure de „Portret de grup…”, acolo dacă e vreun cuvînt din „acela” – o fi în citate… Părinţii se bucură de copiii lor sincer, aşa cum în copilărie sînt copiii mîndri de părinţii lor, eu şi acum sînt mîndru de părinţii mei.

Copii? Nu ştiu. Dacă (sau „cînd”?) voi avea copii, vedem noi dacă e cazu’ să mă laud, prefer să-i las să descopere ei din cînd în cînd cîte ceva din biografia lu’ tat-so, prefer să mă bucur eu de creşterea lor sănătoasă… M-aş lăuda, totuşi, cu părinţii şi cu frate-meu, cu bunicii, dar ar fi poveşti, nu laude…

Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Nu, n-aş cînta manele nici la mişto. N-aş face chestii ca om, ca scriitor nu ştiu ce n-aş face. N-aş semna texte pe care nu le-am scris eu sau de care nu sînt mulţumit, dar pe care trebuie să le scriu ca ziarist, de exemplu. Ca şi critic literar n-aş lăuda sau critica la comandă, dar ca scriitor nu văd ce nu aş face…

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş refuza, dar e greu să-mi imaginez că e unu’ mai bun decît mine, no (aici e de vină şi educaţia lu’ tata). Oricum, am puterea să cedez un premiu şi în faţa unui tînăr, astfel – în mintea mea – încurajîndu-l, şi în faţa unui bătrîn, fireşte, dacă ţin la el (există cîţiva bătrînei în faţa cărora aş ceda aproape orice premiu).

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Asta e o întrebare capcană, Cristi…

(februarie 2011, Braşov)

Augustin Cupșa – chestionarul lui Mihail Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Muream dupa fotbal. Jucam oricând, oricât, oricum. Dar cam prost. Și mai trăgeam cu tuberman-ul. Știți ce-i asta? Noi așa îi ziceam în Craiova. O chestie cu țevi și cu cornete de hârtie. Ne făceam carabine, alea cu țeava foarte subțire duceau pe un bloc cu 10 etaje. Făceam echipe în cartier și un „război” dura câte o zi întreagă. În adolescență m-am apucat de fumat. Nu mai era de joacă.

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Evident despre trecut. Suntem niște bătrânei nostalgici. Ne povestim unii altora întâmplări pe care le-am trăit cu toții. E extraordinar.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Toate sporturile mi s-au părut până acum cam tâmpite. Mai puțin fotbalul. Mă uitam la televizor la meciuri dar mai mergeam și la stadion. Pe vremuri era o mare nebunie cu Știința, în oraș. Și eu eram foarte mic în cap. De câțiva ani nu mai mă uit. M-am saturat de porcării.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Personajele mele de până acum fac tot felul de chestii dar nu în locul meu ci pentru că le-au făcut sau le fac alții. Nu prea îmi vine să mă refulez în scris, dacă despre asta e vorba. E trist.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Uite, fac psihiatrie. Nu mă face fericit dar încă mi se mai pare interesantă și mi-am dorit-o o lungă perioadă de vreme. Uneori în facultate, mi se părea că nu mai trece odată timpul să mă apuc de ce mă interesa pe mine. N-o să fac însă psihiatrie toată viața. Pe lângă asta cred mai sunt vreo 50 de meserii sau profesii care mi s-au părut interesante măcar pentru o zi. Sigur nu m-aș face contabil, economist, chirurg sau avocat.

Ce sentimente/stări te enervează?

Mă enervează femeile bete când râd și bărbații care plâng.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Copiii aștia sunt foarte imprevizibili și trec prin tot felul de faze ciudate. M-aș mulțumi să nu mă judece. Nici nu se pune problema de lăudat. Mie nu-mi trebuie să fie cineva mândru de mine.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Sigur ca aș accepta. E tot muzica. Din fericire nu e cazul meu. Am un prieten care făcut ani buni de chitară clasică și apoi a cântat la nunți. Mi-a zis că unele manele au niște armonii complicate și în sine, muzica asta nu e simplistă și idioată. Poate mi-a zis doar așa. Nu pot să scriu foileton la nu stiu ce revistă de mamici, nu pot să scriu telenovele dar asta pentru că pur și simplu nu știu cum, capul meu e construit altfel și mă obligă să scriu într-un anume fel. Dar aici nu mai vorba de interpretare – rock sau manele? Cred că și muzicienii au probleme să compună în alte genuri decât cele pe care le cere creierul lor muzical.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Ar fi o situație aiurea rău. Și mi-ar fi foarte greu să mă mai apropii de persoana respectivă. Cred că aș încerca să o șterg din sala. Dar când iei un premiu, toată lumea se uită la tine și pe mine asta mă cam seacă. Din fericire, premiile românești nu prea au valoare sau nu pentru mine.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Prin repetarea unor greșeli inițial minore.

Chestionarul este conceput special pentru Biblioteca de poezie și va fi reluat într-un număr viitor din tiuk!

Andreea Răsuceanu și chestionarul lui Mihail Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Statuile. Nu mai știu exact ce presupunea în afară de încremenirea aia de câteva clipe, dar în amintire mi-a rămas ceva foarte misterios și cumva înfricoșător legat de jocul ăsta. În adolescență nu m-am mai jucat, am devenit brusc un om extrem de serios. Mi-a trecut mai târziu.
Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre trecut, că acolo sunt toate răspunsurile la întrebările din prezent.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Înotul. La TV urmăresc săriturile cu schiurile, mi-ar plăcea să am măcar pentru câteva secunde senzația că pot zbura.
Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Pot să-ți spun ce l-aș pune să facă. Să spună niște lucruri adevărate pe care eu nu am curaj să le spun. Dar poate îmi fac într-o zi!
Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Mi-ar plăcea să fiu ghid la Museo-Teatro Dali, din Figueres, ca să mă închid toată noaptea înăuntru și să mă joc cu toate invențiile formidabile de acolo. Sau detectiv literar. Dar asta sunt deja.
Ce sentimente/stări te enervează?

Sentimentul de neputință. Mila, uneori. Dorul, când devine insuportabil.
O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Că atunci când am realizat că mă apropii de 30 de ani și n-am făcut nimic cu viața mea, în șapte luni mi-am terminat lucrarea de doctorat, mi-am schimbat jobul și am publicat o carte. Firește că părinții mei s-au bucurat, ca și la toate celelalte mărunte succese.
Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Nu cred. N-o spun cu certitudine, ci cunoscându-mi firea imposibil de convins să facă ceva ce nu vrea sau nu-i place. N-aș accepta să scriu texte pe care să le semneze alții, să mi se impună să scriu după cum e moda, să modific un titlu ca să se vândă mai bine cartea.
Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Ha-ha ! Tocmai pe mine te-ai găsit să mă-ntrebi? Măcar s-ajungem acolo, o să-ți povestesc cum am rezolvat criza morală.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?
Cred că suntem suma unor întâlniri cu ceilalți: persoane reale, personaje, Dumnezeu.

chestionarul urmează să apară și într-un număr viitor din tiuk!

Sorin Gherguț și chestionarul lui Mihail Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

În copilărie îmi plăcea să construiesc cazemate în zăpadă (dar unde sînt…?). În pubertate şi adolescenţă, îmi plăcea fotbalul, deşi, luînd tîrziu contact cu mingea (pe la 7-8 ani) şi, în plus, fiind şi emotiv, jucam foarte prost. Cînd am început să joc mai bine, am schimbat cartierul şi nu prea am mai avut unde şi cu cine.

Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Cu primii prieteni, cei din copilărie, din şcoala generală şi de la bloc, am pierdut legătura atunci cînd m-am mutat din Drumul Taberei. Cu cei din liceu, şi şi.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Mă mai uit, cînd şi cînd, la fotbal, dar, în general, mă uit puţin la TV. Aş mai juca baschet şi fotbal, dacă ar fi întrunite condiţiile. A, şi înot, cînd am unde. Arunc un ochi şi la competiţiile de nataţie, cînd se nimereşte, ca să studiez mişcările.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

N-aş deturna un avion, dar am început, acum mai bine de 10 ani, un text în care personajul principal se pregătea să facă asta. E în continuare în aer (i s-a adus gustarea, un pahar de vin, e un avion de linie).

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Cercetător independent, aproape că nu contează aria, dar, dacă se poate şi ar fi omologat domeniul, m-aş ocupa, cu precădere, de egologie. Variante: cabanier, berar-covrigar, gînditor, actor de filme mute.

Ce sentimente/stări te enervează?

Stările de nervi. Şi, imediat după, cele de zăpăceală asociate cu treburi administrative sau utilitar-domestice. Între a cîştiga la loto un milion de euro şi a deveni mai flegmatic, nu mi-e evident ce-aş alege. E posibil să optez pentru reconfigurarea temperamentului.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi?

Una care urmează. Din sfera sportivă. Munţi urcaţi, 50 de bazine olimpice dus-întors… Dintre cele comise, că i-am văzut şi auzit live pe Tom Waits şi pe Pixies. Şi pe Robert Plant, Ibrahim Ferrer, Dave Mustaine…

chestionarul va fi reluat în tiuk

emilian galaicu-păun și chestionarul lui mihail vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

De-a Omul Negru, jucat pe la chindii (entre chien et loup, cum ar veni), într-un sat de la nordul Moldovei înconjurat de trei păduri, din care n-am ieşit până la vârsta de 7 ani. În adolescenţă, mi-a plăcut De-a v-aţi ascunselea, jucat într-o curte închisă cum era cea de pe strada Armenească din Ch-ău, unde nu prea aveai unde să te piteşti. Ei bine, eu unul găseam!

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre… nimic, şi asta deoarece ne vedem foarte rar, ca să nu zic niciodată – iar lumile noastre sunt atât de diferite, încât cele câteva cuvinte pe care le schimbăm, în loc să ne apropie, pun o şi mai mare distanţă între noi.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

O vreme – mai exact, pe când juca Steffi Graf – am urmărit tenisul feminin (sau poate, pe Steffi?!), cu mare plăcere. Sigur, mă uit la unele meciuri de fotbal, din când în când la cele de rubgy, fără a pune pare pasiune. Bref, exact ca personajul lui Kafka, din Un artist al foamei, pot să afirm că nu s-a inventat încă sportul pe care mi-ar fi plăcut să-l practic.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

N-aş violenta, nici sub ameninţarea cu moartea, o femeie – şi tocmai asta face, adevărat contre coeur, personajul meu …n din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în capitolul al 7-lea, Decamiron şi frumoasa fără corp. Sigur, o face din dragoste, dar tot a viol aduce!

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Baci în munţii Rodnei, de-o vorbă – cel puţin cât să merg în transhumanţă cu oile! Nu există fericire pământească mai mare decât a crea, astfel că prefer să rămân scriitor.

Ce sentimente/stări te enervează?

Sentimentul neputinţei, când toate-ţi stau împotrivă, deşi tu ştii foarte bine că ai fi în stare să faci cutare sau cutare lucru.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi?

Naşterea fetiţei mele, Rareşa, în 4 aprilie 1988, m-a întors cu faţa la viaţă, ca să zic aşa, de unde eram (rău!) pornit să închei cât mai curând socotelile – dacă ar fi să mă laud cu ceva, ei bine, acel ceva e chiar numele ei, pentru care a trebuit să dau o adevărată bătălie, funcţionarea (rusoaică!) de la oficiul stării civile recomandându-mi insistent s-o numesc … Raisa (ca pe nevasta lui Gorbaciov). Peste ani, m-am bucurat să aflu că şi băiatul lui Ioan Moldovan se numeşte Rareş.

Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Bănuiesc că au fost mai multe, eu fiind de fapt un copil cuminte, dar firea părinţilor mei nu le-a permis să-şi exteriorizeze bucuria. În schimb, tata n-a pregetat nicicând să se arate nemulţumit, cu sau fără motiv, de orice manifestare publică a mea, fie că am publicat o carte de poeme, fie că am tradus un nou volum de Pastoureau sau Barthes, fie că mi s-au tradus Yin Time în germană, fie că am câştigat titlul de magistru la jocurile intelectuale „Ce? Unde? Când?” etc., etc.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Dacă aş cânta rock (o ador pe Janis Joplin!!!) sau jazz (lista-i prea lungă, ca să le dau numele tuturor interpreţilor mei iubiţi), nu că n-aş accepta să cânt manele, nici măcar pe muzică pop n-aş pune gura, chiar dacă ar fi să mor de foame. Ca scriitor, fiecare carte nouă a mea a fost mai bună decât precedenta – mai bine nu mai public în veci, decât să cobor cu o treaptă.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş felicita pe cel de pe locul doi, spunându-i franc că e mai (la fel de) bun, dar cum nu eu mi-am atribuit premiu –, martor mi-e Dumnezeu, niciodată n-am tras sforile, şi nici nu mă pricep la aşa ceva – respect decizia juriului.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Să fi avut pe-atunci un an şi puţin – încă singur la părinţi, ţin minte că am surprins-o pe mama în pragul casei, jeluindu-se soacrei sale, bunică-mea Emilia. Sigur, nu înţelegeam ce-i spune, dar un fel de intuiţie fulgerătoare mi-a spus că toată viaţa mea de până atunci urma să fie dată peste cap. Maică-mea era gravidă, în primele luni, cu frate-meu. Este cea dintâi amintire din copilărie a mea, şi cea mai dureroasă – mi-a trebuit circa 45 de ani ca s-o pun pe hârtie, în cel mai personal poem, sang d’encre (vezi mai jos), dacă vrei nodul gordian, alias ombilical, al creaţiei mele.

sang d’encre

neam de neamul tău, unul mai întunecat decît altul, nu a cultivat decît doar

întuneric, sub numele de cernoziom, aşteptînd să răsară (de la răsărit), i-

luminarea. cum ai scăpăra un chibrit ca să vezi dacă nu ai uitat, peste noapte, lumina aprinsă,

tot aşa ţi se-arată vedenia: capul golit pe din interior, ca de halloween, iar din creştetul capului

atîrnînd ca un bec de o sută, copilul-minune, cînd stins cînd mai strălucitor ca

niciodată, cu care te baţi cap în cap: băieţel-decreţel, după anul de naştere.

— cum te cheamă, minune cu voie de la primărie născut?

— dacă numele

s-ar lua de prea multă rostire, eu unul n-aş vrea să ajung niciodată pe buzele

tuturora, dar nici chiar aşa (şi arată cu degetu-a “fă-te-ncoa!…”). spune-mi

după tată…

— al cui eşti, păcatule?

— al nimănui!

.

neam de neamul tău, unul mai (la) răsărit decît altul, nu are

ochi să-l vadă decît prin monoclul eclipsei de soare, decît doar

prin pince-nez-ul eclipsei de soare şi lună, şi-atunci de departe, de parcă privirile li s-ar

pierde-n zare ca sîrmele de tensiune înaltă, şi-avînd doar un gînd: cum ar face să-i ardă

filamentul, cum i-ar (ră)suci, nu de dragul retoricii, gîtul — şi numai să-l schimbe cu lampa

lui ilici! dacă nu cumva el este cel care, sub abajurul calotei craniene,

se slujeşte de tine ca de-un reflector, să le pună lumina în ochi.

şi atunci toată lumea îşi lasă privirea-n pămînt.

şi atunci tuturor li se pune pe ochi cernoziom.

iar ţărîna-şi desface, uşoară, larg braţele a bun venit.

iar ţărîna îşi îndepărtează picioarele: “… nu vă uitaţi că sunt neagră!

.

“să ne ţinem de neamuri!”, exclamă şi unii şi alţii, cei întunecaţi împotriva

celor mai răsăriţi, deopotrivă de-ai tăi. om cu scaun la cap, într-un glas te poftesc să iai loc în

capul mesei. şi după, să urci în picioare pe masă — copilul-minune

vede lumea de-a cura-n cap; nu te uita-n ochii lui ca să nu te răstoarne! — şi dacă

nu-l ajungi, să te urci şi pe scaun, că d’aia ai fost invitat, şi abia după ce-l ai la mînă

cei de jos pot să-nceapă-a roti, după acele ceasului, masa, pe cerc: “ora unu

a venit, omu’ negru…”, la capătul numărătorii aflînd cu uimire că-n loc să-l coboare cu tălpile

pe pămînt, ei sunt cei care urcă la cer, fluturîndu-şi picioarele-n aer ca nişte ţarţamuri.

ciucuri-ciucuri, cei întunecaţi laolaltă cu cei răsăriţi, prinşi cu mîinile

de tăblia lucioasă a mesei, ca la parastas, şi pe care o leagănă-a veşnica lui pomenire!

ca o cină de taină luată pe sus, cu apostoli cu tot, şi purtată în slăvi. ridicată —

ce se vede de jos nu sunt mîinile împreunate, pe faţa de masă, în rugă, ci

cum îşi trag, pe sub masă, la gioale — la scara de unu la zece,

de unu la sută,

de unu la mie…

.

şi acum, că şi unii şi alţii s-au dus de pe capul tău, tocmai de ce ţi-a fost frică mai tare nu scapi:

stai cu fundul pe scaun, la masă, cu capul în aura lui de o sută, pătată de muşte,

aşteptînd să se termine cu pregătirile — becul clipeşte complice, copilul-minune şi el radiază

de plăcere, încît îţi răsare pe frunte un punct luminos, ca şi cum te-ar

fi luat la ochi un lunetist —, să înceapă odată şi-odată proiecţia. stingerea.

pe-un cearşaf alb, întins între maternitate şi morgă, cuvîntul SFÎRŞIT ţine locul

celui care-l citeşte, acum şi cu ochii închişi. pe-ntuneric.

după, titrele (rude, prieteni, un grup de tovarăşi). de-a-ndoaselea,

viaţa ta în descreştere. alte cearşafuri în care-ai rostit alte nume, iar unele s-au şi-ntrupat.

albituri de schimb. nume pe care nu le-ai reţinut. prima oară.

nesfîrşite nopţi albe în care-ai visat o femeie şi n-ai avut parte decît de

(filmuleţul alb-negru se rupe din cînd în cînd. chiote! fluierături!…)

doi pe-un pat, tu şi fratele. una la doi, niciodată a voastră doar, mama.

la braţetă, de mînă, mînuţă, în braţe… nici n-ai prins de veste că, iată,

vă uitaţi la un film cu desene-animate. că altcineva frunzăreşte albumul

de familie: “vai! ce copil minunat…” şi copilul s-a — zis şi făcut — minunat.

.

să fi fost tu copilul acela? să ţi se fi ţie minunea?

.

stai în mijlocul casei, în fundul gol. nu te ia nimeni în seamă. eşti — încă unul

la părinţi — ca un dinte de lapte legat de o clanţă, cu ochii pe uşa

de intrare, cînd brusc cineva trage uşa şi — blitzlicht — rămîne în prag.

o femeie, în contre-jour — soarele-i suflă în aur profilul —, prin care

te prevezi se desface de plîns că

nici un vraci n-a putut să… “şi ce mă fac, mamă, cu doi?!”

niciodată n-ai tras o mai crîncenă spaimă. din spaima aceea cumplită se trage

conştiinţa de sine, izbindu-te-n moalele capului: “altul sunt eu!”

.

data. anul. semnat: băieţel-decreţel

chestionarul va fi preluat în noul număr tiuk

v.leac și chestionarul lui mihail vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

În copilărie mă jucam cu pietricele, am inventat un fel de joc: pietricele norocoase şi pietricele lipsite de noroc. Dacă te întrebi cum arată o pietricică fără noroc, atunci trebuie să ştii că o astfel de pietricică nu-şi schimbă culoarea în funcţie de luminozitate. Deci, e neschimbătoare, banală şi fără noroc în viaţa unui copil.

În adolescenţă eram mai pe margine, mă jucam mai rar, de obicei jucam hopîc (un joc asemănător cu oina).  O să vă spun într-o zi cum se joacă.

Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Comunic destul de greu cu ei. Ultima dată a fost ceva de groază, adică simţi că s-a rupt ceva, acel ceva nu se mai poate lipi – asta te face să te simţi, atunci cînd te întîllneşti cu ei, uşor timorat (îmi vine să mă ascund sub masă); ştii exact că ar fi fost mult mai bine dacă nu v-aţi fi întîlnit. Vorbim ca să nu ne simţim şi mai penibili. Vorbim despre trecerea timpului.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Mi-ar plăcea să fiu scafandru, asta întradevăr m-ar face fericit. Să nu auzi nimic (numai zgomotul bulelor de aer, se zice că fac un mic zgomot), să stai în podişul de corali înconjurat de peşti coloraţi şi stele de mare etc., etc. Asta aş vrea să fac – o fac în imaginar, dar nu este suficient – poate cîndva o să ajungă  şi sport.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Politică şi contabilitate nu aş face niciodată, mai bine paznic decît contabil. Am un personaj, un contabil care vorbeşte pe cîteva pagini despre importanţa profesiei – un monolog în genul lui Ignatius Reilly.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Profesia mea mă face aproape fericit. Dacă nu pot fi scafandru e bine şi bibliotecar.

Ce sentimente/stări te enervează?

Mă enervează ţînţarii, poşta română şi C.F.R -ul.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi?

Acum cîţiva ani am întîlnit un tănăr grăsuţ în trenul Iaşi-Timişoara, era aşa de jovial şi plin de viaţă. A început să-mi vorbească despre credinţă şi despre forţa ei. Mi-a spus că are cancer, că merge la Arad la o tipă care are puteri miraculoase şi că e ferm convins că tipa asta o să-l vindece. În gară i-am propus că dacă îi convin condiţiile poate să stea la mine. Nu poate să fie atît de rău, a zis. A locuit o săptămînă. Mergea cu regularitate la şedinţele doamnei guru, seara se culca imediat spunînd că-i obosit, nu prea vorbeam. Nu am aflat niciodată ce s-a întîmplat cu el, nu ştiu dacă s-a vindecat sau nu, sper că-i bine. Mai tîrziu am aflat că doamna guru a fost arestată, iar fiul ei a avut un accident groaznic în timp ce gonea cu BMW ultimul răgnet.

Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Nu-mi aduc aminte, trebuie să-i întreb pe ei cînd merg acasă.

Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

La întrebarea aceasta au răspuns alţii (sincer nu-mi place întrebarea); o să răspund la a doua. Nu-mi plac bărbile şi linguşelile. Am asistat la momente de genu şi e penibil rău.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Acum cîţiva ani cînd am primit l-am împarţit cu Khasis, atît cît a mai rămas din el. În viitorii ani nu cred c-o să mai primesc, aşa că nu-mi bat capu.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Cu timpu’; lipsă ieşire la mare; lipsă costum de scafandru.

chestionarul va fi reluat în noul număr tiuk