Arhiva

Archive for the ‘2007’ Category

„Mănăştur story” – cronică de Cristina Ispas

Străzile mişcătoare

Andrei Doboş, Mănăştur story

Editura Vinea, 2007

Ce m-a surprins de la bun început la Mănăştur story, volumul de debut al poetului clujean Andrei Doboş, Vinea, 2007, este faptul că, deşi încă de la primul poem submerge şi îşi trădează miza autobiografică, cantonându-se astfel într-o zonă destul de puternic reprezentată în poezia ultimilor deja aproape zece ani, nu asupra sieşi îşi îndreaptă poetul cu prioritate obiectivul. Practicând o poezie cu inserţii autobiografice, Andrei Doboş nu este, nici pe departe, un narcisist, nici în bucurie şi nici în suferinţă, şi acest lucru nu poate decât să producă uimire şi surpriză în contextul poeziei cel mai des numită douămiistă. Este adevărat, cele mai multe gesturi umane par să fie uşor prelungite şi deviate şi să ţină şi în Mănăştur story de zona nevrozei, o nevroză însă dilatată, camuflată, poate mai bine zis amânată, dar prin faţa camerei se scurg de data aceasta siluetele, fizice şi psihice deopotrivă, ale celorlalţi. Există un autism în primul rând de grup în poemele lui Andrei Doboş şi numai în plan secund individual. În epoca comunicării hiperbolice, singurătatea este resimţită mai acut ca niciodată, de unde izolarea în grup şi,  în interiorul grupului, preţuindu-i aerul, în sine. Astfel că silueta poetului amator de biografic nu va avea nici relief şi nu va ocupa nici prim-planul scenei. O vom regăsi mai degrabă în umbră, deşi nu în culise, mai mult privind jocul celorlalţi, decât jucând. Un personaj care nu se află nici în lume şi nici în afara ei. Am conturat astfel un caz aproape perfect de mizantropie, dar vom vedea că nu despre asta este vorba, chiar dimpotrivă.

Cine sunt însă aceşti ceilalţi? Lobonţiu, Derevlean, Carmen, Cristina, Beribo, Lenuţa, Filip, Iulia, Nadia, Bălăţel, foto coperta Manasturmama, femeile frumoase etc., prieteni, cunoştinţe, rude, personaje întâlnite întâmplător, care decorează şi lărgesc viaţa etc. Ele se înghesuie să pozeze, sau se prefac că se lasă surprinse când nu sunt atente şi uneori chiar alunecă accidental prin faţa obiectivului. Asta în timp ce cameramanul rămâne ascuns undeva prin apropiere, bucurându-se de o dimineaţă însorită, de o cafea aburind, bucurându-se în general de prezenţa oamenilor şi de întâmplări (un ciclu se numeşte chiar Întâmplări pe strada Petuniei). Întotdeauna însă bucuria pare să-i fie, în această atmosferă de aşteptare în intimitate, de nimic-nu-se-întâmplă totul-se-întâmplă, care aduce mai degrabă cu cea creată de un prozator în literatura română, Ştefan Agopian din Tobit, Tache de catifea etc., este mereu umbrită de pasărea neagră a fricii, a îndepărtării, de acuitatea cu care este percepută trecerea timpului, cu care fotografiile sunt trase în sepia. Timpul ameninţă să şteargă oamenii, să acopere cu var întâmplările. Chipurile apar mereu uşor distorsionate, tulburate, sunt surprinse ca şi cum ar fi trecut deja într-o altă dimensiune, paralelă cu aceasta, întotdeauna filmate după somn, în aerul ireal al dimineţilor, sau în plină mahmureală, ca în portretul aproape mereu prezentului Lobonţiu:  ”În acel moment am zărit capul zburlit al lui Lobonţiu. /Venea spre mine buimac şi ameninţător, parcă trezit dintr-un / Somn al terorii.”

Poemele lui Andrei Doboş sunt înregistrări ale vieţii în care nu are încredere că va fi tot timpul aşa, sunt gesturi făcute spre ceilalţi, dar înmuiate de un fel de timiditate. De unde şi graba de a surprinde atmosfera, de a îngheţa aerul în jurul personajelor. De unde suspendarea celui care înregistrează în atemporalitate, care face ca aceste personaje, altfel vii, să se-nvăluie brusc în distanţă şi să rămână în final simple proiecţii. Teama, frica de timp, funcţionează ca o discretă proiecţie paranoică. Iar dacă în această zonă stă frumuseţea şi puterea de seducţie a volumului Mănăştur story, minusurile se datorează unor forţări spre polul opusul al trăirii, spre comic, spre anecdotă. Încercarea de a îndulci însă astfel teama, frica, tristeţea, nu face decât să rupă vraja.

Dar iată că de la mizantropie am alunecat uşor spre escapism. Nici despre escapsim nu este însă vorba, pentru că timpul nu este transcendent în poemele lui Andrei Doboş, nu este creator, nu ne aruncă în metafizic. Timpul este şi el alături de personaje o prezenţă concretă şi coagulantă totodată, dar care ameninţă permanent să se dizolve, dizolvând în acelaşi timp grupul, prietenia, lumea.

manastur 2Mănăşturul, un reper biografic deseori prezent şi la un alt poet clujean din ultima generaţie, Ştefan Manasia, îşi schimbă mereu chipul, este când familiar, primitor, cald,  când imprimă celui care-l traversează un sentiment de insecuritate.  Probabil variaţiile de lumină (interioară) transfigurează acest chip al cartierului, trecerea de la zi la noapte, de la siguranţa din timpul zilei, pentru că până la urmă despre asta este vorba, la singurătatea din timpul nopţii, în primul poem al volumului, când cartierul este traversat pe o bicicletă:  ”Aici mă simt un soldăţoi în pantaloni scurţi,/ care este decapitat oră de oră, zi după zi,/ al cărui cap se rostogoleşte, mînjind cu sînge gros, străzile mişcătoare./ Străzile mişcătoare, vibraţia din dîra fiecărei ticăloşenii, abia perceptibilă. /Se rostogoleşte, alandala, spre suprafaţa moale a butucului.”

Viziunea din Mănăştur story este una pe orizontală, personajele şi lucrurile şi întâmplările fiind privite tot timpul ca alunecând spre dispariţie, pe străzile mişcătoare. De unde şi acea tulburare a chipurilor, surprinse sau imediat după somn, sau topindu-se în alcool sau fiind ameţite de câte-o întâmplare. Iar tulburarea aceasta menţine la cote extreme o anumită stare de sensibilitate: ”Derevlean tace într-adevăr./ Lobonţiu este într-adevăr / melancolic. / Lobonţiu este foarte inteligent cînd este melancolic.// Şi eu trăiesc la maxim toate acestea. / Eu trăiesc cu volumul dat la maxim toate acestea.” Un tip de sensibilitate care ţine de o anume inocenţă – alt obiect preţios care ameninţă că se va pierde sub aripa neagră a timpului. O inocenţă care reprezintă un alt element de originalitate în poezia lui Andre Doboş, surprinzătoare mai ales în poemele erotice, salvate de acea tuşă lubrică binecunoscută din poezia ultimilor ani: ”eu sunt sfios / şi-mi plac tipele pudice / roşii în obraji aşa / cu sînii nu prea mari / şi cu funduleţul pervers // îmi plac pentru că ele / cu sfioşenia lor / şi eu, cu sfioşenia mea / construim între noi / un abis de comunicare / unde se pot întîmpla / nesfîrşite nopţi de desfrîu.

În rarele momente când se întoarce, în sfârşit, să reflecteze asupra sa, poetul schiţează nişte vagi stampe existenţialiste, mai ales în prima parte a volumului, care nu reprezintă în niciun caz punctul lui forte: „nu vãd nici o scãpare / trag din ţigarã şi-mi vine sã vomit / mã uit pe fereastrã şi-mi vine sã vomit / mi aranjez gulerul hainei şi-mi vine sã vomit.” Aşa cum nu reprezintă punctul lui forte rarele inserţii expresioniste, care par elemente străine atunci când înfloresc în poeme altfel simple şi eficiente: ”îmi creşte păr din ficat şi din splină.” Atunci când întoarce însă cu adevărat camera spre sine, Andrei Doboş o face numai pentru a dezvălui că nu e nimeni acolo: ”sunt un chip de mort/ fărîmicios şi amorf.”

Povestea Mănăşturului pulsează de naturaleţe şi de o inocenţă pe care n-o mai întâlnim în poezia douămiistă, despre care ştim bine că a năzuit mereu la o maturitate totuşi prematură, poate pentru că ceea ce-şi doreşte deocamdată Andrei Doboş nu este să ocupe microfonul de la tribună, ci să ia mai eficient pulsul mulţimii, strecurându-se anonim în rândurile ei: ”În mulţime totul este altfel / Poţi să te fofilezi fără / să se uite nimeni la tine.”

cronică preluată cu acordul autoarei din revista Stare de urgenţă, nr. 7, septembrie 2008

Cosmin Perţa – volumul „Cântec pentru Maria” (audiobook BdP)

Ediţie sonoră în lectura autorului

povestea cărţii

douăsprezece seri

flux afectiv

psalmi întârziaţi

azi, 28 decembrie 2006

scrisori către mama

cântece pentru Maria

cantec-pentru-maria

Gabriel H. Decuble – goiul ales (vol. Eclectica)

(din volumul Eclectica, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007)

eclectica_decuble.jpg

goiul ales

un neamţ de la oficiul de marşalizare mă-ntreabă

ia-mi spune nu ţi-e ruşine că te-ai născut în

românia nu crezi că-i urît să te dai la fund

cum face poporul tău boicotînd istoria să te

faci că plouă cînd e clar că te-ai născut între

fecalele vinei şi urina ruşinii ca să-l citez îşi

drege glasul ridică ochii-n tavan mimînd

savantlîcul pe ţiţero

.

aş putea prea bine să-i spun vreo două dar

vorbele lui mă rod pe dinăuntru mai tare ca

soda caustică aşa că-mi răspund mie însumi

.

generaţia mea n-a mîncat holocaust pe pîine

nu ştie ce-a fost la bug la odessa la iaşi

dar generaţia mea vrea să scrie frumos

vrea poezie şi proză cum vrea alcool şi tutun

bulbuleatăr haş cocaină sau opiu

vrea voluptăţi estetizante trăiri autentice

n-a învăţat umilinţa la şcoala de partid

nu şi-a băgat degetu-n cur ca să vadă dincotro

bate vîntul

.

ce pot să fac

aş căuta un ţadik să-l întreb cum e cu vina

dar mi-e frică să nu-mi ceară bani pentru sfat

încît rămîn prost cum rămîne omul sărac

toată viaţa mi-e dor să bla bla

.

chiar ieri am bla bla încontinuu

dar în ziua de azi orice spui ţi

se-ntoarce-mpotrivă nu fi naiv nu

devine alb alb te trezeşti vrînd-nevrînd că

eşti iov jegul şi boala necazul şi furia îţi

muşcă din carne şi totuşi nu dai înapoi din

credinţă vrei să le-arăţi tolomacilor de îngeri

şi diavoli care se joacă cu sufletul tău că

ontologic vorbind nu-s mai breji decît tine

.

apropo de draci mai taci dracului din gură

îmi spune rené girard călare pe-o lungime

de undă că numai el ştie cît de greu i-a fost

unei mîini de evrei responsabili să facă

aufhebung cu ţapul ispăşitor

să-l convingă pe dumnezeu să se răstignească

pentru noi toţi păcătoşii

să moară cinci zile prea mult

hai patru tot mult hai trei batem palma

.

dar toate trei mai cumplite ca veacul

cînd cerul şi-a ţinut temător răsuflarea

necrezînd că genitorului său îi va reuşi figura

cu reînvierea ha sare sartre jean-paul

ca fript de pe altă lungime de undă

şi-l arată cu degetul pe yoshua nazrin

cel care zice el ar fi întemeiat

cea mai reputată organizaţie teroristă vreodată

cu mult mai multe victime la activ

decît a putut pune courtois

pe seama comuniştilor de-aici şi de-aiurea

.

dar mie nici că-mi pasă le întorc spatele

fac mutre-mutre mă strîmb în oglindă

încerc să aflu cum aş arăta ca român get-beget

îmi trag urechea de-a dacii şi romanii

dar nu stă nicicum o lipesc

cu gumă cu salivă cu sîngele

care ţine de şase la colţul unui ţesut mai rebel

fiinţă ce eşti de ce nu-ţi schimbi numele

îmi zice un editor cumsecade

cu al tău n-ai nici-o şansă într-o ţară cu

imaculate genomuri eminovici

şi-a dat seama la timp n-a pregetat n-a zis nu

eu zic mda oricum totu-i un pseudonim

strănepoţii noştri purta-vor pesemne doar numere

corecte mecanice eufonice numere

unu trei şapte blond zero opt unu albaştri

.

ieri m-am văzut cu lumea

081137 i-am şuierat arătînd cine sînt

e posibil să fi adăugat un gx din pedanterie

ea mi-a întors-o cu tîlc alt român

i-aş zîmbi ipocrit îndărăt dar aştept

să-mi cadă toţi dinţii să pot zîmbi larg precum

iliescu deocamdată dantura nu-mi permite

mai mult de un rictus pe deplin meritat

căci tot ce fac bine nu preţuieşte un zlot

aşa că mă cazn să fac rău tot ce fac

şi tot ce-am făcut rău să duc la perfecţiune

arborez politica lui oricum sinonim cu totuna

cînd orice om cu capul pe umeri ştie că

după auschwitz nu se mai poate scrie

nimic

.

nimic din ce nu m-ar face să roşesc că trăiesc

nimic din ce m-ar putea face să uit că milioane

de oameni de om au murit putea să fie şi unul

de-ajuns ar fi fost ca să simt indicibila greaţă

faţă de ceea ce-şi spune mai mult ca nimicul

fiinţa

.

şi totuşi zac în mijlocul ei o singură zi

de-aş fi goiul ales aş da-o la pace cu dumnezeu

l-aş aburi i-aş smulge o lume ca-n basme cu bine

şi rău separat pe sertare ca-ntr-o servantă

cu lenjerie intimă chiloţii curaţi să învingă

mereu ciorapii murdari dar nu fi-va să fie

şi deocamdată nu-mi reuşeşte decît să-i trag lui

preşul de sub picioare şi să cad eu violent doar

un gag prăfuit de anii ’60 cînd părinţii noştri

rîdeau pe înfundate în faţa televizorului se

pipăiau în semi-obscur îşi trăgeau ocheade pline

de subînţeles arătînd spre dormitor din pupile

şi gîndeau cum să-i arunce lumii o nouă pradă

.

generaţia mea