Arhiva

Archive for Martie 2008

Mihnea Blidariu

„să-mi fie ruşine, mă duc să mă denunţ!” 

Mihnea Blidariu e din toate câte un pic şi încă ceva. Pe scenă, împreună cu „Luna Amară”, trece cu lejeritate de la trompetă la chitară, de la chitară la microfon. În momentele de singurătate Mihnea se aşază în faţa computerului şi scrie. Tot ce spune în cuvinte puţine în timpul concertelor, tot ce vrea să-i rămână doar sufletului său.

            Mihnea era o prezenţă constantă a KLUbului KLU. Poezia sa era revărsată aici în ritm de grunge sau hip-hop. Am văzut puţini poeţi care pot stârni astfel publicul. Oameni care nu citiseră în viaţa lor poezie veneau să-l vadă, poeţi consacraţi rămâneau cu gura căscată. Mulţi erau şi iritaţi. Fiindcă pe Mihnea ca poet ori îl iubeşti, ori îl urăşti.

            Sinceritatea lui te zguduie, sunt ca acele e-mailuri-poeme pe care le scria la internet cafe-uri şi mi le trimitea doar mie. Nici măcar el nu avea textele sale. Îi publicasem cu Mihai un volum underground (Biblioteka Tiuk!; KLU) – NO FUTURE, pe care îl regăsiţi şi aici. E un adevărat experiment, ce aduce poezia la viaţă, aşa cum fac şi „Paraziţii”, cum au făcut-o pe vremuri un Maiakovski sau un Ginsberg. Textele mustesc de viaţă, dar şi de depresia unui prezent infect. Eu, cel puţin, mă regăsesc foarte bine în ele. Poemele sunt scrise cu cuvinte „mici”, d-aia sunt şi adevărate.

            Socialul în textele lui Mihnea e la el acasă, veţi putea recunoaşte personaje care zilnic se bagă în viaţa noastră de prin ziare sau de la televizor şi încearcă să ne convingă că nu trăim într-o ţară din lumea a treia, că nu sunt comunişti, că viaţa noastră nu e mizeră din cauza lor. Găsim în poezia lui o Românie a noastră, care reacţionează la tot ce se întâmplă, care e încă vie şi deşi e într-o profundă depresie, mai speră.

            Totul merge parcă de la un No future la un Abracadabra miraculos. Abracadabra miraculos doar după un efort al nostru, cu mult mai mult decât poetic.

Ascultaţi-l sau dacă aveţi urechi prea fine, fugiţi de aici!

            Alexandru Vakulovski

Categorii:Mihnea Blidariu

Gabriel H. Decuble

 gabriel-h-decuble.jpg

Gabriel H. Decuble publică poezie în periodice încă din 1988, dar debutul său editorial avea să vină abia în 2001, la 33 de ani, prin volumul Epistole… şi alte poeme. Miza volumului era să permita personalităţii şi formaţiei plurivalente a autorului (poet, prozator, eseist, critic, istoric şi teoretician al literaturilor germană şi română, traducător din germană, franceză şi engleză) să coexiste într-un discurs suficient de matur, încât vârstele poetice să poată dialoga ca într-un banchet al autocunoaşterii, fără a le refuza, prin cumpănirea cvasi-ritualică a formei, prospeţimea ludicului sau disponibilităţile (auto)ironice. Prin „Eclectica”, cel de-al doilea volum de poezie al lui Gabriel H. Decuble, scris pe parcursul ultimilor patru ani, autorul încearca să se reinventeze dincolo de exigenţele formei şi de austeritatea discursurilor politic corecte.

Categorii:Gabriel H. Decuble

Gabriel H. Decuble – goiul ales (vol. Eclectica)

(din volumul Eclectica, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007)

eclectica_decuble.jpg

goiul ales

un neamţ de la oficiul de marşalizare mă-ntreabă

ia-mi spune nu ţi-e ruşine că te-ai născut în

românia nu crezi că-i urît să te dai la fund

cum face poporul tău boicotînd istoria să te

faci că plouă cînd e clar că te-ai născut între

fecalele vinei şi urina ruşinii ca să-l citez îşi

drege glasul ridică ochii-n tavan mimînd

savantlîcul pe ţiţero

.

aş putea prea bine să-i spun vreo două dar

vorbele lui mă rod pe dinăuntru mai tare ca

soda caustică aşa că-mi răspund mie însumi

.

generaţia mea n-a mîncat holocaust pe pîine

nu ştie ce-a fost la bug la odessa la iaşi

dar generaţia mea vrea să scrie frumos

vrea poezie şi proză cum vrea alcool şi tutun

bulbuleatăr haş cocaină sau opiu

vrea voluptăţi estetizante trăiri autentice

n-a învăţat umilinţa la şcoala de partid

nu şi-a băgat degetu-n cur ca să vadă dincotro

bate vîntul

.

ce pot să fac

aş căuta un ţadik să-l întreb cum e cu vina

dar mi-e frică să nu-mi ceară bani pentru sfat

încît rămîn prost cum rămîne omul sărac

toată viaţa mi-e dor să bla bla

.

chiar ieri am bla bla încontinuu

dar în ziua de azi orice spui ţi

se-ntoarce-mpotrivă nu fi naiv nu

devine alb alb te trezeşti vrînd-nevrînd că

eşti iov jegul şi boala necazul şi furia îţi

muşcă din carne şi totuşi nu dai înapoi din

credinţă vrei să le-arăţi tolomacilor de îngeri

şi diavoli care se joacă cu sufletul tău că

ontologic vorbind nu-s mai breji decît tine

.

apropo de draci mai taci dracului din gură

îmi spune rené girard călare pe-o lungime

de undă că numai el ştie cît de greu i-a fost

unei mîini de evrei responsabili să facă

aufhebung cu ţapul ispăşitor

să-l convingă pe dumnezeu să se răstignească

pentru noi toţi păcătoşii

să moară cinci zile prea mult

hai patru tot mult hai trei batem palma

.

dar toate trei mai cumplite ca veacul

cînd cerul şi-a ţinut temător răsuflarea

necrezînd că genitorului său îi va reuşi figura

cu reînvierea ha sare sartre jean-paul

ca fript de pe altă lungime de undă

şi-l arată cu degetul pe yoshua nazrin

cel care zice el ar fi întemeiat

cea mai reputată organizaţie teroristă vreodată

cu mult mai multe victime la activ

decît a putut pune courtois

pe seama comuniştilor de-aici şi de-aiurea

.

dar mie nici că-mi pasă le întorc spatele

fac mutre-mutre mă strîmb în oglindă

încerc să aflu cum aş arăta ca român get-beget

îmi trag urechea de-a dacii şi romanii

dar nu stă nicicum o lipesc

cu gumă cu salivă cu sîngele

care ţine de şase la colţul unui ţesut mai rebel

fiinţă ce eşti de ce nu-ţi schimbi numele

îmi zice un editor cumsecade

cu al tău n-ai nici-o şansă într-o ţară cu

imaculate genomuri eminovici

şi-a dat seama la timp n-a pregetat n-a zis nu

eu zic mda oricum totu-i un pseudonim

strănepoţii noştri purta-vor pesemne doar numere

corecte mecanice eufonice numere

unu trei şapte blond zero opt unu albaştri

.

ieri m-am văzut cu lumea

081137 i-am şuierat arătînd cine sînt

e posibil să fi adăugat un gx din pedanterie

ea mi-a întors-o cu tîlc alt român

i-aş zîmbi ipocrit îndărăt dar aştept

să-mi cadă toţi dinţii să pot zîmbi larg precum

iliescu deocamdată dantura nu-mi permite

mai mult de un rictus pe deplin meritat

căci tot ce fac bine nu preţuieşte un zlot

aşa că mă cazn să fac rău tot ce fac

şi tot ce-am făcut rău să duc la perfecţiune

arborez politica lui oricum sinonim cu totuna

cînd orice om cu capul pe umeri ştie că

după auschwitz nu se mai poate scrie

nimic

.

nimic din ce nu m-ar face să roşesc că trăiesc

nimic din ce m-ar putea face să uit că milioane

de oameni de om au murit putea să fie şi unul

de-ajuns ar fi fost ca să simt indicibila greaţă

faţă de ceea ce-şi spune mai mult ca nimicul

fiinţa

.

şi totuşi zac în mijlocul ei o singură zi

de-aş fi goiul ales aş da-o la pace cu dumnezeu

l-aş aburi i-aş smulge o lume ca-n basme cu bine

şi rău separat pe sertare ca-ntr-o servantă

cu lenjerie intimă chiloţii curaţi să învingă

mereu ciorapii murdari dar nu fi-va să fie

şi deocamdată nu-mi reuşeşte decît să-i trag lui

preşul de sub picioare şi să cad eu violent doar

un gag prăfuit de anii ’60 cînd părinţii noştri

rîdeau pe înfundate în faţa televizorului se

pipăiau în semi-obscur îşi trăgeau ocheade pline

de subînţeles arătînd spre dormitor din pupile

şi gîndeau cum să-i arunce lumii o nouă pradă

.

generaţia mea

Gabriel H. Decuble – epistola a patra („Epistole… şi alte poeme”)

(din volumul Epistole… şi alte poeme, Editura T, Iaşi, 2001) 

epistola a patra 

 Bila-i amar giuvaer, dragă Canida, cînd ochiu-ţi împroaşcă

                                                   pe dinlăuntru,

cînd cad pline de-otravă cuvintele, mai grele ca plumbul,

grozavă şi rea cînd îţi joac-o esteră-n pupile. unde-am

ajuns şi de ce, te întrebi? cum s-a pierdut nefiindul?

dînd glas raţiunii vei prinde de veste cînd a căzut

primul fulg peste patul bolnav, cînd a-nceput a creşte

                                              tumoarea în inimi. 

ştiutor nu prea şi naiv cu desăvîrşire cercat-am gardul

de suliţi din jur să-l străpung, să joc jocul lumii.

rîsul de-afară să-l rîd. să-ntrevăd copilul din mine

privind la copiii din jur. şi-am văzut – ce puteam dar să văd?

sîni mari şi mai mici; picioare mai lungi ori drastic de scurte;

unghii vopsite, machiaje, frizuri, ciorapi de mătase, veşminte 

                                               aţîţătoare. 

dar nu din acestea, din fructele lumii, s-a nutrit îndoiala,

căci nu certitudinile nasc întrebarea. (vreau să m-asigur,

prin asta, un minim consens că accepţi între noi.) ci iată:

veşteda-ţi poftă de manipulare în colbul din drum a stîrnit

                                            un vezuviu.

ea m-a împins spre lumina de-afară, ea mi-a adus crampele

ovoidale. e iarnă acum, ai ghicit. gîngănii şi broaşte,

în moarte de nu, măcar în găoace şi tot s-au retras,

nu mai orăcăie luna pe lac, nici nu mai bîzîie frunzele-n aer,

de pofta trupească electrizate, păsări deprins-au, care-au rămas

pe acasă, cu toate să croncăne-n stins dialectul esopic

(pleacă-ţi urechea, e plin de tristeţe-nţeleaptă). dar nu e

stingere-n toate, hibernala e-n toi fornicaţie-a lumii

                                                (din apartamente). 

te afli singură? ţi-e greu? gîndeşti cum să mă prinzi înnoit?

vechile practici dau greş, perimate-s. ţi-e clar între timp

că nu menstruîndu-mi cafeaua, sfatul hîdelor vidme

urmîndu-l, sau bobi fermecaţi strecurîndu-mi

în somnul nocturn, sub ureche, redobîndi-

                                              vei trecutul.

trecutul un cal este mort: oricît cu şfichiuri pe cur

de cravaşă l-ai arde, oricîte ghionturi în burtă i-ai da,

nu-l călăreşti, din păcate, şi-i clar ca lumina din zare:

                                       în genere

nu recîştigi, un lucru cînd pierzi, fie acesta iubirea,

decît o părere, un zeu-dumnezeu. (numenu-şi face

culcuş şi-nfloreşte mereu în absenţe,-n durerea

                                                 organului lipsă.)  

la ceas de bilanţ ne-ntrebăm ce-a rămas: cînd mersul

mi-l port ticăit peste cîmpul de tîrşuri, e bine încalte-

amintirea a ceea ce-a fost să re’nvie în sine, comoară

ascunsă pe veci: era, pe-atunci, atît de frumoasă iubirea,

că stam prostit, mă-ntrebam, cum de-o uitaseră în

                                              legalitate.

nu-i cunoscusem încă reversul, nu mă lovise magma de ură.

n-am apucat să-i spunem adio, căci nu a plecat – e aici,

                                                doar pe dos. 

Gabriel H. Decuble – „Epistole…şi alte poeme” (cronică de M. Vakulovski)

                                          Poezia ca ştiinţă “pă bune”

 

Cartea de debut a lui Gabriel H. Decuble, “Epistole… şi alte poeme”(2001), are exact 100 de pagini, cu tot cu postfaţa lui O. Nimigean, paginile de început şi fără “Cuprins”, care e numerotat cu 101. Aşa cum ne promite în titlu, şi poetul GHD ce zice – face!, cartea este compusă din “Epistole”(10) şi “Addenda”, care, la rîndu-I, cuprinde “Sonete către cei din stirpea-i lui Diomede”(7), “Glose”(4), “Cîntece primitive”(7), “Epigramate”(20) şi “Palingenezie lingvistică. Afinităţi elective”(5 bucăţi).Cartea începe cu două “Închinări” ca o închinăciune (în două feluri – poziţii?-) din luptele orientale, menite cititorului, pas înainte în care se vede că Gabriel H. Decuble, atunci cînd scrie, ştie. Ştie cum îi va fi cartea abia începută, aşa cum ştie de ce culoare (roşie) va fi această carte de poezie, încă o dată, de debut. Accentuez că e vorba de o carte de debut numai din cauza că asta nu se vede – nu se simte, GHD fiind un meseriaş pă bune, un scriitor deadevă. Pentru el poezia e chiar o ştiinţă şi asta poate că i se trage din faptul că poetul nostru este, la servici, lector, studiind, de-a lungul vieţii sale de …33 de ani (născut în 1968), românistică, germanistică şi filologie clasică la universităţile A.I.Cuza (Iaşi), Albert-Ludwig (Freiburg i. Br.) şi Sorbona (Ecole pratique des Hautes Etudes, Paris), este doctor în medievalistică al Universităţii din Fraiburg, fost bursier al Ministerului Culturii din Grecia, al fundaţiilor germane DAAD şi Konrad-Adenauer, între 1999 şi 2001 – lector de limbă şi literatură română la INALCO din Paris şi, din 1992, – membru al Catedrei de Germanistică de la Iaşi, autor de eseuri serioase şi lucări cît se poate de ştiinţifice, publicate în ţară şi în , ca să zic aşa, străinătate, cronicar şi traducător, iată. Se pare că, atunci cînd scrie poezie, Gabriel H. Decuble nu se gîndeşte deloc la cititori, la glorie, etc., – de aici şi acele închinăciuni, care vin ca o scuză, ca un fel de scuză, dacă tot trebuie să le publice, pe aceste texte făcute în , parcă, glumă, atît de serioase şi exacte încît, parcă îl văd, cînd le termina, îl apuca rîsul. “Epistole-le” sînt texte fabricate sută la sută, cu sute (mii) de trimiteri intertextuale şi trimiteri în subsolul paginii, unde, de asemenea în versuri, poetul explică şi exemplifică, parcă dintr-un trecut (“trecutul un cal este mort: oricît cu şfichiuri pe cur / de cravaşă l-ai arde, oricîte ghionturi în burtă i-ai da, / nu-l călăreşti, din păcate, şi-i clar ca lumina din zare: în genere / nu recîştigi, un lucru cînd pierzi”), ce zice acum, în scrisoare, care, fie vorba între noi, prea docte şi prea intelectualiceşti par pentru a crede că chiar au fost citite vreodată de, să zicem, un prieten de copilărie, cum ar fi, de exemplu, acel George din “epistola a treia”, un poem bun de exemplu, la fel ca şi celelalte, poem din care citez un fragmentuţ, cel de la început, care poate să ilustreze şi nelipsitele trimiteri din poem în poem, şi altele: “Băieţi fiind, ţi-aduci aminte George?, nimb mai frumos / purtam pe vreştetul blond, pe vorbele spuse cu ochii, / decît cohorte de îngeri şi sfinţi din cerul hîd în / nemărginirea-i. / nu prea cuminţi, certaţi permanent cu tutela, / mai mult lipsind de-acas’, “pilotînd scaieţi” pe tăpşan, / cu vulturi semeţi o dată zburam în volute de abur neuronal, / vorbeam în limbi, pufăiam şi-notam în a’niculiţelului* / tulburatice ape…

Să mai bem frate dac, / Băutura / Face bine la stomac, / Ura! // Să coacă mielul în propria-i blană / Ca spada într-o teacă romană” ş.a.m.d., etc. – cîte trimiteri, cît intertext, cît meşteşug! În ciuda lungimii şi a hiper-livrescului, textele lui GHD, vii şi vivace, care curg şi se scurg, unul cîte unul, spre “Cuprins”, se citesc cu plăcere, şi asta şi în cazul cînd, trebuie să recunoaştem, ne-am cam lictisit de atîta făcătură în literatură (rimă involuntară, se înţelege).  Ca şi celelalte părţi ale cărţii, dacă nu eşti foarte grăbit ca să citeşti cu fruntea încreţită cît mai repede carte, şi “Glosele” sînt foarte haioase, construite din textul propriu-zis (zis cum?), tradiţional, şi, lîngă el, “ca şi timbrul de scrisoare”, textul-trîntor, care se caţără cu multă măiestrie, rînd după rînd, vers după vers, pe fratele lui (aproape) geamăn, prima parte a textului de glosă, după cum vă puteţi convinge, dacă încă n-aţi citit cartea: “s-a pus ceaţa pe orbul găinii (“Maria, te vreau doar în mini”) / o grindină de foc izbeşte-n aşternut (“Lili, te-aştept diseară în Stud”) / oră de oră răzbate un scrîşnet de iască (“Trăiască Ardealul, Moldova şi Ţara Românească!”) / înspre ochiul de lemn înflorit (“Discover grange bit by bit”)…”. Şi aşa mai departe. V-am mai ura, v-am mai ura: Gabriel H. Decuble este un poet excelent, dar nu ştim ce va urma, poate că-şi va schimba stilul şi va veni, data viitoare, cu ceva care ne va uimi pe toţi, va trece la proză, la teatru sau nu va mai scrie decît eseuri ştiinţifice şi va face traduceri, nu ştiu dacă de poezie, un lucru însă este cert: aşa nu se mai poate (a fo o glumă, se înţelege).

  

Epistole… şi alte poeme” de Gabriel H. Decuble, Ed. T, Iaşi, 2001        

 

*Cîntec de luptă la daci (1986)