Arhiva

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

oana cătălina ninu – stările intense (no name)

carnetul no name poate fi citit integral aici

nora iuga citind din virgil mazilescu

Nora Iuga şi chestionarul(1-2) lui Mihail Vakulovski (exclusiv BdP)

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

În copilărie, mi-amintesc, eram la Sibiu, în clasa a IV-a primară, la Ursuline. Jucam jocuri germane, fiindcă nu aveam decât colege săsoaice. Jocul ăla care-mi plăcea mie cel mai mult am auzit că se numea pe româneşte „Rege, rege, vrem ostaşi!”. Probabil, dacă-l jucam în limba română cu textul ăsta, pentru mine n-ar fi avut niciun haz. I-auziţi cum era în germană; încerc să-l traduc pe româneşte: „Şi vine-un domn din Ninive, Ninive, Ninive, rege din Pillatus. Pe cea mai mândră să i-o dai, să i-o dai, să i-o dai, să i-o dai, rege din Pillatus… şi bineînţeles tocmeala asta se sfârşea cu lupta corp la corp şi câştiga cel mai tare. Interesant, abia acum îmi explic, de ce mă fascina jocul ăsta. Nu pentru miza lui, ci pentru poezia acelui text care avea ceva necunoscut, numele exotice, misteriosul domn din Ninive… şi ce voia? Voia o fată. Mereu ardeam de nerăbdare şă fiu eu fata… cu frică şi cu dorinţă ardeam. Şi mai era un joc care-mi plăcea mult fiindcă era mut. Se chema „Statuile”. Cineva te lua de mână şi te învârtea până ameţeai şi-ţi dădea brusc drumul, iar tu trebuia să rămâi nemişcată, în poziţia în care te-ai oprit. Erau atât de ciudate acele figuri contorsionate statice; mi se părea că ne vrăjise cineva şi că vom rămâne toată viaţa aşa. În felul ăsta îmi închipuiam pe atunci că trebuie să arate muzeul figurilor de ceară. Poate aveau şi astea misterul lor, aşadar vatelina, aia care iese la iveală numai când se descoase căptuşeala.

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Îţi închipui că la vârsta mea ar fi normal să vorbesc de trecut. Sinceră să fiu, mi-ar plăcea, pentru că pe atunci vorbeam de literatură ca despre iubire, fiindcă în viaţa adevărată nu se prea trăia, se aştepta. Acum nu mai vorbim despre literatură ca despre iubire, vorbim ca de o marfă de consum, ca despre fetele de noapte de pe Oranienburger sau Stuttgarter Platz. ce scoatem pe piaţă, cu cine defilăm, cu cnem scoatem banii?

Octavian Soviany – un chestionar (IX-X)

IX. cel /cea /cei/cele mai

Cel mai…

Bun poem al meu este…  volumul Scrisori din arcadia.

Important aspect pentru mine ca autor este să… scriu bine.

Cea mai…

Mare gafă făcută de când „activez” în literatură a fost… să-i dau Angelei Marinescu un volum de al meu cu o dedicaţie pentru Nora Iuga.

Cea mai mare emoţie am avut-o… când am vorbit cu părintele Stăniloae.

Cele mai…

Mari speranţe mi le-am făcut cu… scrisul.

Grele momente au fost atunci când… a trebuit să plec dintr-o casă care fusese a mea şi în care trăisem vreo douăzeci de ani, fără să ştiu încotro s-o apuc.

Cei mai…

Mulţi bani i-am câştigat pe volumul… Ucenicia bătrânului alchimist – apărut în fostul regim. Suma pe care am primit-o pentru această carte de debut echivala cu opt salarii.

Fericiţi oameni pe care i-am făcut cu o carte de-a mea… au fost părinţii mei atunci când am debutat în volum.

X. Dacă…

Ar fi să schimb ceva din traiectoria mea literară, n-aş mai scrie critică.

N-aş mai scrie, aş reuşi poate să citesc mai mult.

N-aş mai putea scrie, cred că m-aş resemna. Scrisul e un dar de la Dumnezeu, care ţi-l dă sau ţi-l ia, după cum socoteşte El de cuviinţă.

-mi pare rău de ceva, e că i-am făcut uneori pe alţii să sufere.

E să pun o întrebare suplimentară în acest chestionar şi să şi răspund, aceasta ar fi…

Bei mult? Răspunsul: Câteodată destul de mult, dar nu chiar aşa mult cum spune legenda.

Octavian Soviany – un chestionar (V-VI)

V. (Auto)portret

1. Un autoportret (în cuvinte)

Sunt o persoană cu oarecare imaginaţie, uşor autistă, lipsită de simţ practic şi de gustul competiţiei. Mă entuziasmez prea uşor şi mi se face prea uşor lehamite. Scriu chinuit, dar am câteodată şi momente de inspiraţie. Iubesc lucrurile vetuste. Îmi plac mai mult pisicile decât câinii.

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra)

Fac parte din aceeaşi generaţie cu eleva Filip Cristina, care mi-a fost colegă de bancă în clasa intâi. Chiar, ce-o mai fi făcând Filip Cristina?

VI. ce-mi/ce-ţi

1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?

Să-mi duc până la capăt proiectele actuale. Mai am în cap două sau trei romane, unul chiar început. Şi să isprăvesc odată Viaţa lui Kostas Venetis – romanul la care scriu de vreo şapte ani.

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)?

Cititorului (meu) i-aş dori să nu adoarmă în timp ce mă citeşte. Iar, dacă îi plac cărţile mele (mai ales dacă îi plac cărţile mele), nu i-aş dori să mă cunoască mai îndeaproape, ca să-l scutesc de o mare dezamăgire.

Octavian Soviany – un chestionar (IV)

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

1. Ce ţi se pare „în regulă” în lit. română actuală?

Libertatea de exprimare. Faptul că se scrie mult şi câteodată chiar bine.

2. Ce ţi se pare „în neregulă”?(ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”)

Râcile de doi bani.  Că nu se poate trăi din scris (sau din ocupaţii adiacente).

3. Ai vrea să trăieşti din scris? (dacă da, cum vezi posibil acest lucru sau cum reuşeşti acest lucru)

Evident că aş vrea să trăiesc din scris. Acest lucru nu este deocamdată posibil, deoarece scriitorii sunt în totalitate la discreţia editorilor care le exploatează micile vanităţi şi dorinţa de a se vedea publicaţi. Nu se plătesc în general drepturi de autor, iar atunci când se plătesc sunt derizorii. Revistele plătesc la fel de prost ca şi editurile. Ar trebui o lege care să garanteze pentru un volum nişte drepturi de autor minime, egale, să zicem, măcar cu un salariu mediu pe economie. Ar mai fi apoi procentele din încasări, care de obicei nu se plătesc, sub motivul că… nu se vinde. Un asemenea pretext îl descalifică în definitiv nu pe autor, ci pe editor, pentru că nu ştie să-şi promoveze şi să-şi vândă marfa. Doar marile edituri fac, cât de cât, promovare. Şi ar mai fi, desigur, lecturile publice. În acest sens, uniunea face câte ceva… dar cred că e insuficient. Pe de altă parte, există activităţi adiacente scrisului (cum ar fi cursurile de literatură sau de creative writing susţinute de scriitori în universităţi), practicate prin alte părţi, dar (de ce?) nu şi la noi. Toate acestea, cumulate, cred că i-ar putea asigura unui scriitor o existenţă relativ decentă. E oripilant că mulţi dintre autorii actuali de literatură trăiesc la limita subzistenţei…

4. Cum „cuantifici” performanţa în literatură?(premii, nr. de cititori, statut literar…)

Performanţa se poate cuantifica doar în sport, nu şi în literatură. Premiile, numărul de cititori, recenziile sunt doar parţial edificatoare.

5. Ai un model de performanţă?

Modelul lucrului bine făcut – adică Flaubert.

6. Ce ar trebui să includă un management literar performant?

Profesionalismul. La noi se face (cu rare excepţii) după ureche.

ioana nicolaie – un chestionar (IV)

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

1. Ce ţi se pare „în regulă” în literatura română actuală?

Că se scrie mult şi bine. Că există nişte prozatori tineri foarte buni – Filip Florian, T.O.Bobe, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, Dan Lungu, Dan Lucian Teodorovici, Ana Maria Sandu – despre care vorbim. Că sînt nişte poeţi tineri de un foarte bun nivel: Dan Coman, Svetlana Cârstean, Cătălina Cădinoiu, Dan Sociu etc. Că au apărut edituri profesioniste. Că funcţionează deja ideea de promovare. Că poţi să ajungi cunoscut încă de la prima carte. Că există presă culturală – în alte părţi informaţia culturală se face la ziar sau în publicaţii academice. Că încep să apară lecturile literare.

2. Ce ţi se pare „în neregulă”?(ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”)

Că nu se mai traduce poezie. Că editurile nu mai au în fortofoliu nici măcar poeţii laureaţi Nobel. Că există puţine premii literare şi că, deseori, cărţile premiate – suspect, nu? – dispar, se scufundă. Că oricine se exprimă – nu pe blog, unde e legitim să se întîmple aşa -, ci în presa scrisă. Că Daniel Cristea Enache, un critic mediocru, este pe val.

3. Ai vrea să trăieşti din scris? (dacă da, cum vezi posibil acest lucru sau cum reuşeşti acest lucru)

Fireşte c-aş vrea! Dacă ar fi burse serioase – de minimum un an -, dacă ai fi remunerat pentru fiecare apariţie – la radio, în presa scrisă, la tv, la o întîlnire cu publicul –, dacă editurile te-ar plăti pentru fiecare carte vîndută – oricum, scriitorul cîştigă cel mai puţin din întregul lanţ editorial, un amărît de 8% sau 10%  -, ai putea trăi din literatură. În Germania, de pildă, mulţi îşi scriu cărţile aşa. Nu între slujbe, casă, credite la bancă. În alte locuri există un fel de subvenţii – temporare sau permanente – pentru autori. Cui să ceri în România asta? Că doar cultura e un moft, altele-s prioritățile.

4. Cum „cuantifici” performanţa în literatură? (premii, nr. de cititori, statut literar…)

Premiile nu sînt relevante – a scris Ioana Pârvulescu o carte despre asta. Statutul literar poate fi construit şi susţinut artificial. Publicul, dacă nu e informat, riscă să nu ajungă la cele mai bune cărţi. Dar şi cînd le găseşte, publicul e singurul care nu se înşeală.

5. Ai un model de performanţă?

Un autor? Nu. Un tip de conduită? Da. Disciplină şi consecvenţă.

6. Ce ar trebui să includă un management literar performant?

Reprezentare adecvată a autorilor.

Doina Ioanid – un interviu inedit (3-4)

3. Tînăr autor, în sens strict biologic. Poate nu la18 ani, dar pînă la prima carte (care apare acum foarte uşor, la edituri care parcă se bat să rupă piaţa cu debutanţi) cred că rămîi un autor tînăr. Pînă nu eşti parte din acele mecanisme (reciprocităţi, obligaţii, jocuri de culise), cînd încă aştepţi ca lumea literară să nu semene cu cea reală, şi orizontul de aşteptare rămîne ofertant şi intact. Ei, despre aceste aşteptări aş vrea să te provoc să vorbeşti. Cu ce speranţe/aşteptări ai intrat în literatură şi cam cînd s-au risipit ele, dacă s-au risipit? Cînd ai înţeles că jocurile fac parte dintr-un construct şi nu-s, totuşi, naturale? Ce te-a dezamăgit cel mai mult în situaţia concretă de autor aflat la început, poate naiv, gata să crezi că publicarea e miza cea mai importantă pe care o poţi juca. (un cristian)

doina-ioanid-in-19951

foto Doina Ioanid în 1995

Cînd am început să scriu credeam cu tărie că e de ajuns să scrii un text bun, iar el să se şi vadă de la sine. Încă mai cred, cu încăpăţînare, că textul răzbate în cele din urmă. Evident, cu o condiţie: trebuie sa fie cineva care să te crediteze, să te bage în seamă, ca să ieşi din anonimat. Din fericire, am avut noroc, n-a trebuit să fac nici un compromis, pentru ca au fost oameni care au crezut în mine de la început, precum Radu G. Ţeposu, care m-a debutat în Cuvântul, Mircea Cărtărescu, care a inclus un grupaj de poeme din Duduca de marţipan în volumul colectiv Ferestre’98, apoi Mircea Martin, care a ales Duduca pentru concursul de debut de la Univers, Prima verba. Am avut parte de o receptare bună, critici şi scriitori de la care am avut reacţii faine (de la un simplu”mi-a plăcut”, la scrisori despre poeme sau la cronici): Paul Cernat, Sanda Cordoş, Al.Cistelecan, Carmen Muşat, Dan C. Mihăilescu, Nicoleta Cliveţ, Marin Mincu, Horea Poenar, Simona Sora, Alexandru Muşina, Florin Iaru, Andrei Bodiu, Virgil Podoabă, Romulus Bucur, Octavian Soviany, Nora Iuga, Ruxandra Cesereanu, Mihaela Ursa. Şi sînt sigură că am uitat să pomenesc pe cineva. Trebuie să-ţi spun că m-am ţinut de promisiunea de-a rămîne în umbră, pentru a-i da textului posibilitatea de a se prezenta, de a trece singur rampa. Face parte din utopiile mele, dar mi-a prins bine, pentru că acum pot fi împăcată cu mine. La Univers, am trimis textul prin poştă, a fost concurs secretizat. În ce priveşte poemele din E vremea să porţi cercei, Sandu Muşina, care le-a auzit la un Maraton de poezie la Braşov, mi le-a cerut pentru Editura Aula. A fost apoi Marin Mincu, în cenaclul căruia am citit din Cartea burţilor şi a singurătăţii (acum îmi dau seama că am citit doar de două ori în cenaclu: o dată la Mircea Cărtărescu şi o dată la Marin Mincu) şi care mi-a propus să-l publice la Pontica. Aşa că pînă la urmă, am fost cruţată de dezamăgiri. Singura dezamăgire este difuzarea cărţilor de poezie, care rămîne una precară. Ah, şi experienţa cu Editura Vinea, la care m-am dus de bună voie şi nesilită de nimeni, pentru că am crezut că Nicolae Ţone pune preţ pe poezie. A fost o experienţă destul de tristă.

 

 

4. Voi merge pe linia unui demers pe care-l urmăresc în ultimii ani. N-am ascuns nici măcar celui vizat acest aspect, cu atît mai puţin autorilor. Cred că editoriada ultimilor 15 ani a creat, pe lîngă nişte instituţii fantomă, deservicii clare de imagine (întîrzierea întîlnirii cu publicul şi sindromul „este, dar ştim numai noi că este”), funcţionînd ca un instrument de mistificare păgubos. coperta-1-poemeMă opresc la cazul Vinea, pentru că demonstraţia mea merge fix pe acest „produs”/”brand”. Cu ce te-a ajutat colaborarea cu această editură (îi spun editură din inerţie, dar demonstraţia mea merge tocmai spre demontarea acestei „gogoşi”)? Nu vreau să fiu rău, pînă la urmă, s-ar interpreta că forţez lucrurile, dar, dincolo de aspectele romantice (ideea de a se publica poezie), felul nerealist şi la limita managementului (nu mai vorbesc despre marketing, e o altă discuţie) a condus la o piaţă falsă (cărţi care sînt pe hîrtie, dar nu există pe piaţă, de unde un întreg castel de cărţi, premii peste premii, o utopie pînă la urmă, bună de trecut în istoriile personale, dar uşor de contracarat în istoria concretă şi mai simplu de exemplificat prin absenţa cu desăvîrşire a cărţilor din librării sau din biblioteci) şi la o pseudopromovare a celor publicaţi. Bun, voi fi acuzat de atac direct încă o dată (mi-l asum, cu argumente, ca de fiecare dată), dar nu pot să nu te-ntreb: ai contract cu Vinea pentru „Poeme de trecere”? Ţi s-a propus un contract pentru carte? Ai cîştigat ceva din această colaborare? Vei mai publica la această editură? Pentru că, iată, autor după autor se retrage şi sloganul „Poezia vine de la Vinea” e, uneori o spun cu regret, pentru că pot înţelege eforturile conceptuale, o etapă depăşită, fumată. Evident, aş vrea să explici de ce ai ales Vinea şi să nu omitem, totuşi, aspectele pozitive, cîte sînt, ale acestei poveşti. (un cristian)

Am observat şi eu că se publică mult, iar uneori chiar fără discernămînt, ceea ce poate, într-adevăr, să ducă la o piaţă falsă. Dar nu trebuie să-ţi faci griji, totul se cerne pînă la urmă. Mai rău e că editurile nu se ocupă de difuzare. Simpla publicare a cărţii, bifatul în planul editorial, nu ajunge. Degeaba te lauzi că ai scos nu ştiu cîte titluri, dacă nici măcar nu le difuzezi, ca să nu mai vorbesc de promovare. Jean Mattern, de la Gallimard, îmi spunea într-un interviu că preferă să scoată mai puţine titluri pe an şi să se ocupe de promovarea lor. Mi se pare nu numai corect faţă de scriitorii pe care mizezi, ci şi foarte important din punct de vedere practic: o editură investeşte bani şi imagine în publicarea unei cărţii, iar difuzarea şi promovarea ei înseamnă protejarea acestei investiţii. Noi mai avem mult pînă acolo, pentru că, pe de o parte, lipseşte respectul faţă de autorul pe care-l publici, pe care se presupune că-l creditezi, iar pe de altă parte, simţul practic (după cum spuneai managementul şi marketingul lasă de dorit).

coperta-4Cazul Editurii Vinea e probabil cel mai evident. Acum, eu sînt într-o poziţie destul de delicată, pentru că am publicat la această editură. Nu-mi place să spun lucruri neplăcute despre cei cu care am colaborat, dar chiar am fost luată drept fraieră. Am să mă limitez la fapte. Cartea e trasă la imprimantă, nu are descrierea CIP (bănuiesc că nu există în biblioteci), nu a avut parte de nici o difuzare. Au fost puse în vînzare 10 bucăţi, la chioşcul de la Muzeul Literaturii. La Cărtureşti, unde editura avea (nu ştiu dacă mai are) stand, nu a existat nici un exemplar, deşi Ţone mi-a promis că o să mai ducă 10 bucăţi ( foarte multe, nu?). Cartea a existat pentru că am trimis-o eu unor oameni. Nici măcar nu ştiu ce tiraj a avut, probabil 100 de exemplare maximum. Editorul nu a făcut nici un demers pentru protocol, adică n-a trimis cartea nici măcar la reviste. Contract însă mi s-a propus, unul cu pretenţii enorme, prin care mi se cerea drept de preempţiune pe 5 ani şi altele. Am refuzat acest contract din start, chiar cu riscul de a nu mai publica volumul. Atunci editorul a dat înapoi, a spus că facem alt contract. Pînă la urmă n-am mai făcut nici un contract. Tot răul spre bine, pentru că aşa voi putea s-o reeditez fără bătaie de cap. Totuşi, experienţa asta mi-a lăsat un gust tare amar, aşa că nu voi mai publica niciodată la Vinea. Cred că 100 de exemplare manufacturate aş putea face şi eu, cu puţin ajutor de la prieteni.

„Din rachiu şi fiere se naşte puterea de-a trece din zi în zi, de-a merge pe stradă sau de-a vorbi. Dar ca să nu mă năpustesc la cei care-mi ies în cale, strigîndu-mi că suferinţa e înălţătoare, că boala e numai o încercare menită să ne mîntuiască, ca să nu-i îmbrîncesc, să nu-i scutur ca pe nişte poame ce sînt, îmi trebuie toată răbdarea din lume sau poate doar spaima că mă vor închide undeva, unde benghiurile mele nu mă vor mai putea apăra.”

Categorii:Uncategorized