Archive

Archive for the ‘Şerban Foarţă’ Category

Şerban Foarţă – un interviu inedit (II)

Cum a fost la debut? Privit aproape cu religiozitate, momentul debutului a constituit pentru mulţi autori români emoţia cea mai puternică încercată în traseul literar personal. Dacă în cazul revistelor, „poşta redacţiei” funcţiona de multe ori pe post de „buzdugan”, fiind un „certificat de calitate”, pentru volum, concursurile de debut reprezentau o adevarată piatră de încercare. Cum a fost pentru Şerban Foarţă? În revistă şi, mai apoi, în volum, la ce intensitate se vedea debutul?

Nu mi-am „privit debutul cu religiozitate”. Abhor idolatriile de sine… În althă orhdine de orhidei [sic!], am debutat, editorial vorbind, nu prea devreme: la 34 de ani fără o lună. Am făcut-o în „regie proprie” (pe banii mei, adică), astfel încât am ars etapa concursurilor de debut. Pe data de 8 iulie 1976, în jurul orelor 6 PM, când împlineam vârsta amintită, intrând într-o tutungerie în care se găseau şi ziare, am dat de „Gazeta literară”. O cumpăr, o întredeschid, sau, mai curând, ea se întredeschide la pagina lui Nicolae Manolescu, – pe care pot citi, în diagonală (şi nu fără un nod în gât) aceste rânduri : O carte „fermecătoare sub toate aspectele (inclusiv acela grafic […]). Se remarcă îndată fineţea cuvântului, răsucit cu vârful degetelor în jurul unui lujer de sens. […] De un superb rafinament, în horbota de imagini artificiale, macedonskiene, este arătarea de la urmă a păsării Phoenix…” Fiind ziua mea, o astfel de recenzie a cronicarului din pagina la care revista „România literară” se deschidea singură, aş zice, mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase cadouri primite (cum spuneaţi mai sus).

Cea  mai  faină  declaraţie  de  admiraţie, a unui iubitor de poezie, facută lui Şerban Foarţă a fost…

De departe, cel mai „fain”, cum spuneţi, „exercice d’admiration”, cât despre mine (ca poet şi/sau traducător), este al însuşi autorului faimos al „exerciţiilor de admiraţie”! – Iată arierplanul acestui fericit eveniment: o vară de-a doua, foartalansarecoandeDana Diminescu, mai tânără (cu 20 de ani, foarte frumoasă), a Miei, care nu mai este, s-a cunoscut, în ’87, cu Cioran, care, sensibil (ca atâţia alţii, – inclusiv eu) la farmecele ei, a peripatetizat, prin tot Parisul, cu ea, care,-ntre altele, s-a… lăudat cu mine, promiţându-i „scepticului de serviciu” un Mallarmé tradus de văr-su, – când apare. (N.B. Cioran, prin ’46, cochetase cu ideea de a-l tălmăci; nereuşind, s-a apucat de scris în franţuzeşte, – ca o „autopuniţie” şi un challenge). La finele lui ’88, cartea, Album de versuri, a apărut la Univers, iar prin martie, Dana m-a „obligat” să i-o trimit celui căruia, fără habarul meu, i-o promisese. Sceptic, fără servici (!), la rându-mi, i-am dat-o Danei, s-o trimită ea, într-o epistolă a ei, în 10 martie 1989, – cu un envoi trilingv, anume: 10 „Ce-a mai rămas din Mallarmé/ e, Domnule Cioran, cam ceea/ ce,-n Sciţia, din la Grande Armée:/ (h)ideea!”; 20 „Traduire c’est conduire un vierge/ orchestre aux coups de hache, –/ c’est l’opposé de l’art d’un Serge/ Celibidache.” [Adică, într-o transpunere ad-hoc (şi foarte aproximativă): „Tălmaciu-i dirijor cu barda/ al muzicii din care terciu’/ se-alege, – când nu are arta/ unui Celibidache Sergiu.”]; 30 „O! Sonne, du, herrliches Jetzt;/ du, bleicher Mond, allabendlich,/ nur Spiegelbild und nur zu lezt:/ Herr Mallarmé ist übersetzt und blutleer, ich.” [Adică, într-o transpunere aşijderea ad-hoc (dar, pasămite, mai fidelă): „Tu, Soare, pururea convex;/ tu, Lună pală şi, mereu, / un, numai, specular reflex:/ tradus e Mallarmé şi ex-/ sanguu, eu.” – Ei bine, spre surprinderea amândurora (şi bucuria tuturor: Mia, Dana, eu, e tutti quanti), răspunsul lui Musiu Sioran (!) a fost acesta: „Paris, 13 Mai 1989// Chère amie,// J’aurais dû vous remercier plus tôt pour l’admirable Mallarmé. […] Şerban Foarţă s’est attaqué à l’impossible et a réussi grâce à son talent et aux vertus poétiques de la langue roumaine. Notre peuple a tout raté, sauf graiul.” Ne-am chinuit să înţelegem ce-i cu graiul, nesubliniat în textul lui Cioran, – până ne-a căzut, în fine, fisa că graiul era graiul! Vă daţi seama cum suna, la cumpăna lui mai ’89, în urechiuşele cenzurii, „Notre peuple a tout raté, sauf graiul”! (Or, fie spus în paranteză : mă tem că, astăzi, se cuvine  să-l corijăm puţin pe disperatul… optimist, în sensul că „Notre peuple a tout raté, y compris graiul”!) – Aş fi, însă, ingrat să-l uit acum, în legătură cu aceeaşi tălmăcire, pe N. Steinhardt, cel care, cu vreo lună şi ceva înainte să închidă ochii, mi-a scris misiva următoare: „Rohia,// 12 februarie 89// Stimate […] domnule Foarţă// Mă las în voia păcatului viclean al trufiei: căci m-aţi socotit vrednic să fiu printre cei aleşi a primi Albumul Mallarmé.// Nivelul grafic nu-i sub limita acceptabilă […], iar tâlcuirile sunt fascinante. Spre pildă: „iar cărţile, citite” parcă e mai sfâşietor decât „tous les livres.” „Blânda mea soră” nu-i mai prejos decât „calme sœur”. „Spre,-nfrăgezit, Azurul unui Octombrie pur”: nici acesta nu trădează pe „Vers l’Azur attendri d’Octobre pâle et pur”. Foarte meşteşugit aţi tradus „Morbida primăvară, din nou, a încălcat/ Seninul regn al artei, o, iernile lucide”. Sau. „Se-ndoliase luna. Serafi în dulci fiori/ De plâns şi cu arcuşul în mână, printre flori,/ Lăsau, visând, să curgă din veştede viole/ Suspine albe,-n lunec pe azurii corole”. Sau: „Cum în sfârşit în Sineşi eternitatea-l schimbă,/ Cu gladiu gol desfide Poetul fără scut/ Oroarea sutei sale de-a nu fi cunoscut/ Triumful morţii înseşi în preaciudata-i limbă!” Sau: „Alegra, virginala, frumoasa noastră zi/ Va sparge oare ’n aripi lac mort pe care,-altmintre,/ Îl bântuie subt brume în limpezile-i vintre/ Gheţarul unor zboruri ce n-au a se urzi!”// Iar glosele: savante, subtile, dovedind intimitatea, captivante.// Bună, fastă, nobilă, mândră […], suprem iscusită şi deloc uşoară treabă aţi dus la împurpurat sfârşit!// Foc e poezia lui Mallarmé şi foc aţi aprins în limbajul nostru poetic.// Alegra zi (pentru „vivace aujourd’hui”) îmi pare o biruinţă.// Cu aleasă gratitudine// şi afecţiune statornică,// al dvs// N. Steinhardt

credit foto white noise

Şerban Foarţă – un interviu inedit (I)

Cel mai frumos cadou primit…

N-aş prea vrea să cad în vorbe mari şi late, dar, pasămite, viaţa însăşi, – ce nu e, totuşi, un cadou, fiind un dar.
Cel mai frumos cadou trimis…

La şapte ani, unei „iubite” (în vârstă, ea, de nouă primăveri), – dar nu trimis, ci înmânat direct: o limpede oglindă-oglinjoară (de forma şi mărimea unor jetoane de ruletă) şi o cutiuţă cu Nivea.

Serban Foarta foto white noise
Amintiri de 1 iunie …

În vrem-nu-vremile copilăriei mele (de după abolirea monarhiei), adică în, aproximativ, răstimpul 1948–1954, Ziua Copilului nu prea era în vogă. (Sau, cel puţin, nu-mi aduc eu aminte.) Noi aveam, chipurile, alte sărbători: anume 1 (întâi, nu unu!) Mai,  August 23 (cu inversiunea de rigoare, căci numele lunii e arimic, – iar cei mai mulţi, fireşte, n-àu gust pentru rime docte, ca a mea; fiind de acord, în schimb, cu oxitonizarea poporană a vocabulei cu pricina: augùst, – de unde şi graţioasa lozincă asonantă „23 Augùst/ Libertate ne-a adus!”), 7 Noiembrie (sau, mai curând, Noiembrie 7, din aceleaşi rimice motive; şi în varianta sineretică no[i]embre, – termen nepus, totuşi, cu membre [P.C.U.S sau P.C.R.] în rimă, întrucât membrele erau cam echivoce), 30 Decembr[i]e (ce, căzând, însă,-n frigorifica vacanţă, nu era luată în serios decât de-aceia pentru care Moş Gerilă îl uzurpase, între timp, pe Moş Crăciun). Aflu abia acum că 1 iunie va fi devenit ce este azi, la Geneva, în 1925. El mai e şi Ziua proclamării independenţei, în 1962, a Samoăi (genitiv-dativ de tipul rouăi şi, eventual, al Mururoăi).

credit foto White Noise

Şerban Foarţă la BdP

Serban Foarta, Ioana Parvulescu, Livius CiocarlieŞerban Foarţă, Ioana Pârvulescu şi Livius Ciocârlie

foto un cristian

Şerban Foarţă – chestionarul lui Mihail Vakulovski (I)

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Crochetul, pe care-l jucam, de obicei, cu o soră, Beba, a străbunicii mele. Lotonul, tot cu ea. (Aproape că-l uitasem, când  l-am regăsit în Max Jacob, Invitation au voyage: „Il passe sur automobiles/ Il passe de fragiles rentières/ Comme sacs à loto mobiles…”) Şahul, pe care nu ştiam să-l joc, căci îl învăţasem cu un domn ce se lăsa bătut de mine, în lipsă de alt partener; eşichierul, însă, şi piesele-i alb-negre, cvasiheraldice, mă fascinau, – albele, mai ales, din fildeş vechi. (Regele alb, de pildă, ca pe Dragomán György, copil.) O pasiune va fi fost aceea (călinesciană) de clinchetitor: „Lumea suna frumos. Făceam ţimbal/ Din linguriţe, tăvi, pahare, ceşti…” Am început să clinchetesc, apoi, la pian, – pianul alb-negru ca şi şahul. Să clămpăn mai întâi, şi, numai după, să scot un clinchet acceptabil din, bunăoară, Campanella (nu… Clămpănela, vai!) de Paganini-Liszt. (Mult mai târziu, dar tot în alb şi negru, aveau să mă atragă, semiopaci, copacii din parcul lui Bacovia.) Crescând, pe lângă sporturile, multe, pe care le practică mai toţi băieţii, începând cu-acela de-a războiul (respectiv, de-a nemţii şi de-a ruşii), îmi plăcea, vara, în grădina casei, să joc teatru. Puneam în scenă schiţe de I. L. Caragiale (Justiţie, bunăoară, – care a fost un fiasco). Eram şi regizor, şi protagonist. Fusesem, mai demult, director de circ sau, mai degrabă, vag iluzionist. Aveam, de la bunicul meu german, pe lângă o mască veche de scrimeur, un joben negru şi lucios ca lutra, şi, de la mama, două-trei eşarfe de mătase. Trupa (un băiat şi două fete) era, în fond, mai bună decât mine. Ce-aş fi putut fi, deci, de nu director?! În fine, mă opresc aici, ca să nu mă apuce nostalgia…

Când te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre viitorul apropiat.