Archive

Archive for Septembrie 2010

emilian galaicu-păun și chestionarul lui mihail vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

De-a Omul Negru, jucat pe la chindii (entre chien et loup, cum ar veni), într-un sat de la nordul Moldovei înconjurat de trei păduri, din care n-am ieşit până la vârsta de 7 ani. În adolescenţă, mi-a plăcut De-a v-aţi ascunselea, jucat într-o curte închisă cum era cea de pe strada Armenească din Ch-ău, unde nu prea aveai unde să te piteşti. Ei bine, eu unul găseam!

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre… nimic, şi asta deoarece ne vedem foarte rar, ca să nu zic niciodată – iar lumile noastre sunt atât de diferite, încât cele câteva cuvinte pe care le schimbăm, în loc să ne apropie, pun o şi mai mare distanţă între noi.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

O vreme – mai exact, pe când juca Steffi Graf – am urmărit tenisul feminin (sau poate, pe Steffi?!), cu mare plăcere. Sigur, mă uit la unele meciuri de fotbal, din când în când la cele de rubgy, fără a pune pare pasiune. Bref, exact ca personajul lui Kafka, din Un artist al foamei, pot să afirm că nu s-a inventat încă sportul pe care mi-ar fi plăcut să-l practic.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

N-aş violenta, nici sub ameninţarea cu moartea, o femeie – şi tocmai asta face, adevărat contre coeur, personajul meu …n din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în capitolul al 7-lea, Decamiron şi frumoasa fără corp. Sigur, o face din dragoste, dar tot a viol aduce!

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Baci în munţii Rodnei, de-o vorbă – cel puţin cât să merg în transhumanţă cu oile! Nu există fericire pământească mai mare decât a crea, astfel că prefer să rămân scriitor.

Ce sentimente/stări te enervează?

Sentimentul neputinţei, când toate-ţi stau împotrivă, deşi tu ştii foarte bine că ai fi în stare să faci cutare sau cutare lucru.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi?

Naşterea fetiţei mele, Rareşa, în 4 aprilie 1988, m-a întors cu faţa la viaţă, ca să zic aşa, de unde eram (rău!) pornit să închei cât mai curând socotelile – dacă ar fi să mă laud cu ceva, ei bine, acel ceva e chiar numele ei, pentru care a trebuit să dau o adevărată bătălie, funcţionarea (rusoaică!) de la oficiul stării civile recomandându-mi insistent s-o numesc … Raisa (ca pe nevasta lui Gorbaciov). Peste ani, m-am bucurat să aflu că şi băiatul lui Ioan Moldovan se numeşte Rareş.

Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Bănuiesc că au fost mai multe, eu fiind de fapt un copil cuminte, dar firea părinţilor mei nu le-a permis să-şi exteriorizeze bucuria. În schimb, tata n-a pregetat nicicând să se arate nemulţumit, cu sau fără motiv, de orice manifestare publică a mea, fie că am publicat o carte de poeme, fie că am tradus un nou volum de Pastoureau sau Barthes, fie că mi s-au tradus Yin Time în germană, fie că am câştigat titlul de magistru la jocurile intelectuale „Ce? Unde? Când?” etc., etc.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Dacă aş cânta rock (o ador pe Janis Joplin!!!) sau jazz (lista-i prea lungă, ca să le dau numele tuturor interpreţilor mei iubiţi), nu că n-aş accepta să cânt manele, nici măcar pe muzică pop n-aş pune gura, chiar dacă ar fi să mor de foame. Ca scriitor, fiecare carte nouă a mea a fost mai bună decât precedenta – mai bine nu mai public în veci, decât să cobor cu o treaptă.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş felicita pe cel de pe locul doi, spunându-i franc că e mai (la fel de) bun, dar cum nu eu mi-am atribuit premiu –, martor mi-e Dumnezeu, niciodată n-am tras sforile, şi nici nu mă pricep la aşa ceva – respect decizia juriului.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Să fi avut pe-atunci un an şi puţin – încă singur la părinţi, ţin minte că am surprins-o pe mama în pragul casei, jeluindu-se soacrei sale, bunică-mea Emilia. Sigur, nu înţelegeam ce-i spune, dar un fel de intuiţie fulgerătoare mi-a spus că toată viaţa mea de până atunci urma să fie dată peste cap. Maică-mea era gravidă, în primele luni, cu frate-meu. Este cea dintâi amintire din copilărie a mea, şi cea mai dureroasă – mi-a trebuit circa 45 de ani ca s-o pun pe hârtie, în cel mai personal poem, sang d’encre (vezi mai jos), dacă vrei nodul gordian, alias ombilical, al creaţiei mele.

sang d’encre

neam de neamul tău, unul mai întunecat decît altul, nu a cultivat decît doar

întuneric, sub numele de cernoziom, aşteptînd să răsară (de la răsărit), i-

luminarea. cum ai scăpăra un chibrit ca să vezi dacă nu ai uitat, peste noapte, lumina aprinsă,

tot aşa ţi se-arată vedenia: capul golit pe din interior, ca de halloween, iar din creştetul capului

atîrnînd ca un bec de o sută, copilul-minune, cînd stins cînd mai strălucitor ca

niciodată, cu care te baţi cap în cap: băieţel-decreţel, după anul de naştere.

— cum te cheamă, minune cu voie de la primărie născut?

— dacă numele

s-ar lua de prea multă rostire, eu unul n-aş vrea să ajung niciodată pe buzele

tuturora, dar nici chiar aşa (şi arată cu degetu-a “fă-te-ncoa!…”). spune-mi

după tată…

— al cui eşti, păcatule?

— al nimănui!

.

neam de neamul tău, unul mai (la) răsărit decît altul, nu are

ochi să-l vadă decît prin monoclul eclipsei de soare, decît doar

prin pince-nez-ul eclipsei de soare şi lună, şi-atunci de departe, de parcă privirile li s-ar

pierde-n zare ca sîrmele de tensiune înaltă, şi-avînd doar un gînd: cum ar face să-i ardă

filamentul, cum i-ar (ră)suci, nu de dragul retoricii, gîtul — şi numai să-l schimbe cu lampa

lui ilici! dacă nu cumva el este cel care, sub abajurul calotei craniene,

se slujeşte de tine ca de-un reflector, să le pună lumina în ochi.

şi atunci toată lumea îşi lasă privirea-n pămînt.

şi atunci tuturor li se pune pe ochi cernoziom.

iar ţărîna-şi desface, uşoară, larg braţele a bun venit.

iar ţărîna îşi îndepărtează picioarele: “… nu vă uitaţi că sunt neagră!

.

“să ne ţinem de neamuri!”, exclamă şi unii şi alţii, cei întunecaţi împotriva

celor mai răsăriţi, deopotrivă de-ai tăi. om cu scaun la cap, într-un glas te poftesc să iai loc în

capul mesei. şi după, să urci în picioare pe masă — copilul-minune

vede lumea de-a cura-n cap; nu te uita-n ochii lui ca să nu te răstoarne! — şi dacă

nu-l ajungi, să te urci şi pe scaun, că d’aia ai fost invitat, şi abia după ce-l ai la mînă

cei de jos pot să-nceapă-a roti, după acele ceasului, masa, pe cerc: “ora unu

a venit, omu’ negru…”, la capătul numărătorii aflînd cu uimire că-n loc să-l coboare cu tălpile

pe pămînt, ei sunt cei care urcă la cer, fluturîndu-şi picioarele-n aer ca nişte ţarţamuri.

ciucuri-ciucuri, cei întunecaţi laolaltă cu cei răsăriţi, prinşi cu mîinile

de tăblia lucioasă a mesei, ca la parastas, şi pe care o leagănă-a veşnica lui pomenire!

ca o cină de taină luată pe sus, cu apostoli cu tot, şi purtată în slăvi. ridicată —

ce se vede de jos nu sunt mîinile împreunate, pe faţa de masă, în rugă, ci

cum îşi trag, pe sub masă, la gioale — la scara de unu la zece,

de unu la sută,

de unu la mie…

.

şi acum, că şi unii şi alţii s-au dus de pe capul tău, tocmai de ce ţi-a fost frică mai tare nu scapi:

stai cu fundul pe scaun, la masă, cu capul în aura lui de o sută, pătată de muşte,

aşteptînd să se termine cu pregătirile — becul clipeşte complice, copilul-minune şi el radiază

de plăcere, încît îţi răsare pe frunte un punct luminos, ca şi cum te-ar

fi luat la ochi un lunetist —, să înceapă odată şi-odată proiecţia. stingerea.

pe-un cearşaf alb, întins între maternitate şi morgă, cuvîntul SFÎRŞIT ţine locul

celui care-l citeşte, acum şi cu ochii închişi. pe-ntuneric.

după, titrele (rude, prieteni, un grup de tovarăşi). de-a-ndoaselea,

viaţa ta în descreştere. alte cearşafuri în care-ai rostit alte nume, iar unele s-au şi-ntrupat.

albituri de schimb. nume pe care nu le-ai reţinut. prima oară.

nesfîrşite nopţi albe în care-ai visat o femeie şi n-ai avut parte decît de

(filmuleţul alb-negru se rupe din cînd în cînd. chiote! fluierături!…)

doi pe-un pat, tu şi fratele. una la doi, niciodată a voastră doar, mama.

la braţetă, de mînă, mînuţă, în braţe… nici n-ai prins de veste că, iată,

vă uitaţi la un film cu desene-animate. că altcineva frunzăreşte albumul

de familie: “vai! ce copil minunat…” şi copilul s-a — zis şi făcut — minunat.

.

să fi fost tu copilul acela? să ţi se fi ţie minunea?

.

stai în mijlocul casei, în fundul gol. nu te ia nimeni în seamă. eşti — încă unul

la părinţi — ca un dinte de lapte legat de o clanţă, cu ochii pe uşa

de intrare, cînd brusc cineva trage uşa şi — blitzlicht — rămîne în prag.

o femeie, în contre-jour — soarele-i suflă în aur profilul —, prin care

te prevezi se desface de plîns că

nici un vraci n-a putut să… “şi ce mă fac, mamă, cu doi?!”

niciodată n-ai tras o mai crîncenă spaimă. din spaima aceea cumplită se trage

conştiinţa de sine, izbindu-te-n moalele capului: “altul sunt eu!”

.

data. anul. semnat: băieţel-decreţel

chestionarul va fi preluat în noul număr tiuk

v.leac și chestionarul lui mihail vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

În copilărie mă jucam cu pietricele, am inventat un fel de joc: pietricele norocoase şi pietricele lipsite de noroc. Dacă te întrebi cum arată o pietricică fără noroc, atunci trebuie să ştii că o astfel de pietricică nu-şi schimbă culoarea în funcţie de luminozitate. Deci, e neschimbătoare, banală şi fără noroc în viaţa unui copil.

În adolescenţă eram mai pe margine, mă jucam mai rar, de obicei jucam hopîc (un joc asemănător cu oina).  O să vă spun într-o zi cum se joacă.

Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Comunic destul de greu cu ei. Ultima dată a fost ceva de groază, adică simţi că s-a rupt ceva, acel ceva nu se mai poate lipi – asta te face să te simţi, atunci cînd te întîllneşti cu ei, uşor timorat (îmi vine să mă ascund sub masă); ştii exact că ar fi fost mult mai bine dacă nu v-aţi fi întîlnit. Vorbim ca să nu ne simţim şi mai penibili. Vorbim despre trecerea timpului.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Mi-ar plăcea să fiu scafandru, asta întradevăr m-ar face fericit. Să nu auzi nimic (numai zgomotul bulelor de aer, se zice că fac un mic zgomot), să stai în podişul de corali înconjurat de peşti coloraţi şi stele de mare etc., etc. Asta aş vrea să fac – o fac în imaginar, dar nu este suficient – poate cîndva o să ajungă  şi sport.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Politică şi contabilitate nu aş face niciodată, mai bine paznic decît contabil. Am un personaj, un contabil care vorbeşte pe cîteva pagini despre importanţa profesiei – un monolog în genul lui Ignatius Reilly.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Profesia mea mă face aproape fericit. Dacă nu pot fi scafandru e bine şi bibliotecar.

Ce sentimente/stări te enervează?

Mă enervează ţînţarii, poşta română şi C.F.R -ul.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi?

Acum cîţiva ani am întîlnit un tănăr grăsuţ în trenul Iaşi-Timişoara, era aşa de jovial şi plin de viaţă. A început să-mi vorbească despre credinţă şi despre forţa ei. Mi-a spus că are cancer, că merge la Arad la o tipă care are puteri miraculoase şi că e ferm convins că tipa asta o să-l vindece. În gară i-am propus că dacă îi convin condiţiile poate să stea la mine. Nu poate să fie atît de rău, a zis. A locuit o săptămînă. Mergea cu regularitate la şedinţele doamnei guru, seara se culca imediat spunînd că-i obosit, nu prea vorbeam. Nu am aflat niciodată ce s-a întîmplat cu el, nu ştiu dacă s-a vindecat sau nu, sper că-i bine. Mai tîrziu am aflat că doamna guru a fost arestată, iar fiul ei a avut un accident groaznic în timp ce gonea cu BMW ultimul răgnet.

Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Nu-mi aduc aminte, trebuie să-i întreb pe ei cînd merg acasă.

Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

La întrebarea aceasta au răspuns alţii (sincer nu-mi place întrebarea); o să răspund la a doua. Nu-mi plac bărbile şi linguşelile. Am asistat la momente de genu şi e penibil rău.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Acum cîţiva ani cînd am primit l-am împarţit cu Khasis, atît cît a mai rămas din el. În viitorii ani nu cred c-o să mai primesc, aşa că nu-mi bat capu.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Cu timpu’; lipsă ieşire la mare; lipsă costum de scafandru.

chestionarul va fi reluat în noul număr tiuk

emilian galaicu-păun – povestea cărţilor (experiment bdp)

Nimic de spus despre Lumina proprie, rebutul din 17 ianuarie 1986 – ziua apariţiei cărţii –, pe care l-am arătat alor mei târziu după cină, deşi-l aveam hăt de pe la prânz. O carte născută moartă, atât din cauza moaşelor – am avut mai mulţi redactori, unul mai zelos decât altul –, cât şi a… fătului, deloc frumos la acea oră.

Cu totul altceva este Abece-Dor, volum apărut în 1989, cu chirilice (în ciuda titlului, pe care-l aveam din toamna lui 1985 !!!), un volum construit cu migală, în anii doctoratului meu la Institutul de Literatura « M. Gorki » din Moscova – când eram « rupt » între Arghezi şi Barbu, ultimul având câştig de cauză în cazul de faţă.

Anii mei de ucenicie luau sfârşit odată cu Levitaţii deasupra hăului, 1991, scris în parte la Moscova, în parte la Chişinău, cu fetiţa mea Rareşa (născută pe 4 aprilie 1988) pe umeri, când poezia mea a început să semene, tot mai izbitor, cu mine şi cu ai mei – chiar dacă am reluat, în cele două antologii de până acum, puţin texte din Levitaţii…, mă recunosc în fiecare dintre ele.

Sigur, am dat lovitura cu Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994, într-un an în care apăreau Arta Popescu şi Ieudul fără ieşire (cu Cristian Popescu abia dacă am schimbat câteva cuvinte, la Festivalul « Poesis » de la Satu Mare ; cu Ioan Es Pop suntem de-atunci prieteni apropiaţi), volum desemnat drept una dintre cele mai bune zece cărţi de poezie ale deceniului 1990-2000 din România. Altminteri, urma să fie reeditat în 2002, iar eu îl revizuisem la sânge în acest scop – n-a fost să fie!

Cea mai «lucrată» cartea a mea rămâne a fi Yin Time, 1999, având o structură muzicală de Bolero, cu poeme ale celor 4 elemente (foc-apă-aer-pământ) şi ale celor 5 simţuri deseminate în volum, pe care puţini critici le-au identificat ca atare. Ţin minte când mi-a venit ideea – eram un cititor înfocat al lui Lao Zi, Cartea despre Dao şi Putere –, nu doar prin alăturarea unui Y, ci apropriindu-mi întreaga civilizaţie orientală, pur şi simplu mi s-a tăiat respiraţia, ca şi cum m-aş fi pomenit în Tibet (tocmai cetisem Cartea tibetană a morţilor). Mi-au trebuit 10 ani ca să ajung în Orient, mai exact în platoul tibetan (Qinghai), în august 2009, iar mai multe poeme din acest volum sunt traduse şi în chineză. Ca să nu mai spun că întreg volumul (mai puţin câteva poeme, chiar că intraductibile !) e transpus în limba lui Goethe, sau daca vreţi a lui Paul Celan, de către Hellmut Seiler. (Între paranteze fie spus, mi s-a repetat de nenumărate ori în anii 2000 : «Două sunt lucrurile cu neputinţă : să-l traduci pe Heidegger în română şi pe Galaicu-Păun în germană». Ei bine, iată-le împlinite ! Să mai crezi după asta gura lumii !!!)

Dintre toate, cel mai greu mi s-au dat Arme-le grăitoare, 2009 – mă prinsesem la fel ca Ion Mureşan la începutul anilor ’90, tot la instigarea lui Al. Cistelecan, să public câte un poem pe lună în Vatra, începând cu nr. 3/2008. Or, eu scriu chinuitor de greu, «o poezie de migală» (ca să-l citez pe Cis), dar Dumnezeule ! ce resurse supraomeneşti se trezesc în tine când ai de dat la termen poemul. Pot să mărturisesc cu mâna (care scrie !) pe inimă că din iarna lui 2008 şi până în septembrie 2009, când dădeam la tipar cartea, viaţa mea a fost o cursă contracronometru, cea mai cumplită din câte mi-a fost dat să trăiesc (şi am o oarece experienţă – am tradus cărţi la greu, cu contracte semnate în care se preciza termnenul de predare, niciodată depăşit!). Dincolo de 2-3 texte «de passage», Arme-le conţin cele mai personalizate poeme ale mele (unul sang d’encre cât face !), smulse literalmente din carnea autorului, la care se va adăuga, într-o ediţie revizuită, şi iov & vio – cântecul meu de lebădă, drept care semnez – Emilian Galaicu-Păun.

emilian galaicu-păun – fragmente dintr-un interviu inedit (II)

un cristian: Cum ţi-ai negociat apariţiile ca autor? Ai lăsat totul la voia celui care „risca” pe banii lui?

A fost diferit, de la caz la caz. Cum primele trei volume mi-au apărut încă în ex-URSS, maşina birocratică te făcea să te simţi – exact ca-n învăţătura lui Lenin – «un şurub şi o piuliţă» dintr-un imens mecanism : toate deciziile veneau de foarte sus, via Cenzura, cu care pur şi simplu nu se negocia. Când « redebutam » la Dacia, în 1994, cu Cel bătut…, am discutat mai mult pe texte manuscrisul cărţii – ce redactor minunat este poetul Dan Damaschin! – şi mai puţin clauzele contractului. Cât priveşte Yin Time, 1999, volumul tocmai inaugura seria Koh-I-Noor a editurii Vinea – din câte-mi dau seama, am avut mână uşoară … La scurt timp, mica antologie Gestuar, de la Axa, Botoşani, 2002, apărea şi ea fără să fi semnat nimic – i-am cedat, cu dragă inimă, drepturile de autor poetului Gellu Dorian, pentru seria La steaua – Poeţi optzecişti. Abia odată cu Yin Time (Neantologie), Litera Internaţional, 2004, am simţit – cel puţin pe hârtie (prietenii ştiu de ce!) – ce înseamnă să fii “autor de manual şcolar”: volumul s-a tras în 2.500 de exemplare, eu primind 100 ex. drepturi de autor, deşi în contract se specifica explicit că urmează să ridic 10% din vânzare (ceea ce am şi reclamat). Tot 10% din vânzări urma să primesc pentru volumul scos în Germania, Yin Time, Pop-Verlag (trad. Hellmut Seiler), dar am preferat să-mi iau un număr anumit de exemplare; ca şi în cazul Arme-lor grăitoare, Cartier, 2009 (tocmai pregătesc o a doua ediţie, revizuită, prima ajungând “la fundul sacului”). Într-un cuvânt, din ’94 încoace nu m-au interesat atât condiţiile contractului, cât calităţile omului căruia îi încredinţam cutare sau cutare manuscris.


Ce ai recomanda, ca editor, unui debutant?

La modul ideal – să nu rateze momentul debutului, ţâşnind din start înainte de vreme, dar nici să-şi amâne la nesfârşit ieşirea în lume. (Poetul din mine ar spune pe şleau: “păzeşte-ne, doamne, de ejacularea precoce şi replica întârziată!”) Cum volumul de debut este, dacă vreţi, scutul cu care tânărul cavaler intră-n turnirul poeţilor, contemporani şi clasici, mare atenţie la ce casă-l scoate, în ce serie, cine-l recomandă, fără a mai aminti de conţinutul propriu-zis. Şi încă – titlul cărţii de debut să devină, cu timpul, un titlu de nobleţe, cum este cazul cu Carte de iarnă, Ieudul fără ieşire sau Anul cârtiţei galbene

interviul urmează să apară în Observator cultural

v. leac – un chestionar (VI)

VI. Ultima dorinţă

1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?

Să provoc un zîmbet pe chipul cititorului, să simtă un fior de plăcere pe şira spinării, să i se umple gura de apă atunci cînd citeşte o reţetă scrisă de moa.

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)?

Să-şi pună întrebări atunci cînd citeşte ceva, de exemplu: ce număr purta d-na Bovary la pantofi? Nu glumesc deloc. Eu cred că purta 38; la concluzia asta am ajuns după patru zile de cercetări.

Nu ţi-aş dori vreodată să-ţi uiţi cărţile în tren.

Emilian Galaicu-Păun – video

v. leac – un chestionar (V)

V.  (Auto)portret

1. Un autoportret (în cuvinte)

Plecînd de la imaginea următoare: un individ văzut prin geamul îngheţat al unui tren – imagine care se potriveşte şi în alte situaţii de genu’ ăsta – pot spune că sînt mic pestric pe mic mandroc, adică sînt cel ce nu pare a fi atunci cînd este.

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra)

Nu sînt pictor, chiar dacă uneori mai pictez. Sînt cititor. Şi de cele mai multe ori citesc cărţi, nu generaţii. Faze de genu’ ăsta cum ar fi generaţia x, h, t., sînt găselniţe critico-româneşti, care n-o să dispară din lit. ro. în viitorul apropiat.

Îmi place să cred că sînt un profesor distrat, care inventează tot felul de maşinării ciudate.