Arhiva

Archive for the ‘poeme de Emilia Galaicu-Păun’ Category

emilian galaicu-păun și chestionarul lui mihail vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

De-a Omul Negru, jucat pe la chindii (entre chien et loup, cum ar veni), într-un sat de la nordul Moldovei înconjurat de trei păduri, din care n-am ieşit până la vârsta de 7 ani. În adolescenţă, mi-a plăcut De-a v-aţi ascunselea, jucat într-o curte închisă cum era cea de pe strada Armenească din Ch-ău, unde nu prea aveai unde să te piteşti. Ei bine, eu unul găseam!

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre… nimic, şi asta deoarece ne vedem foarte rar, ca să nu zic niciodată – iar lumile noastre sunt atât de diferite, încât cele câteva cuvinte pe care le schimbăm, în loc să ne apropie, pun o şi mai mare distanţă între noi.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

O vreme – mai exact, pe când juca Steffi Graf – am urmărit tenisul feminin (sau poate, pe Steffi?!), cu mare plăcere. Sigur, mă uit la unele meciuri de fotbal, din când în când la cele de rubgy, fără a pune pare pasiune. Bref, exact ca personajul lui Kafka, din Un artist al foamei, pot să afirm că nu s-a inventat încă sportul pe care mi-ar fi plăcut să-l practic.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

N-aş violenta, nici sub ameninţarea cu moartea, o femeie – şi tocmai asta face, adevărat contre coeur, personajul meu …n din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în capitolul al 7-lea, Decamiron şi frumoasa fără corp. Sigur, o face din dragoste, dar tot a viol aduce!

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Baci în munţii Rodnei, de-o vorbă – cel puţin cât să merg în transhumanţă cu oile! Nu există fericire pământească mai mare decât a crea, astfel că prefer să rămân scriitor.

Ce sentimente/stări te enervează?

Sentimentul neputinţei, când toate-ţi stau împotrivă, deşi tu ştii foarte bine că ai fi în stare să faci cutare sau cutare lucru.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi?

Naşterea fetiţei mele, Rareşa, în 4 aprilie 1988, m-a întors cu faţa la viaţă, ca să zic aşa, de unde eram (rău!) pornit să închei cât mai curând socotelile – dacă ar fi să mă laud cu ceva, ei bine, acel ceva e chiar numele ei, pentru care a trebuit să dau o adevărată bătălie, funcţionarea (rusoaică!) de la oficiul stării civile recomandându-mi insistent s-o numesc … Raisa (ca pe nevasta lui Gorbaciov). Peste ani, m-am bucurat să aflu că şi băiatul lui Ioan Moldovan se numeşte Rareş.

Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Bănuiesc că au fost mai multe, eu fiind de fapt un copil cuminte, dar firea părinţilor mei nu le-a permis să-şi exteriorizeze bucuria. În schimb, tata n-a pregetat nicicând să se arate nemulţumit, cu sau fără motiv, de orice manifestare publică a mea, fie că am publicat o carte de poeme, fie că am tradus un nou volum de Pastoureau sau Barthes, fie că mi s-au tradus Yin Time în germană, fie că am câştigat titlul de magistru la jocurile intelectuale „Ce? Unde? Când?” etc., etc.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Dacă aş cânta rock (o ador pe Janis Joplin!!!) sau jazz (lista-i prea lungă, ca să le dau numele tuturor interpreţilor mei iubiţi), nu că n-aş accepta să cânt manele, nici măcar pe muzică pop n-aş pune gura, chiar dacă ar fi să mor de foame. Ca scriitor, fiecare carte nouă a mea a fost mai bună decât precedenta – mai bine nu mai public în veci, decât să cobor cu o treaptă.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aş felicita pe cel de pe locul doi, spunându-i franc că e mai (la fel de) bun, dar cum nu eu mi-am atribuit premiu –, martor mi-e Dumnezeu, niciodată n-am tras sforile, şi nici nu mă pricep la aşa ceva – respect decizia juriului.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Să fi avut pe-atunci un an şi puţin – încă singur la părinţi, ţin minte că am surprins-o pe mama în pragul casei, jeluindu-se soacrei sale, bunică-mea Emilia. Sigur, nu înţelegeam ce-i spune, dar un fel de intuiţie fulgerătoare mi-a spus că toată viaţa mea de până atunci urma să fie dată peste cap. Maică-mea era gravidă, în primele luni, cu frate-meu. Este cea dintâi amintire din copilărie a mea, şi cea mai dureroasă – mi-a trebuit circa 45 de ani ca s-o pun pe hârtie, în cel mai personal poem, sang d’encre (vezi mai jos), dacă vrei nodul gordian, alias ombilical, al creaţiei mele.

sang d’encre

neam de neamul tău, unul mai întunecat decît altul, nu a cultivat decît doar

întuneric, sub numele de cernoziom, aşteptînd să răsară (de la răsărit), i-

luminarea. cum ai scăpăra un chibrit ca să vezi dacă nu ai uitat, peste noapte, lumina aprinsă,

tot aşa ţi se-arată vedenia: capul golit pe din interior, ca de halloween, iar din creştetul capului

atîrnînd ca un bec de o sută, copilul-minune, cînd stins cînd mai strălucitor ca

niciodată, cu care te baţi cap în cap: băieţel-decreţel, după anul de naştere.

— cum te cheamă, minune cu voie de la primărie născut?

— dacă numele

s-ar lua de prea multă rostire, eu unul n-aş vrea să ajung niciodată pe buzele

tuturora, dar nici chiar aşa (şi arată cu degetu-a “fă-te-ncoa!…”). spune-mi

după tată…

— al cui eşti, păcatule?

— al nimănui!

.

neam de neamul tău, unul mai (la) răsărit decît altul, nu are

ochi să-l vadă decît prin monoclul eclipsei de soare, decît doar

prin pince-nez-ul eclipsei de soare şi lună, şi-atunci de departe, de parcă privirile li s-ar

pierde-n zare ca sîrmele de tensiune înaltă, şi-avînd doar un gînd: cum ar face să-i ardă

filamentul, cum i-ar (ră)suci, nu de dragul retoricii, gîtul — şi numai să-l schimbe cu lampa

lui ilici! dacă nu cumva el este cel care, sub abajurul calotei craniene,

se slujeşte de tine ca de-un reflector, să le pună lumina în ochi.

şi atunci toată lumea îşi lasă privirea-n pămînt.

şi atunci tuturor li se pune pe ochi cernoziom.

iar ţărîna-şi desface, uşoară, larg braţele a bun venit.

iar ţărîna îşi îndepărtează picioarele: “… nu vă uitaţi că sunt neagră!

.

“să ne ţinem de neamuri!”, exclamă şi unii şi alţii, cei întunecaţi împotriva

celor mai răsăriţi, deopotrivă de-ai tăi. om cu scaun la cap, într-un glas te poftesc să iai loc în

capul mesei. şi după, să urci în picioare pe masă — copilul-minune

vede lumea de-a cura-n cap; nu te uita-n ochii lui ca să nu te răstoarne! — şi dacă

nu-l ajungi, să te urci şi pe scaun, că d’aia ai fost invitat, şi abia după ce-l ai la mînă

cei de jos pot să-nceapă-a roti, după acele ceasului, masa, pe cerc: “ora unu

a venit, omu’ negru…”, la capătul numărătorii aflînd cu uimire că-n loc să-l coboare cu tălpile

pe pămînt, ei sunt cei care urcă la cer, fluturîndu-şi picioarele-n aer ca nişte ţarţamuri.

ciucuri-ciucuri, cei întunecaţi laolaltă cu cei răsăriţi, prinşi cu mîinile

de tăblia lucioasă a mesei, ca la parastas, şi pe care o leagănă-a veşnica lui pomenire!

ca o cină de taină luată pe sus, cu apostoli cu tot, şi purtată în slăvi. ridicată —

ce se vede de jos nu sunt mîinile împreunate, pe faţa de masă, în rugă, ci

cum îşi trag, pe sub masă, la gioale — la scara de unu la zece,

de unu la sută,

de unu la mie…

.

şi acum, că şi unii şi alţii s-au dus de pe capul tău, tocmai de ce ţi-a fost frică mai tare nu scapi:

stai cu fundul pe scaun, la masă, cu capul în aura lui de o sută, pătată de muşte,

aşteptînd să se termine cu pregătirile — becul clipeşte complice, copilul-minune şi el radiază

de plăcere, încît îţi răsare pe frunte un punct luminos, ca şi cum te-ar

fi luat la ochi un lunetist —, să înceapă odată şi-odată proiecţia. stingerea.

pe-un cearşaf alb, întins între maternitate şi morgă, cuvîntul SFÎRŞIT ţine locul

celui care-l citeşte, acum şi cu ochii închişi. pe-ntuneric.

după, titrele (rude, prieteni, un grup de tovarăşi). de-a-ndoaselea,

viaţa ta în descreştere. alte cearşafuri în care-ai rostit alte nume, iar unele s-au şi-ntrupat.

albituri de schimb. nume pe care nu le-ai reţinut. prima oară.

nesfîrşite nopţi albe în care-ai visat o femeie şi n-ai avut parte decît de

(filmuleţul alb-negru se rupe din cînd în cînd. chiote! fluierături!…)

doi pe-un pat, tu şi fratele. una la doi, niciodată a voastră doar, mama.

la braţetă, de mînă, mînuţă, în braţe… nici n-ai prins de veste că, iată,

vă uitaţi la un film cu desene-animate. că altcineva frunzăreşte albumul

de familie: “vai! ce copil minunat…” şi copilul s-a — zis şi făcut — minunat.

.

să fi fost tu copilul acela? să ţi se fi ţie minunea?

.

stai în mijlocul casei, în fundul gol. nu te ia nimeni în seamă. eşti — încă unul

la părinţi — ca un dinte de lapte legat de o clanţă, cu ochii pe uşa

de intrare, cînd brusc cineva trage uşa şi — blitzlicht — rămîne în prag.

o femeie, în contre-jour — soarele-i suflă în aur profilul —, prin care

te prevezi se desface de plîns că

nici un vraci n-a putut să… “şi ce mă fac, mamă, cu doi?!”

niciodată n-ai tras o mai crîncenă spaimă. din spaima aceea cumplită se trage

conştiinţa de sine, izbindu-te-n moalele capului: “altul sunt eu!”

.

data. anul. semnat: băieţel-decreţel

chestionarul va fi preluat în noul număr tiuk

Emilian Galaicu-Păun – video

Emilian Galaicu-Păun – un poem inedit

iov & vio

 

1.

ca şampania ţinută la cald – dacă 39.5 nu-i chiar febră! –, acest trup în spume se umple de bube  

dulci, din creştet la tălpi: „la mulţi ani!” (spunând asta, simţi limba în gură cum ţi se băşică,

iar vorbirea, de unde era bine-ntinsă, se-acoperă toată de plăgi), când în ceasul al

doisprezecelea nu preşedintele, ultimul om („numai eu am scăpat ca să-ţi dau de

ştire”)-n loc să-ţi ureze un nou început, îţi vesteşte sfârşitul: „la anul şi…”

(numai mâine nu-i azi!) în chiar noaptea de revelion. vai de capul meu!

(dop de plută în care tăria ţi se răsuceşte ca un tirbuşon, să ţi-l smulgă din umeri,

sau împins înăuntru cu coada de lingură, totuna doare.)

dimineaţa de-ntâi se trezeşte-n cămaşa de noapte a lui 31 decembrie

şi când dă să şi-o scoată, primeşte-n schimb o pijama de spital (ce se vede acolo

unde îmbrăcămintea se cască nu bucură ochiul). „ – semnaţi aici (bifă) că aţi renunţat la

internare” – V iov. „şi dumneavoastră, că vi-l asumaţi” – vio V

 

                2.

să le-o iau înaintea groparilor pe scurtătură, nu trupul la groapă, ci groapa o dau în trup – şi am scăpat de ea!

(este-o groapă de patruzeci şi de ani pentru-un bărbat de 1.80 m, cu părinţi încă-n viaţă, la rândul lui tată

de familie & soţ iubitor – nici o viaţă de om n-o astupă şi-anume cu ea acum tre’ să te

iei în gură. o groapă a fleur de tete ce s-ar potrivi pe picior ca pantoful cenuşă-

resei, doar s-o încerci – nici o moarte de om n-o încape şi-anume pe tine te-a dat în gât.)

dată-n paşte, nu vrea să se ducă pe gâtiţă şi [Requescat in] pace! şi-atunci o-mpart, groapa, în gropi mai mici

ca pe-un blister golit de tablete – le iau dimineaţa, la prânz şi pe noapte şi nu se mai termină.

cum ai da-o prin strecurătoare, o groapă comună, să-i afli pe-ai tăi. cum le-ai cerne prin sită

de mătase, gropiţele, praful şi pulberea să se aleagă!  

 .

de prea plină ce-i, groapa dă pe dinafară – de unde i-am pus la picioare tot lutul ce sunt.

acum una cu-o pâlnie (nu personajul, obiectul – un fel de clepsidră, dar ireversibilă), după

cum mă trage la fund, şi pe care în ceasul din urmă-o voi duce la gură ca pe-un megafon: „de profundis clamavit!

(detonată cu primul tău mort coborât în ţărână – păzea! nici nu ştii cum te spulberă undă de şoc.)

primitoare cum moartea doar poate fi. de nu s-ar pune pe trupul meu ca pe-un cuibar să-şi clocească gropiţele,

de n-ar mai croncăni atât, n-ar mai scurma după râme, nu s-ar mai scălda-n praf!

ca un ciur cu grăunţe-acest trup, răsturnat în cenuşă cu pleavă cu tot, să-şi aleagă sămânţa cea bună

de cea stearpă nevestele tinere. strecurătoare de viermi, cât să-şi mamele grâul

de făină de cel de colivă

3.

o fi trupul atât de fragil, încât trebuie împachetat ca-ntr-o folie cu alveole în bule

înainte să fie trimis – post-restant – de pe lumea aceasta pe-ailaltă?

şi acela pe numele căruia este coletul, atunci când va fi să-l primească, să fie chiar orb

încât are nevoie de brille-ul bubiţelor ca să citească în suflet? şi sufletul

într-atât de fragil, că se poartă în ferecătură de piele şi os presărată cu perle

moi ce coc? sau să fi ajuns, fix ca-n Infernul lui Dante, de son vivant

în ceaunul cu smoală şi-atunci când e dat în fiert scoate – S.O.S. – bule de aer?

dacă spiritul urcă-n tării şi tăria la cap, de ce – boala! – e dat peste cap

trupul ca o tărie ce face mărgele?

                                                                răspuns: „să trăim – să-l

pomenim”

                4.  

fiecărei boli trebuie că-i corespunde, de nu un taraf de cântat pe la nunţi şi înmormântări, un instrument muzical.

diferit şi acela, de la om la om. dumnezeu – tocmai afli – nu bate cu băţul, abia ciocăneşte în trup ca-n suportul de

partituri cu bagheta lui dirijorală (aceeaşi, în pauza dintre părţi, frică de moarte: „şi dacă nu-i nimeni

la pupitru?”). cvartetul lui iov era trio: iov & vio. ascultă şi singur

cum durerea transformă organele în instrumente de jale şi fără-a le scoate din teaca de piele, cu ochii închişi.

vezi şi tu cum, lovită de graţie, carnea se umple de bube ca o partitură de note. pătrunde-te

în sfârşit cum, atins până-n măduva oaselor, trupul acesta tot mai găunos este una cu flautul

fermecat, când se tânguie: „adu-ţi aminte că viaţa mea-i doar o suflare!”

ţi-a luat patruzeci şi de ani ca să-ţi intri în mână; din atelierele tale-au ieşit

coarde, clape, alămuri, percuţie, lemne et cetera (şi omul mândru!) atât cât să umpli o fosă

orchestra-la-la/ cât să petreci o comună întreagă la groapă în ritmul lui: dui dui du-i du-i du-i!

 .

până când ţi se-ntoarce, acum la persoana a treia: du-l du-l/ c-o trăit destul

                5.

poţi să te vaccinezi împotriva alămurilor? şi a talgerelor ?! – când te strigă pe nume aramă

sunătoare/ chimval zângănitor. după ce, ani de zile, ai hrănit-o din palmă

pasărea cântătoare ce s-a înşirat, ca pe sârmele de telegraf un stol de rândunici, de la clape la coarde,

ai putea să-ţi ghiceşti viitorul – de unde nu-ţi ştii nici trecutul, nici… – în măruntaiele ei?

duhul sfânt, care sălăşluieşte în lemne, se teme de carii ca orice suflare de viermi?

cu opt găuri şi arsă în foc, ocarina e-o replică-n miniatură a trupului stând pe cenuşă – el însuşi

aducându-se ardere, zisă de tot? ştii ce-i spune, când se întâlnesc, hârbului oala spartă?

                                                                                                                                răspuns: „ocărăşte-L şi mori!”

                6.

răsucindu-mă-n propria piele ca într-un cearşaf de spital neschimbat la timp – fiindcă se-aşteaptă ca

pacientul să dea ortul popii –, încât la trezire nu îmi nimeresc trăsăturile, cum ai transcrie de mână cu

caractere latine un text tipărit cu chirilice: kak mne huiovo!, iar limba din gură, în loc să-l slăvească 

zi şi noapte pe domnul, se-ntrece-n măscări: „să-mi bag pula în ziua în care

m-am născut!”, „ieba io ti mrtvu matku pod levîm sisom na hladnom grobe!” – o aristocroată

printre cetele de mojicii –, „muie nopţii în care-a spus: s-a zămislit

un copil de parte bărbătească!

                                                       (înscrisă în carne, greşeala de-a fi fost făcut din născare-i chiar litera legii;

nu-i corector pe faţa pământului mai abitir decât moartea! 5 litri de sânge, mereu înnoit –

să-ţi ajungă pe viaţă! –, îţi stau la-ndemână să bagi corectura: „aş fi ca şi cum n-aş fi fost!”)         

 .

şi atunci – acum 24 de ani, şi de-atunci tot aşa – vine vio, cu sângele ei primenindu-se lună de lună, să-mi scrie

viaţa s krasnoi stroki

       (vezi poem kaligrafic)

7.

cum ai pune în cuiburi un sac cu cartofi şi din urma ta ar răsări muşuroaie de cârtiţă – câtă orbire!

la pământ, arătam ca o ţarină după o ploaie de meteoriţi, înainte să-şi fi schimbat numele, din

a olaruluiţarina sângelui, tot scărpinându-mă c-un ciob de lut. pe sub piele îmi umblă

un mormânt încă tânăr, plin ochi cu vederi de pe lumea cealaltă, pe care-l cresc ca pe un vier de prăsilă,

aşteptând învierea din morţi. (şi acelaşi gând, tot răsucindu-se-n creierul meu ca un şiş de

măcelar: dacă viaţa e o porcărie, mai bine să nu o fi dat niciodată la vier; viaţa veşnică, dă-ne-o

nouă astăzi, ca pe-o puşculiţă în formă de scroafă – s-o spargem în zile şi nopţi!)

acum ştiu: cuminţenia pământului dându-se-n dragoste c-un om nebun cu

bube-n cap e dovada cea mai elocventă că, dintre toate, nu cea mai frumoasă, ci singura

imposibilă este alegerea bună, întocmai cum anul cel bun e anul în care mori.

nu atât mâncărime de limbă, cât furnicătură-a dorinţei, cuvintele mele-mi usucă

cerul gurii, -n măsura în care ţi se umezesc ţie buzele (trec sub tăcere, discret, care-anume),

şi n-am spus încă totul, şi n-am spus nimic. 

 .

sau: cum ai dezgropa o comoară şi flăcările ei ar trece la tine – în chip de arsură? de iluminare?

într-o ţară (uţ) cât un sufix, şi acela diminutival, am trăit patruzeci şi de ani ca o notă

de subsol dată cu caractere mici, fără să ştiu câte rânduri de text mă despart de cuvântul la care

fac trimitere – gândul la el m-a ţinut toţi aceşti ani în viaţă; o singură dată

şi-a adus el aminte de mine, şi-atunci m-a pierdut dintr-o simplă prinsoare!

cât o viaţă de om (1879-1953), acea ţară (1917-1991) compusă printr-o sufixare perpetuă – trece-o la morţi;

trece-i peste 60.000.000 de vieţi omeneşti păgubite pe nota de plată. no man’s land.

cine face copii într-o ţară ca asta le sapă pe loc – locus pessimus atque profundus – mormântul.

acum văd: cuminţenia pământului luând de bărbat un om prost de dă-n gropi fac perechea

ideală, de unde speranţa de viaţa se-arată propice femeii, căci dragostea este ca moartea.

despre felul cum se-mperechează cuvintele, -ntreabă-i pe primii o sută – bărbaţi şi femei – ieşiţi învingători

la tăiat de păduri, în gulag, şi lăsaţi peste noapte-n aceeaşi baracă – promişi unii altora.

şi n-am spus încă totul, şi n-am spus nimic. 

 .

sau nici una nici alta: cum ai răsădi, cu copaci cu tot, un cimitir şi s-ar prinde doar crucile (INRI) – halal înviere!

slavă domnului, n-am fost cuminte şi fără prihană – pe pajiştea cărţilor paşte,-n diverse limbi, “VAcA~ “; copilul

mi-i în viaţă, iar copilăria şi ea mi s-a-ntors, la o vârstă când boala nu aeriseşte-ncăperile,-n chip de vărsat de vânt

(ca şi cum dinspre eclesiastul ar trage curent: „vântul suflă spre miază-zi şi se întoarce…”). dator cu o moarte,

nu fug de creditorul meu veşnic la capătul lumii – pământul sarmatic acopere oasele mele! –, nu fac simpozion pe

patul de suferinţă. decât că mă-ntreb: dacă-n loc să se dea cu părerea, ca martori ai

acuzării, de unde crezându-se ai apărării, cei trei – elifaz din teman, bildad din şuah şi ţofar din naama –

ar fi fost mai cu dare de mână şi i-ar fi plătit tratamentul lui iov, tot aşa cum prietenii

lui nedelciu, cu banii scoşi la licitaţia de la muzeu, l-au ţinut încă 5 ani de zile în viaţă?

(cum ar fi, juruită pierzaniei, viaţa e răscumpărată la bani mărunţi. chit că nu face

pielea – dată prin ciur şi dârmon, pân-ajunge ea însăşi o strecurătoare de viermi – cât dubala.)

epidermică, toată poetica mea este-n mâna lui vio – pe linia vieţii.

am spus totul. şi n-am spus nimic

  Ch-ău, 9 mai – 5 august, 2010