Archive

Archive for the ‘2005’ Category

gabriel daliș – povestea cărților (experiment bdp)

A venit Bacalaureatul şi plecarea la Iaşi, la facultate. Aici l-am cunoscut pe Lucian Vasiliu, am început sa frecventez cenaclul Junimea şi m-am împrietenit cu Daniel Corbu, care în toamna lui ’98 mi-a publicat la editura lui, Panteon, a doua mea carte, Întoarcere acasă (al cărei titlu trebuia să fie Brăţări, dar l-am schimbat pe ultimul metru), iar în decembrie ’99, Chip Împreună. Cărţile au venit ca două surori gemene sănătoase, după travalii intense.

În 2002 am ajuns în Bucureşti cu un postuniversitar la ASE. M-am dus de cîteva ori la cenaclul lui Marin Mincu, dar mi s-a părut inutil. Mi-am văzut de viaţă, mergând la Facultate şi la serviciu. Au fost ani grei, plini, munceam câte 12 ore pe zi, pe un salariu de nimic. Prin 2003 am reînceput să scriu, căutând într-o geantă foile cu însemnările din ultimii ani. Aşa a apărut, doi ani mai târziu, Copacul fără urmaş, o carte scrisă de mine pentru mine, dovada că precocitatea mea literară nu a fost un scurtmetraj de adolescenţă.

Copacul fără urmaş a fost reafirmarea încrederii mele în şansa poeziei pe care o scriu. Am avut nevoie de acea carte, altfel simţeam că înnebunesc. Singura carte care mi-a adus bucuria şi speranţa, de aceea nici n-am arătat-o nimănui. A fost o dragoste nebună, aproape incestuoasă, consumată pe ascuns, cu libidoul la cote invizibile.

Uneori simţeam că nu mai rezist psihic, stăteam pe marginea patului, îmi luam capul în mâini şi mă întrebam ce să mai fac. Am decis să aştept să treacă douămiismul cu care nu aveam nimic consangvin. Mă simţeam oribil când eram întrebat “mai scrii?” Adică mă vezi că mişc şi mă întrebi “mai trăieşti?”, mă vezi că mănânc şi mă întrebi “mai mănânci?”Am fost îngrozit, apoi distrat, mai apoi distant şi îngrozit iar. Cum închideam uşa, mă aruncam pe pat şi adormeam îmbrăcat şi încălţat şi fără speranţă.

Eu nu cred în poezie, eu iubesc poezia. Dacă aş crede în poezie, ar trebui să fiu poate supus şi mărturisitor. Eu iubesc poezia ca pe un adevăr infailibil. Iar adevărul ăsta nu se negociază, nici potriveşte. Oricât se va mai spune greşit că “adevărul e întotdeauna la mijloc”, scriind am învăţat că poezia este un adevăr cunoscut, iar atunci când un alt adevăr e trimis la mijloc, de fapt devine adevăr exclus din toate părţile.

mandala – povestea cărții (experiment bdp)

Am început să scriu Mandala în noiembrie 2002, după moartea bunicii mele. Primul poem a fost, în ordinea cronologică a scrierii, decojesc pielița unei felii de portocală (al cincilea din carte). În câteva săptămâni am mai scris câteva texte, care au alcătuit grupajul intitulat, încă de la început, Mandala – probabil datorită lecturilor mele de mistică, simbolistică și psihanaliză din acea perioadă de adolescență tulbure și (pseudo)depresivă.

Cum activam pe atunci în cenaclul „Pătratul literar” condus de Mircea Țuglea, mi-am anunțat intenția să citesc grupajul Mandala, format din vreo zece texte. Reacțiile au fost foarte diverse. George Vasilievici venise și el la cenaclu – era consternat. Îmi amintesc că un prieten din liceu, care rareori comenta în cadrul cenaclului, deși participa întotdeauna a ședințe, a spus că aproape îi venea să vomite – lucru care mi s-a părut de bun augur. Nu îmi doream altceva decât ca poezia mea să stârnească reacții. Visam, la vremea aceea, la o poezie de maximă violență imagistică și lingvistică.

Nu după mult timp, cum eu îmi făceam veacul prin cabinetul de limba și literatura română (mă pregăteam pentru etapa națională a olimpiadei), Mircea Țuglea – pe atunci profesor la același liceu – înainte să intre la o oră, mi-a spus, aproape în treacăt, că textele mele din Mandala vor apărea în Paradigma. Șocată, nu am putut să am nicio reacție, nu l-am întrebat nici măcar când va apărea numărul. Era vorba de numărul despre „generația 2000” al revistei, apărut în primăvara lui 2003. În iunie am citit aceleași texte la cenaclul Euridice al lui Marin Mincu, care activa pe atunci la Uniunea Scriitorilor.

Am mai scris la volum pe tot parcursul lui 2003 și 2004. Același grupaj vechi, citit la Euridice, a apărut și în antologia Generația 2000 (Pontica, 2004) – și mi-a părut rău că nimeni nu mi-a cerut măcar o variantă actualizată a textelor, dacă nu o selecție personală.

Prin februarie 2005 mi-am „aranjat” volumul, am renunțat la o serie de poeme și am făcut mici rectificări pe marginea altora. Am dat manuscrisul la editura Vinea, deși aveam o „ofertă” de publicare și din partea lui Marin Mincu, la Pontica. Mandala a apărut în mai 2005 la Vinea, în cadrul târgului de carte Bookarest de la TNB. Mi-am dat seama, chiar înainte de apariție, că aș fi renunțat și la alte câteva poeme – dar era deja prea târziu. Într-un fel, Mandala ar fi trebuit să apară în 2004, pentru că a fost scrisă, în mare parte, în 2003. Pe de altă parte, aș fi putut aștepta încă o vreme, dar ar fi trebuit, cel mai probabil, să renunț de tot la ea. Așa că, până la urmă, mă bucur că a apărut și în 2005, când am împlinit douăzeci de ani (mai ales că întotdeauna am avut un fel de superstiție favorabilă în legătură cu anii terminați în 0 sau în 5). Mandala este cartea adolescenței mele „tulburate”. Și mi le asum pe amândouă.

răzvan ţupa – corpuri româneşti / povestea cărţii (experiment BdP)

corpuri românești (2005) – începe povestea

De data aceasta lucrurile au trecut la nivelul următor. Cartea Românească relansa colecţia de poezie şi Constantin Vică a propus ca variantele audio ale poeziilor să fie incluse în CD-uri pe ultima copertă a noilor volume. Zis şi făcut. Şi nu doar atât, a fost vorba de un întreg plan de promovare pe logistica pe care o avea în acel moment editura Polirom. Totul a fost atât de clar încât, poezia, pe care eu încercam să o împing spre limpezire după luptele semantico-sintactice din fetiş, a dat impresia de obscuritate şi mai mare. Aşa am ajuns în studioul de înregistrare, unde directorul postului de radio partener în toată povestea ne-a întrebat senin: sunteți numai poeţi? niciun scriitor?
Şi de aici au început avatarii relaţionali ai corpurilor româneşti. Cu poeticile cotidianului săptămânale, cu cele peste 100 de ediții de scriitori invitați până anul trecut. Şi video-poemele şi tot.
Formula inițială a corpurilor românești este aici http://www.scribd.com/doc/27508572/Corpuri-Romanesti-Volum-2005-Forma-Initiala

andra rotaru – „povestea cărţii”

Nu e o poveste. Ca de fiecare dată, vine cineva. Se aşază în tine, te face să te simţi. Apoi nimic, iar  nu mai e nimeni acolo, doar o fereastră de unde se văd oameni fugind în toate direcţiile. Şi pentru mulţi ani de atunci înainte ştii că doar aşa va fi. Un îngheţ fără pic de frunze, nişte oameni care se înghesuie în tine şi fiecare spune că el eşti tu. Şi atunci ţipi şi fugi şi încerci să spui că nu ştii cine se uită la ei, de ce sunt de jur împrejurul tău. Apoi  iar înaintezi pe un drum, iarna. Nu-l recunoşti de la început. Crezi că nu  înaintezi, dar te apropii dintr-o dată de el cu toate puterile şi ochii se deschid mult. Mergi cu ei atât de deschişi încât te dor. Şi ştii că ai revenit pentru un timp. Că te-ai apropiat de întinderile de zăpadă, că unele ierni sunt de neoprit. Că ai  timp doar să simţi o rugină moale, caldă sub ele.

premiul Mihai Eminescu pentru Opera Prima, Botoşani

diana geacăr – „bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră” (povestea cărţii)

„bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră”,

ed. Vinea, 2005;

premiul Mihai Eminescu pentru Opera Prima, Botoşani

Povestea e foarte simplă. Aranjasem un manuscris, destul de prost, din care am trimis pentru tabăra de la Râşca. Probabil că a. urmanov a văzut ceva acolo, m-a selectat şi, la sfârşit, m-am trezit pur şi simplu că scriu altceva. Văzusem ce şi cum se scrie acum, am plecat acasă văzând cum aş putea scrie eu. În două luni după tabără, cred, am terminat volumul şi i l-am trimis lui a. urmanov. Mi-a sugerat titlul şi să scot câteva poeme.

Cartea a apărut şi a fost cam respinsă de mulţi cititori, poeţi sau critici, uneori şi şi, dar cum să nu fie dacă eu atunci respingeam marea literatură, Marea Minciună şi vroiam să transpire hârtia ura.

Ideea era următoarea: cum ai putea spune totul, dar, în acelaşi timp, să faci poezie? Fără metafore, fără epitete, fără cuvinte frumoase. Fără minciuni. Setea pentru sinceritate, discursul liber, disperarea de a construi o relaţie cu cititorul ca şi cum ţi-ar fi coleg de cămin, să-i spui tot pe hol, printre conserve turtite drept scrumiere, printre reşouri bolborosind a ciorbe şi cartofi prăjiţi sau şuşotind pe marginea patului, pentru că altcineva are seminar dimineaţa (disperare îngroşată cu faptul că am semnat volumul „diana”), toate acestea s-au revărsat în dorinţa de a duce poezia în paralel cu realitatea, de a merge pe stradă cu o mică oglindă în frunte.

Aceste propoziţii se nasc abia acum, atunci era vorba doar de atitudine. Îmi amintesc ura şi furia pe care o aveam faţă de literatură, de cărţi, de Minciuni (născute, probabil, şi cu ajutorul facultăţii), nu vroiam să fiu un mincinos în plus. Literatura mă ţinea departe de oameni şi o uram, dar toată ziua citeam cărţi şi scriam, pentru că, deşi pline de minciuni, ştiam că sunt singurele lucruri sigure în viaţa mea.

Dan Coman – Ghinga/ Cartea de vineri (Cristina Ispas)

dancoman-ghingaPoemul eu, de un autism sublim, trebuie interpretat ca o artă poetică: ”după o lungă amorţeală mă găsesc iar irezistibil/ pătrund în mintea mea cu viteza unui ghepard tânăr / şi cu de două ori viteza unui ghepard tânăr alerg prin odaie. / îmi dăruiesc o deosebită plăcere. Pur şi simplu sorb aerul: sunt bucuros. / abia de-mi pot face faţă (mă recunosc până şi când dansez). / cu o şiretenie fără seamăn ajung lângă inima mea. / îmi vorbesc dar trebuie să am grijă : numai lăudându-mă excesiv / trec dintr-o zi în alta. /sunt cu adevărat o fiinţă uluitoare.”

Dan Coman nu operează cu adevărat introspecţii, în ciuda lumii interiorizate, şi în ciuda faptului că se dovedeşte totuşi un introvertit incurabil. El nu disecă, nu analizează, nu cercetează patologia cazului său, nu se avântă cu instrumente chirurgicale în psihologia abisală a eului, fiind interesat mai mult de apăsarea din când în când a anumitor pedale emoţionale, care să elibereze expresia sintetică a preaplinului de senzaţii şi de sensibilitate. Este un introvertit care nu mai face faţă lumii sale interioare şi atunci lasă câte ceva din ea să iasă la suprafaţă, pentru a mai face puţin loc pentru respiraţie înăuntru. (Cristina Ispas)

Ghinga, editura Vinea, 2005

Dan Coman în BlogAntologia Observatorului cultural aici

fetiţa cu o mie de riduri – Nora Iuga

editura Cartea Românească premiul revistei Cuvântul, 2005 27. sînt atît de tristă că m-am născut dintr-o mamă, îi spuneam mesteacănului, cred că eram la a patra întîlnire cu el, nu mi se părea deplasat să ne facem confesiuni; dar acolo în mansardele lemnului tău, pe priciurile strîmbe ale lemnului tău, spune-mi cum fac dragoste amanţii, prin ce organe se înnoadă ei unii cu alţii, cu ce fire se cos să se unească incizia dintre cărnurile lor şi ele să se facă una fără să lase cicatrice; învaţă-mă tu, mesteacănule, cum fac dragoste bărbaţii cu femeile din gubernia ta, ce tehnici folosesc şi dacă sperma lor e verde? video Nora Iuga 33. dar eu nu-s femeie, dragul meu – vorbeam în gînd cu rusul alb -, de-aia te fac atent. lacul e gol şi-n metrou sînt doamne mari şi albe ca nişte perne, îţi vine să-ţi culci capul pe ele. chiar nu auzi cum foşneşte puful acolo, în zona din care lebedele au plecat? 99. plicul era deschis şi fără scrisoare, o gură căscată, o burtă cu măruntaiele scoase, se spune că femeile au prin părţile alea lipsite de umbră pielea spuzită, vulve pipernicite, eretice. poate-s mai convenabile, mai cinstite vechiturile astea cu ţesătura rărită de prea mult purtat, te lasă să vezi ce-i dedesubt… dar eu niciodată cu rusul alb noaptea în pat noaptea cu ferigile negre noaptea cu lăstarul argintiu alunecos noaptea apăsînd mult adînc pînă la pînza de apă unde se sfîşie tot şi nimic nu se vede prapurul cerului cu dîra alburie spuma caldă merg prin plăcere merg şi curg niciodată în pat noaptea cu ferigile negre noaptea niciodată cu rusul alb Video Nora Iuga Cartea Românească cronici: Simona Sora – Măştile seducţiei Carmen Muşat – Poezie şi erotism