Archive

Archive for the ‘Inedit BDP’ Category

Augustin Cupșa – fragment din volumul „Profesorul Bumb și macii suedezi”

Profesorul Bumb şi macii suedezi

            Profesorul Bumb stătea întins, cu faţa în jos, pe masa de disecţie de la subsolul întunecat al facultăţii de Medicină.

            Masa de ciment, pe care sarea lăsase urme albicioase, era probabil destul de rece şi asta – trebuie să fie neplăcut, se gândi Furtunache, în timp ce umbla cu mâna lui osoasă prin halatele care rămăseseră în cuierul sălii de Anatomie ca să găsească vreo ţigară uitată de cineva sau poate chiar un pachet întreg, deşi avea ţigări, avea ţigările lui şi nu fuma niciodată altceva decât Mărăşti. Fuma ţigările astea de când se ştia – şi atunci când erau proaste, şi atunci când erau mai proaste ca niciodată, când erau umplute cu rumeguş şi aşchii de lemn cât unghia de la picior în loc de tutun şi atunci când se spunea că n-or să se mai fabrice şi atunci când nu s-au mai fabricat şi chiar şi atunci când trecuseră câţiva ani de când nu se mai fabricau. El tot reuşea, nu se ştie cum, să ajungă la seriviciu cu câte un pachet nou – nouţ în fiecare dimineaţă şi toţi îl bănuiau că are depozite uriaşede ţigări acasă sau prin vreo pivniţă, la ţară iar unii pierduseră deja bani buni punând pariu împotriva lui.

Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului într-o lună şi pierduseră.

Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului în şase luni şi pierduseră.

Unii ziseseră că o sa ajungă la fundul sacului într-un an şi pierduseră.

Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului în trei ani şi pierduseră.

Se ajunsese la concluzia că Furtunache avea depozite, pur şi simplu, uriaşe de Mărăşti dar nimeni nu ştia dimensiunea lor reală. Stăteau şi aşteptau. Cei care pariaseră se  lăsaseră de aruncat banii pe geam şi aşteptau. Totul era aşteptare şi luptă surdă cu timpul. Ţigările lui Furtunache măsurau trecerea timpului.

Chiar şi acum găsi o ţigară şi chiar de Mărăşti. Cine dracului fumează aşa ceva? Furtunache rămase descumpănit un pic până când realiză că era de fapt, o ţigară de a lui. Băgă mâna din nou printre celălalte halate, făcu proba şi într-adevăr ajunse în propriul buzunar. Ieşi dintre halate, se aşeză la o masă de disecţie, îşi vărsă toate ţigările pe cimentul care devenisese lucios în năclăiala lui veche şi le numără bucată cu bucată. Se convinse că era ţigara lui şi chestia asta îl dezamăgi dar totuşi şi-o aprinse şi pufăi bine în fumul înecăcios privindu-l pe profesorul de Neuroştiinţe acoperit pe jumătate cu un cearceaf gălbui şi găurit.

Trebuie să fii mort destul de bine ca să stai aşa pe masa asta rece – medită Furtunache şi gândul i se păru destul bun ca să merite o ţigară şi se hotărî să îl reţină chiar aşa. Asta n-ar fi trebuit să fie prea greu pentru că Furtunache nu ţinea minte mai nimic şi ar fi trebuit, deci, să aibă destul loc în cap pentru aşa ceva. Ajunsese la o nouă formulare strălucitoare şi plescăi satisfăcut şi îşi îndepărtă câteva fire maronii de tutun care îi rămăseseră lipite pe buza de jos. Dar păli repede la loc.

Profesorul Bumb era prietenul lui şi situaţia asta îi producea o stare de nervi nelămurită. Studenţii îl porecliseră de mult – Mersulpejos şi uneori mai simplu – Mersu` după ce un tip popular citise asta într-o carte de curs jerpelită pe care o împrumutase de la bibliotecă. Altcineva, mai demult, într-o vară lâncedă, când trebuise să tocească toate formulele acelea imposibile în loc să meargă la ştrand cu băieţii, trăsese o linie cu pixul pe hârtie, de sub numele Emil Bumb, profesor şi altele, şi scrisese acolo – inventatorul mersului pe jos şi al clipitului. Chestia asta probabil îl bucurase şi i se păruse o compensaţie pentru o dimineaţă pierdută dar pe tipul care o găsise, după ani, în acea carte, îl electriză şi îl ilumină, de-a dreptul. Alergase prin tot căminul şi se fălise cu descoperirea lui şi toţi hohotiră bubuitor, lăsându-şi cursuri şi fiţuici şi batiste cu muci să cadă pe podele şi îi hotărâră noua poreclă.

Profesorul Emil Bumb era de altfel, un profesor strălucit, la o măsură de votcă de genialitate şi lumea, în general, îl iubea. Deşi nu îl înţelegea. Terminase cu brio facultatea de Fizică la Bucureşti, luase premii şi medalii la concursurile naţionale încă din liceu şi chiar argintul la Munchen în `64 şi pentru asta fizicienii de la Stockholm făcuseră presiuni mari ca să fie lăsat să studieze fizica la ei dar îl trimiseseră înapoi acasă după ce mânjise cu sos de roşii, picioarele de bronz ale unui nobil nordic sfrijit dintr-o piaţă din centrul oraşului. Şi nu trecuseră decât cinci luni de la sosirea lui

 Trebuiau, însă, să ştie că Bumb vandalizase statuia, într-o stare de beţie profundă, când se întorcea de la un chef cu suedeze dolofane şi exaltate şi una chiar ţipase şi aplaudase, împingându-l înainte şi apoi, acasă, se dezbrăcase destul de lejer în faţa lui pentru isprava asta. Şi mai trebuiau să ştie că lucrurile de acest gen, i se întâmpla cam în fiecare seară deşi el reuşea să se concentreze destul de bine în laborator dimineaţa şi nu dădea nimic de bănuit.

Dacă ar fi fost gem de prune sau ciocolată sau sos de usturoi sau chiar şi rahat în loc de un blestemat sos de roşii, Bumb ar fi scăpat cu o amendă şi cam atât. Dar culoarea aceea roşie îi isteriză de-a dreptul pe profesorii pedanţi şi putred capitalişti din consiliul de conducere al universităţii.

Profesorul Blum Berg chiar se ridicase nervos, gesticulase până îi pârâise vestonul gri la subraţ şi îl numise unealtă comunistă şi agent kaghebist. Profesorul Langer Hans care, în realitate, era chiar mai de dreapta decât profesorul Blum Berg, sărise şi îi luase apărarea lui Bumb. Cei doi nu aveau, în realitate, nici o părere sau simpatie politică. Erau când de dreapta când de stânga după cum bătea vântul şi de obicei, prin contradicţie. De fapt erau singurii doi apolitici din consiliul de conducere al universităţii şi ceilalţi îi lăsaseră să se certe şi să se ţigănească doar pentru ca ei să poată să râdă satisfăcuţi, binenţeles, în spatele unor figuri sobre, pe care nu se putea citi nici o emoţie.

Între Blum Berg şi Langer Hans mocnea o ciudă veche de foarte mulţi ani datorită competiţiei pentru premiul Nobel deşi unul era profesor de chimie şi celălalt de fiziologie. În anul acela, lupta dintre ei se ascuţise pentru că fiecare simţea premiul atât de aproape încât ar fi putut să întindă mâna să-l apuce. Lunile de vară trecură chinuitor pentru amândoi, cu vizite regulate şi cafeluţe la secretariatul Comitetului Nobel, doar ca să mai prindă câte o bârfă.

În toamnă se anunţară rezultatele deliberărilor. La chimie luase Woodward  şi la fiziologie – trei francezi.

Blum Berg şi Langer Hans nu fuseseră niciodată în vizorul Comitetului Nobel ci ajunseseră singuri la concluzia asta, prin `58, într-un bar de lângă universitate, pe la a 14- a bere fiecare – că doar erau la vârsta la care trebuie să te gândeşti la aşa ceva. Şi se gândiseră chiar atunci pe loc, pentru că studentele în decolteurile cărora îşi fixaseră privirile toată seara, plecaseră, după ce aşteptaseră inutil ca unul dintre bătrâni să se ridice şi să le ofere o cafea, măcar sau ceva de unde să înceapă şi nu mai aveau ce face. Fiecare ajunsese la concluzia că celălalt va lua premiul pentru că avea sau relaţii sau concurenţă slabă în domeniul său. Se duseseră acasă şi pizma intrase odată cu ei pe uşă şi rămasese în casele lor aproape opt ani.

În `66 şi-au dat seama că era o tâmpenie – nici unul nu avea vreo mare descoperire la activ pentru că nici unul nu mai lucra în cercetare ci doar pe partea didactică – cursuri şi laboratoare cu studenţii – dar mai ales că pierduseră opt ani dintr-o prietenie frumoasă cu multe nopţi albe şi beri aurii care alunecă uşor pe gât în barul Trei Jobene de pe Tyska Drinken.

Atunci însă, când se decidea soarta lui Bumb, cei doi ajunseseră pe culmile antipatiei reciproce. După patru ore de discuţii se hotărâseră să îl cheme pe tânărul fizician român ca să îşi susţină sau probeze lipsa de premeditare a faptei. Bumb nu era acolo şi nici în camera de cămin, unde năvăliră deodată câţiva profesori din comisia de disciplină a universităţii. 

Colegii nu mai ştiau nimic de Bumb de câteva zile dar le indicaseră adresa iubitei lui – Lotte. Ajungând acolo, auziseră încă din stradă o muzică lascivă. La uşă le răspunsese o roşcată plinuţă, cu forme provocatoare, costumată în infirmieră. Deşi corpul ei le atrăgea insistent privirile, unii tot putuseră să-l vadă prin uşa întredeschisă pe Bumb care stătea în chiloţi pe canapea şi ţipa în română – Vreau injecţie. Am fost rău.

O priviseră încă o dată cu jind pe roşcată şi simţiseră o ciudă neîmpăcată pentru norocul lui Bumb şi se gândiseră că nici un emigrant nu are dreptul să se înfrupte în aşa hal din comorile Suediei aşa că îl puseseră pachet pe Bumb, care se îmbătase din nou, pentru că nu putuse să suporte tensiunea nervoasă care îl cuprinsese la gândul exmatriculării şi îl trimiseseră cu primul avion în Republica Populară Română. Era toamna lui 1965. (…)

florin partene – un poem inedit

jucăria

cînd eram mai mic decît pretindeai

nu visam marea

ochii tăi verzi se comparau cu nisipul

şi proprietăţile lui

nisipul se alungeşte

ca o bomboană în cavitatea gustului

nici un fir nu ezită

de la degete    deşert

se vede, se vede

ochi verzi, schilozi

şi de nisip

m-a prins tata trişînd

pe tatăl ei nu l-am mai înfruntat

am imaginat pînă şi-n somn

greşit

realitatea acum

e ultimul lucru atins

învelit în staniol

am sperat

Nora Iuga în Campania „MEMBRU USR”

Am citit de curând în Berliner Tagesspiegel, pe care mi-l lasă zilnic mesagerul nevăzut, pe gratis, în cutia poştală, anunţul publicat de Literaturhaus-Berlin, cu titlul „Cine citeşte la Literaturhaus-Berlin se simte onorat”… mărturisesc că m-a pufnit râsul şi am avut brusc în faţă oglinda „împăratului gol”. Îmi imaginez că aşa îşi vor fi închipuind tinerii noştri scriitori, printre care se numără şi cei la care ţin cu precădere şi le recunosc talentul, pentru că tot vin şi vin şi cresc şi cresc, precum armatele Aliotmanului – care nu se-mpiedecă de-un ciot! Ei tot trec pe lângă ciot, mai departe, pe lângă acea casă boierească, fanată de vremuri, care scârţâie din toate încheieturile, Casa Monteoru, ca o rasă pe cale de dispariţie; cuibul scriitorilor de altădată, trec, fără să se-oprească. Pe vremea debutului meu, petrecut cam în aceeaşi perioadă cu al Ilenei Mălăncioiu, al lui Virgil Mazilescu, al lui Vintilă Ivănceanu, al Angelei Marinescu, în capul nostru încă ne-european, nu exista o onoare mai mare decât aceea de a deveni membru al breslei scriitoriceşti. […]

octavian soviany – un chestionar (III)

III. O...

– întrebare pentru scriitorul preferat:

Cum e dincolo?

– idee pentru o „viaţă” literară „mai bună”

Scriitorii să scrie, editorii să editeze, criticii să critice, cititorii să citească.

– problemă cu care te-ai confruntat/ pe care ai observat-o de când ai „intrat” în literatură

N-am intrat încă în literatură.

octavian soviany – un chestionar (II)

II.TOPURI

A. Edituri:

1. Humanitas

2. Polirom

3. Cartea Românească

4. Paralela 45

5. fosta editură Univers (cea condusă de Romul Munteanu – pentru ce a reuşit să tipărească în condiţiile regimului comunist)

6. fosta editură Meridiane

7. fosta editură Minerva (pentru tentativa de a edita operele complete ale clasicilor români)

8. fosta editură Albatros (pentru colecţia “Cele mai frumoase poezii”)

9. fosta editură Pontica (pentru “Biblioteca italiană”, pentru colecţia “Euridice”, pentru antologiile de poezie publicate aici şi pentru că l-am iubit pe Marin Mincu)

10. fosta editură timişoreană Amarcord

B. Reviste literare:

1. Secolul 20 (cel din vechiul regim)

2. Echinoxul studenţiei mele.

3. Fracturi (pentru tot ce a făcut)

4. Pana mea (pentru tot ce a vrut să facă)

5. Vatra

6. Apostrof (cel din primii lui ani, atunci când apărea în format mare)

7. Observator cultural

8. România literară

9. Tribuna

10. Familia

3. Cartea de poezie / Cartea de proză (autori români)

POEZIE:

1. George Bacovia, Plumb

2. Mihai Eminescu, Poesii

3. Nichita Stănescu, 11 elegii.

4. Emil Botta, Întunecatul april

5. Virgil Mazilescu, Va fi linişte, va fi seară

6. Mariana Marin, Zestrea de aur

7. Leonid Dimov, 7 poeme

8. Ion Caraion, Cimitirul din stele.

9. Mircea Ivănescu, Poeme.

10. Cezar Ivănescu, Rod

PROZĂ:

1. Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche

2. M. Blecher, Întâmplări din irealitatea imediată

3. Ştefan Bănulescu, Cartea Milionarului.

4. George Bălăiţă, Lumea în două zile.

5. Mircea Horia Simionescu, Ingeniosul bine temperat.

6. Eugen Barbu, Princepele.

7  Gellu Naum, Zenobia.

8. Sorin Titel, Clipa cea repede.

9. Marin Mincu, Intermezzo.

10.  Nora Iuga, Lebăda cu două intrări.

D. Bloguri / Site-uri culturale:

1. Terorism de cititoare

2   Micul Ftiriadi

3   Whitenoise

4.  Blogul Norei Iuga

5.  Bookblog

6.  România culturală

7.  Whatever (blogul fiicei mele)

8. Însemnări din subterană

9. Un anotimp în Berceni

10. Club literar.

octavian soviany – un chestionar (I)

I. Fişa individuală

Nume: Soviany

Prenume: Octavian

Pseudonim(e) literar(e):

Data şi locul naşterii: 23 aprilie, 1954; Braşov

Blog/ site personal: http://www.octaviansoviany.wordpress.com

Cărţi publicate (titlu, an, editura, tiraj – când e cazul):

POEZIE : Ucenicia bătrânului alchimist (Dacia,1983), Cântecele desăvârşirii interioare (Albatros, 1994), Turnul lui Casanova (Pontica, 1996), Provincia pedagogică (Cartea româneasca, 1996), Textele de la Montsalvat (Axa, 1997), Cartea lui Benedict (antologie, Vinea,  2002), Alte poeme de moda veche (Pontica, 2004), Scrisori din Arcadia (Paralela 45, 2005, nominalizat pentru premiul de poezie al USR pe anul 2005), Dilecta (Cartea Românească, 2006, nominalizat pentru premiul de poezie al USR  pe anul 2006)  PROZA: Textele de la Monte Negro (Pontica,2003)

TEATRU: Strălucirea si suferinţele filosofilor (Ghepardul, 1992, spectacol-lectură la Theatrum mundi în regia lui Victor Ioan Frunză.), Cinci poeme dramatice (Palimpsest, 2005)

CRITICA: Textualism, postmodernism, apocaliptic I, (Pontica, 2000), Textualism, postmodernism, apocaliptic II (Pontica, 2001). Experiment şi angajare ontologică (Gramar, 2002), Apocaliptica textului (Palimpsest, 2008)

Premii obţinute: 1993 – Bursă acordată de Fundaţia „Soros” –dramaturgie; 1994 – premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru volumul de poezie Cântecele desăvârşirii interioare2001 – premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, premiul revistei Tomis, premiul revistei Poesis pentru volumul de critică Textualism, postmodernism, apocaliptic2004 – Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler acordat de Preşedintele României; 2007 –  premiul cititorilor revistei Observator Cultural şi premiul de poezie  George Bacovia al revistei Ateneu (Bacău) pentru volumul Dilecta;– premiul de Poezie al Festivalului Aurel Dragoş Munteanu (Turda, Cluj);  – premiul Revistei Luceafarul pentru eseu; 2008 – Premiul  Radu Enescu acordat de Revista Familia, Oradea; – Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti pentru critică (pentru volumul Apocaliptica textului)

Colaborări: România literară, Contemporanul – Ideea europeană, Luceafărul, Viaţa românească, Ziua literară, Cuvântul, Paradigma, Vatra, Ateneu, Tribuna, Familia, Astra  Echinox, Amfiteatru, Apostrof, Tomis, Hyperion, Acolada, Diagonale, Seine et Danube (Paris), Contrafort (Chişinău)

Cenacluri frecventate: Cenaclul Astra – Braşov; Cenaclul revistei Echinox – Cluj; Cenaclul USR – condus de Nora Iuga; Cenaclul Euridice – condus de Marin Mincu; Cenaclul de la Cafeneaua Deko, Institutul Blecher.

Lecturi în cenacluri, cluburi…: Club A, Terasa Twice, Gara de Nord, galeria Montage, barul Jack, Librăria Passaporta (Bruxelles), conferinţe la Facultatea de Litere din Bacău, Universitatea de Vest (Timişoara) şi Universitatea Hyperion (Bucureşti)

Debut revuistic: 1975 – revista Echinox (cu poezie şi critică)

Debut în cenaclu: 1973 – cenaclul Astra din Braşov

Debut on-line(reviste literare on-line): Egophobia. Anul?

Debut sonor (înregistrari Radio cu lecturi, casete audio difuzate public, audiobook): prin 1992-1993

Debut underground (tipărituri neoficiale, fără ISBN): 2009, carneţelul Marii oameni ai revoluţiilor în seria no name îngrijită de un cristian.

Debut în volum: 1983, Ucenicia bătrînului alchimist (Editura Dacia – Cluj)

Octavian Soviany şi chestionarul lui Mihail Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

De-a mama, tata şi copiii. Eu vroiam să fiu mereu mama, dar nu prea aveam şanse în faţa fetiţelor. Locuiam pe o stradă pe care erau mai multe fete decât băieţi şi jucam jocurile lor. Ne mai jucam şi de-a şcoala şi de-a doctorul şi de-a vânzătoarele. În adolescenţă nu m-am mai jucat, dar am observat că se inventaseră între timp jocuri noi. Copiii de la mine din bloc se jucau, de exemplu, de-a Ceauşescu….

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

De la o vreme, mai mult despre trecut. Prezentul nu ne mai leagă, are fiecare viaţa lui, problemele lui.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Acum nu ştiu dacă mă mai interesează vreun sport în mod deosebit. Nu mai am răbdare nici măcar să privesc un meci de fotbal de la început la sfârşit, decât atunci când joacă Rapidul. În adolescenţă eram aproape nelipsit de la competiţiile sportive ce se desfăşurau în Braşov: de la meciurile de fotbal din campionatul judeţean la turneele internaţionale de scrimă. Băteam şi mingea cu o fervoare demnă poate de o cauză mai bună, având în vedere că eram departe de a fi un mare talent.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Personajele din proza sau din piesele mele de teatru au comis cam toate faptele prost văzute de codul penal. Eu nu mă pot lăuda cu asemenea performanţe.


Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Mi-ar plăcea să mă pot ocupa în exclusivitate cu scrisul. Mai am în cap câteva proiecte pe care aş vrea să le duc la bun sfârşit şi nu ştiu dacă Dumnezeu va mai avea multă vreme răbdare cu mine. Dacă în tinereţe (aşa cum scria parcă undeva Camus) moartea e un pretext pentru fraze frumoase, de la un timp ea devine tot mai palpabilă: ai ajuns în faza în care un junghi într-o parte poate să nu însemne nimic, dar şi să însemne absolut totul.

O profesiune hobby? Nu ştiu, e bine filatelist?

Ce sentimente/stări te enervează?

Ca scriitor, mă enervează lipsa de inspiraţie, blazarea, sictirul şi lehamitea ce mă apucă din când în când. Mă irită de asemenea excesul de nervozitate pe care îl constat la tot mai mulţi oameni, agitaţia inutilă. Dar lucrul cel mai greu de suportat mi se pare lipsa de idealism; astăzi nici măcar poeţii nu mai sunt idealişti, toţi vor joburi bune, bani şi confort, cât mai puţină responsabilitate.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Mă pot lăuda cu faptul că în copilărie i-am văzut pe Tito şi pe Fidel Castro în carne şi oase. Copiii mei nu mai au o asemenea şansă… În ce mă priveşte, părinţii  (mai ales tata) se mândreau cu faptul că aveam note bune la facultate, după ce în liceu le făcusem destule probleme cu teribilismele mele cam de doi bani…

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Cinstit e să spun: nu ştiu. Pentru că îmi cunosc destul de bine şi slăbiciunile, dar şi încăpăţânările… De alminteri cred că nu e bine să spui: eu nu voi face niciodată cutare sau cutare lucru… Dacă spui asta înseamnă că eşti un om foarte trufaş…mulţumeşte-te să spui doar: pe cât voi în stare, mă voi feri să fac asta sau cealaltă. (de exemplu să scrii pentru bani lucruri de care în sinea ta să-ţi fie ruşine).

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Firesc ar fi să refuz acel premiu, dar oamenii fac foarte multe lucruri abjecte…

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Trăindu-mi viaţa.

Chestionarul lui Mihail Vakulovski este conceput special pentru Biblioteca de poezie şi se reia în tiuk. K-avem chef, desigur.