Arhiva

Archive for the ‘Invitat special’ Category

Bogdan Creţu – invitat special

I. Fişa individuală

Nume: Creţu

bogdan cretuPrenume: Bogdan-Mihai

Pseudonim(e) literar(e):

Data şi locul naşterii: 21 ianuarie 1978, într-un spital din Medgidia (oraş de care nu mă leagă nimic altceva), pe un cearceaf verde

Blog/ site personal: Nu am timp, răbdare etc.

Cărţi publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, editura Timpul, Iaşi, 2005; Matei Vişniec – un optzecist atipic, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, 2005; Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană, Editura Timpul, Iaşi, 2006; Utopia negativă în literatura română, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008

Premii obţinute: destule, în şcoală; chiar unul pentru poezie în studenţie; pentru cărţi, vreo 4: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România (2006); Premiul pentru debut al revistei „Convorbiri literare” (2006), Premiul pentru debut al „Ziarului de Iaşi” (2006), Premiul pentru critică al revistei „Ateneu” (2007)

Colaborări: de-a lungul timpului, multe, prea multe: am susţinut (şi, în câteva cazuri mai susţin) rubrici constante la reviste ori ziare precum Adevărul literar şi artistic (seria Marius Vasileanu), Convorbiri literare, Contrafort, Însemnări ieşene, Tribuna, Paradigma, Viaţa românească, Ziarul de duminică, Ziarul de Iaşi. De colaborat am colaborat, uneori destul de frecvent, la Observator Cultural, Vatra, Steaua, România literară, Ateneu, Orizont, Cuvântul, Dacia Literară, Transilvania, Euphorion, Cultura, Poezia, Poesis şi câte şi mai câte…

Cenacluri frecventate: Câteva în Iaşi, dintre care vreme de câţiva ani Cenaclul Outopos, între 1997 şi 2000, în fiecare joi din timpul anului şcolar. Printre combatanţi se mai numărau: Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Codrin Dinu Vasiliu, Livia Iacob, Şerban Axinte, Doris Mironescu, dar, destul de des, şi prietenii din Club 8, de la O. Nimigean, la Radu Andriescu, Dan Lungu, Constantin Acosmei şi Antonio Patraş. Ne-a păstorit şi ne-a găzduit, ani buni, la Casa Dosoftei, Mirel Cană, romancier ignorat, pe nedrept, sub numele Şerban Alexandru.

Am mai participat, strict ocazional, şi la Cenaclul Euridice, condus de scriitorul Marin Mincu.

Lecturi în cenacluri, cluburi: Am citit, în anul al III-lea, parcă (deci prin 1999), poezie în cenaclul Outopos şi am încasat o chelfăneală memorabilă, care m-a făcut să mă las de meserie şi să mă reorientez.

Debut revuistic: Asta nimeni nu are cum să o uite: am debutat în aprilie 1997, în revista Convorbiri literare, cu un articol despre două cărţi despre Nichita Stănescu, semnate de Marin Tarangul şi, respectiv, Daniel Dimitriu. Îmi amintesc şi o întâmplare hazlie, care atunci mi-a ars destui neuroni: cum nu l-am găsit la redacţie pe redactorul-şef, i-am lăsat la birou articolul, scris cu pixul, însoţit de un bilet care începea cam aşa: „Stimată doamnă Cassian Maria Spiridon”. Nu s-a supărat, iar textul a apărut, spre marea mândrie a mea şi, mai ales, a părinţilor mei, cărora li se părea o mare reuşită faptul că vedeau tipărit numele odraslei din anul I în revista lui Maiorescu

Debut în cenaclu: Am mai spus-o, în Cenaclul Outopos, în calitate de poet, care ţinea să scrie, în ciuda tuturor, cu rimă, ritm etc. Azi textele acelea nici măcar nu mă mai înduioşează…

Debut on line: Cred că într-o revistă care se intitula Nordlitera, cu unele articole lungi cât o zi de post, despre Matei Vişniec… Prin 2003 sau 2004. Dacă nu oi fi apărut cu niscaiva poezele înainte, nu mai reţin…

Debut sonor: Din 2006 colaborez frecvent (adică săptămânal şi, de când emisiunea şi-a schimbat formatul, a odată la două săptămâni) la emisiunea Convorbiri literare de la Radio Iaşi, unde prezint câte o carte.

Debut în volum: Aici mi-e greu să spun. Fizic, am ţinut mai întâi în mână Arpegiile critice (editura Timpul), carte cu mult mai mult noroc decât merita. La vreo 2-3 săptămâni mai târziu, a ieşit şi monografia despre Vişniec, pe care eu o planificasem ca debut absolut şi la care lucram de mult timp. Aşa că am luat, fără mustrări de conştiinţă, premii de debut pentru ambele volume, care mi-au ieşit la finele lui 2005.

Bogdan Cretu 4II. Topuri

Edituri: E clar că în ultimii ani piaţa editorială s-a mai aşezat şi asta datorită unor edituri (nu multe) care s-au hotărât să investească şi în literatura actuală. Am regretat mult, pe vremuri, dispariţia editurii Univers. Acum, în ceea ce priveşte literatura universală, cred că Poliromul şi Paralela 45, başca Humanitas au reuşit să suplinească dispariţia. Una peste alta, dacă ar fi să fac un top al editurilor actuale, pe primele locuri s-ar situa Polirom, Cartea Românească, Paralela 45, Cartier (din Chişinău), Curtea Veche, Humanitas şi, pentru seria de poezie tânără, Vinea. Regret diminuarea activităţii editurii Pontica

Reviste literare: Puţine sunt publicaţiile nearondate nici unui grup de interese, căci autocefalia nu mai e profitabilă. Observată în paginile revistelor de cultură, viaţa noastră literară e tare mediocră, uneori chiar meschină. De aceea, mi-au plăcut mereu tentativele independente, care ieşeau din sistem, de la Fracturi, la Ca şi cum ori mai recenta Pana mea. Dintre revistele de top, prefer Viaţa românească (o publicaţie în care chiar ai ce citi), Observator cultural, Bucureştiul cultural, Ziarul de duminică, Vatra, Orizont, Paradigma, Argeş, Tribuna, Contrafortul din Chişinău (o revistă mult mai bună decât majoritatea din ţară), şi, fireşte, anumite pagini din România literară, Convorbiri literare, Timpul, Apostrof, Ramuri. Oricum, prefer să îi citesc, oriunde, pe scriitorii care se manifestă onest şi care nu îşi schimbă opiniile în funcţie de revista în care publică.

Cartea de poezie/ cartea de proză: Nu cred că pot încropi un top pietrificat; voi aminti scriitori, nu cărţi. În funcţie de tonus, de toane, preferinţele se mai modifică. Oricum ar fi, i-aş aminti oricând pe Eminescu, pe ultimul Bacovia, pe Arghezi, Ilarie Voronca, Gherasim Luca, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, pe Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea. Dintre poeţii ultimelor decenii optez ferm pentru Ion Mureşan, Nichita Danilov, Mariana Codruţ, Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vişniec, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, O. Nimigean, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Marius Ianuş, Constantin Acosmei, Dan Coman, Ştefan Manasia, Ruxandra Novac, V. Leac, T.S. Khasis. Ştiu, sunt mulţi, dar cred că poezia reprezintă cel mai fertil areal al literaturii noastre. În ceea ce priveşte proza, aş aminti şi trezit din somn nume precum Dimitrie Cantemir (cred că Istoria ieroglifică e cel mai bun roman al nostru), I.L. Caragiale (maestru absolut al prozei scurte), Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, M. Blecher, Mateiu I. Caragiale, G. Ibrăileanu, Călinescu (în special pentru Scrinul negru), Marin Preda, Eugen Barbu (care are 3 romane de neocolit), Nicolae Breban (care îmi place în mod special, are o forţă aparte), Ştefan Bănulescu. Dintre prozatorii mai recenţi, îi aleg pe Ştefan Agopian, Petru Cimpoeşu (mai ales cel din Povestea marelui brigand), parţial Cărtărescu, Radu Aldulescu şi, pe picior de egalitate cu cei înşiraţi mai sus, Răzvan Rădulescu şi Bogdan Popescu, despre care cred că vor deveni prozatori mari.

Bogdan Cretu 3

III. O…

…întrebare pentru scriitorul preferat:

Da, dar care e scriitorul meu preferat? Când răspund la acest interogatoriu, îl recitesc pe Tolstoi şi mai că aş spune că despre el e vorba… Dar dacă mă apucă pohta de Cervantes, de Dostoievski, de Shakespeare, de Eminescu, de Caragiale ori de Borges? Sau dacă mi se face dor de Ioan Es. Pop? Pe care să-l iau la întrebări? De regulă nu cred că există întrebări atât de isteţe, încât chiar să poată pretindă un răspuns care să lămurească o problemă esenţială. Aşa că aş avea curiozităţi benigne, eventual pitoreşti. I-aş convoca, de pildă, pe Eminescu şi pe Caragiale şi i-aş întreba dacă merita Veronica Micle atâta atenţie. Fireşte, Caragiale ar bârfi-o cinic, mi-ar oferi, după câteva halbe, şi amănunte picante, iar bietul Emin m-ar lua la palme… Pe Tolstoi l-aş întreba cum a fost în ultima excursie pe care a făcut-o. Pe Borges l-aş întreba oricum altceva decât l-a întrebat Marin Sorescu (cum i se pare pilaful pe care îl înfuleca); ceva de genul: „Cum vi se pare Marilyn Monroe?” Mi-ar fi plăcut, oricum, să fi petrecut câteva nopţi cu Nichita Stănescu, aşa cum am petrecut cu Ion Mureşan.

… idee pentru o viaţă literară mai bună:

Oho, dacă aş avea o asemenea idee, aş fi mare. Deocamdată nu am decât dorinţe utopice. De pildă, bine ar fi dacă tot scriitorul ar fi onest şi şi-ar recunoaşte limitele. Şi dacă ar avea, totodată, altruismul de a accepta valoarea confratelui. Bine ar fi dacă nu ar mai pune orgoliul pe primul plan. Şi dacă nu am mai accepta să cocoţăm mediocrii în posturi cu decizie. Şi dacă orice favoritism vizibil ar fi înfierat pe faţă. Dacă ar dispărea parti-pris-urile. Dacă şi-ar face critica datoria şi nu ar mai executa tot felul de scenarii. Vieţii noastre literare îi lipseşte, pe scurt, onestitatea. Există prea multe găşti, prea multe interese şi prea mulţi autori care cred că dreptatea şi adevărul nu există dacă nu sunt formulate de ei. Prin urmare, nu am nici o idee, am doar regrete că nu e aşa cum ar trebui să fie.

… problemă cu (pe care) s-a confruntat (a observat-o) de când a „intrat” în literatură:

Am să mă refer la una care ţine de critica literară. Nu-mi plac criticii care scriu la comandă, ţinând cont de tot felul de zvonuri, indicaţii, interese. Nu-mi plac nici cei care îţi dau impresia că îţi arată ei cum stau lucrurile, care cred că un scriitor există doar pentru că a scris el, marele critic, despre el. Nu-mi plac criticii lipsiţi de empatie, cei siguri să sunt invincibili, că nu pot greşi. Nu-mi plac, altfel spus, criticii cărora le lipseşte capacitatea de a comunica propriu-zis cu opera. Nu-mi plac criticii-ginecolog. Toate acestea pornesc de la lipsa de umor. Prin urmare, principala problemă de care te loveşti este lipsa de umor a unor scriitori. Doar un scriitor obtuz îţi poate purta sâmbetele pentru că nu te-ai arătat entuziasmat de o carte a sa. Am mai observat că, în general, critici literari sunt mult mai înverşunaţi decât scriitorii. Cred că e vreun ciolan de împărţit. Ei bine, nu e!

O altă problemă reală căreia am fost nevoit să-i fac faţă este obiceiul scriitorului veleitar de a-l hărţui pe critic. Cel bun, conştient de valoarea sa, nu o face, are încredere în cărţile sale. Iar când acest scriitor este o damă trecută de a treia tinereţe, lucrurile devin chiar dezagreabile. Credeţi-mă, am păţit-o…

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

1. Ce ţi se pare „în regulă” în literatura română actuală?

Bogdan Cretu 5Mă bucur să contat că, în ciuda scepticismului multora, a apărut o serie de poeţi foarte buni, cum ar fi cei pe care i-am înşirat mai înainte. În regulă mi se pare şi programul pe care şi l-au impus edituri precum Polirom, Cartea Românească, Vinea ş.a. de a publica scriitori tineri. E o şansă şi, de vreo 5 ani, scena literară s-a reconfigurat şi a devenit, oricum, mult mai vizibilă. Există şi câţiva critici literari, de la Paul Cernat la Daniel Cristea-Enache, de la Antonio Patraş şi Doris Mironescu la Andrei Terian, care dovedesc seriozitate, chemare şi de cele mai multe ori onestitate. În plus, paginile revistelor sunt deschise, editurile se află şi ele în căutare de talente, nu-i mai rămâne scriitorului decât să-şi facă treaba. Şi, nu în ultimul rând, „în regulă” mi se mai pare şi Vasile Leac.

2. Ce ţi se pare în neregulă?

Am mai amintit ce mă deranjează, în mare. Sintetizez şi adaug. Lipsa de onestitate. Deschiderea către compromis. Plecarea spinării. Înverşunarea. Exilarea lui Paul Goma. Minimalizarea lui Marin Mincu. Hărţuirea lui Liviu Ioan Stoiciu. Sistemul care nu acceptă independenţii. Tăcerea scriitorului român, atunci când ar fi cazul să răcnească. Prea facila deschidere a Uniunii Scriitorilor către toţi neaveniţii doritori de pensii. Premiile aranjate, cu zecile. Râca, uneori chiar ura dintre scriitori. Literatura „făcută”, falsă.

3. Ai vrea să trăieşti din scris?

Nu, nu aş vrea să trăiesc din scris, pentru că îmi place foarte mult meseria mea de dascăl şi nu aş renunţa la ea. Nu aş putea nici să nu scriu, dar m-ar agasa un ritm care nu ar fi al meu, ci ar fi impus de comenzi, de obligaţii etc. Ar însemna să trec pe pilot automat şi nu mai vreau aşa ceva. A fost o vreme când am păcătuit astfel, dar între timp priorităţile mi s-au reordonat. Am luat, vara asta, o pauză de la cronica literară şi m-am simţit liber. Dar, mi-am dat seama, îmi şi lipsea ceva, aşa că m-am întors spăşit la masa de lucru. Nu ca să trăiesc din ceea ce scriu, ci pentru a-mi satisface o nevoie.

4. Acum cuantifici performanţa în literatură?

Nu văd un criteriu absolut: nici numărul de cititori, nici premiile, nici tirajul, nici reacţiile criticii nu certifică valoarea, deci „performanţa”. S-au scris cărţi despre asta, nu cred că pot eu rezolva aici problemul…

5. Ai un model de performanţă?

Greu, foarte greu… Am cam multe, de la G. Călinescu, la Al. Paleologu. Visez, totuşi, să scriu cândva o carte care să poată sta lângă Gogol-ul lui Lucian Raicu. Sau lângă Dicţionarul personajelor lui Dostoievski al lui Valeriu Cristea.

6. Ce ar trebui să includă un management literar performant?

Oameni capabili să se ocupe de toate etapele pe care le are de parcurs o operă de la stadiul de manuscris la cel de carte. Adică agenţi literari. Şi ar mai fi nevoie de oameni capabili, la vârf, care să distribuie cu responsabilitate banii şi care să ceară socoteală pentru ei.

V. Portret/ autoportret:

Bogdan Cretu 2

1. Un autoportret:

Nu ştiu cum sunt, tot ce ştiu e că încerc să fiu un critic onest şi că nu mă apuc de scris dacă nu vine de la sine. Nu mai forţez lucrurile. Critica este tot o formă de expresie a sinelui, aşa că nu are rost să te străduieşti prea tare. Nu înghit literatura din prefabricate, ci doar pe aceea care îmi transmite un puls autentic. Caut, altfel spus, oriunde, viaţa, nu dibăcia. Tot ce ştiu este că dorm liniştit atunci când am impresia că mi-a ieşit un text bun. Altfel, ca om sunt un măscărici care găseşte un motiv de râs din orice. Nu prea am prejudecăţi, am doar principii pe care încerc să nu le trădez. Am comis, fireşte, destule greşeli, dar încerc, şi în viaţă, şi în meserie, să nu fac rău cu bună ştiinţă.

De la o vreme, de când am trecut printr-o experienţă cam grea pentru umerii mei înguşti, lucrurile mi se par mult mai simple decât înainte. Nu mai acord importanţă intrigilor, nu mai sunt orgolios şi nu mă interesează aliş-verişurile vieţii literare.

Încerc, pe scurt, să fiu un profesor bun şi un critic onest, fără să forţez prea mult lucrurile. Atât! Restul nu e de mărturisit în public.

Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra):

Cred în prietenie, nu în generaţii. Am mai scris că, după mine, ceea ce se tot numeşte „generaţia 2000”, „milenarism” etc. nu reprezintă decât găselniţe ale criticii, care dramatizează lucrurile. Prin urmare, nu am cum să confecţionez un portret al tinerilor scriitori, preferând să mă pronunţ cu aplicaţie, când o fac, despre individualităţi. Omeneşte, sunt mai apropiat de Radu Vancu, de V. Leac, de C. Acosmei şi de alţi câţiva. Profesional, mă simt aproape de orice critic sau scriitor care-şi face treaba cu responsabilitate, fără compromisuri.

VII. Ultima dorinţă

Ce-mi doresc eu, ce-mi propun eu, ca scriitor:

Nu cred că sunt scriitor. Altfel, îmi doresc/ propun ca textele mele să mă exprime pe mine aşa cum sunt, cu atuurile şi cu stângăciile pe care mi le ştiu. Dincolo de asta, zace în mine la dospit o materie umană în care mă tem să sap deocamdată, preferând să o mai las să se decanteze. Nu detaliez, dar presimt că o să mă surprind şi pe mine cândva.

Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori?

E simplu: îţi doresc să te bucuri de cât mai multe cărţi bune. Şi să devii un om modelat de aceste cărţi. Adică unul responsabil, cu umor, cu bun simţ şi, din când în când, sărit de pe fix.

Anunțuri

Daniel Bănulescu, invitat special pentru Mihail Gălăţanu

daniel-banulescu-martie-2009-002 Viaţa mea într-o zi va exploda de Mihail Gălăţanu, din volumul Poeme amniotice, ed. Limes, 2008

citeşte Daniel Bănulescu

Invitat special pentru Cosmin Perţa: Ştefan Manasia („poemul prin telefon”)

Februarie 22, 2009 1 comentariu

Copiii vitregiţi ai tribului mongol (fragment)

Aşez întâlnirea mea cu Perţa al II-lea, Cosmin Perţa, sub semnul renaşterii clujene. Să-ţi explic…

stelian-muller-cosmin-perta-gelu-vlasinradu-vancu-stefan-manasia-rares-moldovan-foto-un-cristian-mai-2007

Cum stai cu berea, Cosmin Perţa?

Berea îmi place pe cât se poate ieftină, nu foarte rece şi în cantităţi mari.

Scriitorul care te-a pus sub masă la băutură ?
Asta doar Ştefan Manasia a reuşit-o de câteva ori în studenţie, când mă prindea foarte flămând. Avea el o regulă: beri îţi dau câte vrei, dar un sandwich niciodată, că te strică la stomac şi nu mai poţi bea:)

Glumesc, evident. Mare om, Ştefan.

De câte ori îţi iei capul în palme şi plângi unui

fluture mic cât o viespe

îi cade-o aripă-n noroi

şi vinele grase şi parfumate

ale plăcerii

se umflă,

se umflă.

Păşeşti încet prin camera copilului beat

şi-ţi reazămi trunchiul de-o bibliotecă de ceară

Ha ha, ha ha, acolo ne vom încălzi cu toţii într-o

dimineaţă de iarnă, albă ca un iepure şchiop.

Ne vom ospăta cu sângele şi ficatul

taţilor noştri adoptivi şi vom juca un şotron maro,

albastru,

nemaivăzut – pe bani de argilă.

Nici nu mai ştiu câte degete vom avea la mâini şi la picioare

şi nimeni nu va bănui nimic. Şi eu cu degetele astea

voi împleti o cămaşă de noapte

pentru prietenii mei trişti şi la fiecare le voi da un

petec călduros

pentru iarnă.

Cu degetele astea voi închiria o cameră

şi-o să mă-mbăt în ea

şi o să-ţi spun că te urăsc puţin câte puţin cu fiecare goliciune a mea,

cu fiecare dinte spart, iar păru-ţi mi se va mula pe corp

ca un cearşaf de teracotă caldă şi mă vei împărţi

bucată cu bucată

prietenilor mei.



Invitat special pentru Cosmin Perţa: Irina Petraş

Irina Petraş despre Cosmin Perţa,

text extras cu acordul autoarei din cartea 

Literatură română contemporană. O panoramă (Ideea europeană, 2008, 1006 pagini)

Cu placheta Zorovavel, 2002 (debut girat de o prefaţă a lui Victor Cubleşan şi de un cuvânt al lui Ion Mureşan), Cosmin Perţa (echinoxist, reţinut şi de antologiile lui Marin Mincu Generaţia 2000 şi Euridice III)) propunea deja o marcă. Poetul şi poezia sa îşi împrumută semnalmente într-o foarte incitantă devălmăşie. Supunerea recalcitrantă la imperativele lumii face casă bună cu politeţea galeşă, învăluitoare, pândită de zâmbete şi grimase în aparteuri abia bănuite; un foarte grav simţ al umorului şi al derizoriului construieşte deşirări cu temelii solide, înfiorate. Zidurile poemului exersează fisurări şi cutremure, jocul e mereu pe muchie de cuţit şi de pagină, lucrurile nu se mulţumesc să fie, ele şi par a fi, realitatea e întotdeauna halucinantă, iar visul, alunecat în coşmar, îşi etalează concreteţea, se lasă pipăit şi adulmecat. Cel de-al doilea volum, deloc grăbit (2006), confirmă o voce şi o partitură. Temele, crepusculare – moarte, rană, deznădejde, angoasă -, nu au nimic din cochetăria teribilistă a tinereţii. Ele nu bravează şi nu mint. Repetarea lor ţine de deprinderea răbdurie, aproape pedantă, a unei ştiinţe a trăirii sub ameninţare: „De o lună îmi tot potrivesc uneltele. / Cele mai bune mi se par cele de mai departe, / cele de aur. / întotdeauna au fost cele mai bune. / De mic îmi spunea tata, / uneltele tale nu au tărie, forţa lor e în carne, / uneltele tale se mişcă încet în fiecare dimineaţă. / Ai grijă la vârstele lor, la urma de praf”. Jurnalul liric are şi ceva din directeţea ego-ficţiunilor lirice la modă în rândul celor de o vârstă cu poetul, dar se desparte de ele printr-un soi de umilinţă a limbajului. Oricât de inventiv, de brutal, de lucrat, ştie să rămână un pas în urma „mesajului”, lăsându-i neatinse ambiguităţile şi deschiderea. Poemul nu vrea să şocheze – sau nu dă această impresie, ceea ce e totuna! -, el încearcă să spună, să descrie. „Broderia monomaniacal de migăloasă” despre care vorbeşte Radu Vancu în textul escortă e, mai degrabă, urzeală cu nodurile la vedere care şi-a rătăcit desenul. Prima secţiune, Iată cum moartea, urcă (sau coboară?) în trei trepte: durerea, disperarea, nebunia. Cea de-a doua, Santinela de lut, dă târcoale unor zone pestriţe şi alunecoase, improvizând variaţiuni Despre viaţă şi alte obsesii şi Despre moarte şi alte dihănii. „Tăria”, s-ar putea deduce de aici, e de căutat în autenticitatea morţii, nu în fantasmele inconsistente ale vieţii.

irina-petras-coperta1-si-4

În loc de încheiere, câteva versuri: „Iată cum moartea vine pâş-pâş, / dar ea nu este nici violetă, nici moale, / ea vine seara târziu, / îţi reazămă capul de cadă, / te scaldă puţin prin bălegarul mulţimii-nholbate / şi pleacă. // Dar ea nu este ceva de dorit, / când vine, vine tăcută, / iar tu eşti deja mai departe de tine decât oricare gest. // Păşeşti încet, încerci să-ţi deschizi pleoapele / şi doar sunetul rece al vocilor mai ajunge la tine. / O ciocolată, un vin. O jumătate de oră de somn. // Ajungi la un punct prea devreme/ şi nu mai ştii să dai înapoi. / Te rezemi puţin de chiuvetă / şi speri doar să nu se rupă şi ea / să nu te îngrămădeşti într-o baltă. // Ruşinea şi spaima…” Un poet pe care se poate paria cu mari şanse de câştig.

După două plachete de versuri – Zorovavel şi Santinela de lut -, Cosmin Perţa îşi încearcă mâna în proză. O face păstrând câteva dintre calităţile deja adjudecate: supunere recalcitrantă la imperative şi condiţionări, o anume moliciune învăluitoare a verbului pândită de sarcasme şi grimase, un foarte grav simţ al umorului şi al derizoriului, plăcerea de a exersa deşirări, înfiorări, fisurări şi cutremure. În Întâmplări de la marginea lumii pune la bătaie, ironic şi încântat de propriile performanţe, reţete ale cărţilor de succes dintotdeauna – istorii pe buza prăpastiei -, fie ele mari basme şi eresuri, proze fantastice şi realist-magice sau chiar construcţii „potteriene” halucinante, onirice, coşmardeşti. Fraza e când lapidară, când „barocă”, tonul nu se sfieşte să fie moralist şi buf în acelaşi enunţ, lanţuri de ambiguităţi textuale şi deschideri de sens hărţuiesc amical cititorul strecurându-i într-o doară un Manifest dur şi sentimental al noii literaturi, dar şi îndoieli tăioase şi dezîncântate asupra ficţiunii şi realităţii deopotrivă. Demonstraţia e cel puţin captivantă. E dinamică, are verb, ia ochii, exact cum pretinde Omul: „dragoste, viaţă, moarte, cam asta ar trebui să reiasă”. Plus literatură, fireşte.

Irina Petraş

Octavian Soviany despre Rita Chirian

Invitat special: Octavian Soviany

Invitat special BdP: Mihai Ignat

Un interviu publicat parţial în Dilema veche, „gîndit” şi obţinut în acelaşi timp (decembrie 2007) cu interviul Doinei, apărut în „România literară”. Am considerat că e binevenită „publicarea” lui integrală într-o secţiune nouă, aceea a INVITAŢILOR, ţinînd cont de faptul că, iată, există suficiente referiri şi trimiteri la Doina Ioanid. Cum Mihai Ignat va avea o lună specială la BdP spre sfîrşitul lui 2009, cred că e mai bine ca, pentru coerenţă, să postăm acum acest interviu. Cu menţiunea că la data realizării acestui interviu nu eram angajat al Observatorului cultural (am fost acuzat şi-n cazul interviului cu Doina că am făcut prea des referire la Observatorul cultural), neconsiderînd că am exagerat cumva (am respectat cele 8-10 reviste literar -culturale pe care le-am consultat prioritar în ultimii ani, iar Observatorul face parte din această categorie restrînsă) şi specificînd că interviul trebuia să apară în nefinalizatul nr 4 din „pana mea”,  o revistă pasabilă pentru mulţi amatori, dar de care nu regret că m-am lăsat, vă invit la un tur de forţă alături de Mihai Ignat, al cărui interviu apare abia acum în integralitatea necesară.  (un cristian)

Îmi propun să nu-mi uit prietenii care nu sînt scriitori

1. Mihai, cînd şi cum ţi-ai dat seama că eşti scriitor? Mai e timp să te reprofilezi sau e definitivă treaba asta?

Cînd mi-am dat seama că mi-e greu să trăiesc fără să scriu, că scrisul a devenit o dependenţă, o toxină necesară (asta poate şi pentru că nu fumez şi trebuie să compensez cumva, nu?). Dar nu pot determina exact cînd am căpătat conştiinţa asta, de scriitor. Poate că mi-am dat seama că sînt scriitor atunci cînd, în liceu, printr-a unşpea, sora mai mare a unui coleg şi foarte bun prieten mi-a spus că i-au plăcut foarte mult cîteva pagini de proză (o proză plină de clişee, despre o bătălie aviatică (sic!), influenţată evident de romanele de război); deci în clipa în care am avut confirmarea din partea primului cititor nesubiectiv, care nu mă cunoştea înainte să-mi citească textul. Sau atunci cînd mi-au apărut primele poeme publicate, în suplimentul «Central» al «Contrapunctului», în aprilie ’92. Sau poate am simţit că-s, în sfîrşit, scriitor, cînd am citit în cenaclu, în 1993, şi, după săpuneala «centraliştilor», Mircea Cărtărescu a spus că nu-nţelege ce-au avut cu mine, că textele sînt bune şi arată un scriitor format. Sau cînd am cîştigat concursul de la Piatra Neamţ şi m-am trezit în decembrie 95, cu primul meu volum şi-am simţit ceva ce nu se poate descrie…?

Cît priveşte reprofilarea, nu cred că mai e posibilă. Am scris şi înainte de 89, fără să mă gîndesc deloc, dar deloc la publicare, am scris pentru mine şi pentru prietenii mei (şi mi-a fost de ajuns). De ce n-aş scrie şi după pensie şi după ce-aş fi uitat, de ce n-aş scrie chiar dacă n-aş mai putea publica, n-aş mai trezi interesul nimănui etc.? Să nu scriu fiindcă nu pot cîştiga bani (serioşi) din scris, fiindcă trebuie să fac orice altceva ca să pot mînca şi ca să pot plăti întreţinerea? Cu orice m-aş ocupa, scrisul ar rămîne (ce, te laşi de fumat fiindcă trebuie să mergi la serviciu?). Asta nu înseamnă că, la limită, n-aş putea să trăiesc fără să scriu. Poţi trăi fără să scrii, oricît de «intoxicat» ai fi, dacă viaţa nu-ţi mai dă voie s-o faci; adică mi-ar fi foarte greu dacă aş fi obligat să nu mai scriu, dar nu aş muri, să fim serioşi… În Quills, film despre marchizul de Sade, protagonistul e fascinant nu pentru că e obsedat sexual, ci pentru că e obsedat textual: scrie cu orice, cu sînge şi cu fecale, pe zidurile celulei dacă n-are hîrtie, piele sau altceva, scrie fiindcă altfel înnebuneşte. Şi chiar înnebuneşte: poate trăi fără sex, dar nu fără text. Unul din cele mai bune filme nu despre perversiune, ci despre «virusul» scrisului, despre adicţie, de fapt.       

2. La început a fost poezia. De ce poezie şi ce/cine te-a încurajat să o scrii ?

Cum am mai declarat: poezie… din lene, pentru că altfel eu de proză eram mai preocupat în liceu, la vremea la care mijea conştiinţa mea de scriitor. Aş fi tentat să spun că poezie fiindcă aşa s-a întîmplat, pur şi simplu. În legătură cu asta, aş fi tentat să emit o teorie: cei mai mulţi scriitori (şi nu numai) încep prin a scrie poezie: o anumită vîrstă, în speţă adolescenţa, te predispune la a citi şi a scrie poezie; apoi treci la proză şi la teatru, genuri mai dificile, în care raţiunea, şi experienţa de viaţă au rol mai important decît în poezie. Etapizarea asta camilpetresciană s-ar putea să fie reprezentativă pentru (endo)geneza scriitorului; cei mai mulţi au scris în tinereţe poezie, chiar dacă unii o abandonează şi nici n-o publică (de pildă, după ’90 s-a publicat o plachetă cu versurile lui… Noica; le-am citit, nu poezie găseşti în ele, dar ideea este că a cochetat, în liceu, cu acest gen). Dacă scotoceşti bine în biografiile sau bibliografiile scriitorilor, filosofilor etc., foarte rar nu găseşti dovezi ale încercărilor, mai mult sau mai puţin reuşite, de-a scrie poezie. 

Dar eu cred că am început cu poezia pentru că: 1. nu-mi cerea eforturi mari, mă lăsa în lenea mea; 2. am găsit întotdeauna cîţiva cititori care să conteze; 3. într-o vreme, după armată şi pînă am intrat la facultate, am citit foarte multă poezie, îmi plăcea să citesc poezie şi imitam autorii care-mi plăceau. M-au încurajat în primul rînd cei doi prieteni ai mei, despre care-am mai povestit, Bebe şi Bobby, colegi de liceu cu care am inventat acel «curent literar» (sic!) numit diferenţialism. Apoi m-au încurajat Muşina şi Crăciun, atunci cînd am citit nişte texte la un cenaclu, prin 88 sau 89, în Braşov. Iar confirmarea venită din partea lui Cărtărescu, în ’93, dar şi mai tîrziu, mi-a dat o încredere care m-a impulsionat să merg mai departe.  

3. De pe site-ul tău…www.mihaignat.ro:

«Biografie în şort şi în adidaşi

S-a născut şi a fost, pe rînd: elev în clasa a şaptea, licean cu coşuri pe faţă, şahist amator, soldat prost, muncitor necalificat, student fericit, colaborator la unul-două cotidiene centrale, figurant în film, profesor de liceu, preparator universitar la o facultate privată, cadru didactic asociat la o facultate de stat, masterand, redactor la o revista de cultură, redactor bulversat al paginii de opinii a unui cotidian local, doctorand, student la regie de film. Acum e lector universitar doctor, dar poate lucra, la disperare şi probabil mai bine ca stenodactilograf, mai prost ca şofer profesionist şi onorabil ca legător.»

N-ai scăpat (şi Ioan Es. Pop a trecut prin experienţa asta) de munca necalificată. Un traiect universitar, presărat şi c-o experienţă filmică (regie) şi, totuşi, încă la limita acceptabilului. Oferta cu stenodactilografia mai e valabilă ? Nu ţi se pare că e puţin nedrept să treci prin toate astea şi, cu diplome la purtător, să-ţi mai pui încă speranţe în şoferie şi legătorie ? Nu te întreb dacă-ţi ajung banii, sînt convins că nu, te întreb dacă n-ai fost tentat să emigrezi…

Experienţă filmică e mult spus, n-am fost decît două luni student la regie de film. Lăsînd la o parte faptul că speranţele legate de şoferie şi stenodactilografie sînt de fapt o glumă amară, da, mi se pare nedrept să fac 18 ani de şcoală plus doctoratul ca să cîştig la momentul actual 300 de euro. N-am fost tentat cu adevărat de emigrare, sînt prea comod şi nu suficient de dur ca să mă descurc în străinătate, sînt conştient de asta. Dar asta nu înseamnă că nu mă tentează ideea de schimbare a locului de muncă – exclusiv din considerente materiale. Totuşi, sînt o natură inerţială, mă adaptez greu şi nu-mi place schimbarea, aşa că probabil, dacă nu punem la socoteală intervenţia soartei, voi rămîne profesor la facultatea din Braşov. 

4. Dezamăgiri ?

E, ca toată lumea. Dar ele se leagă în mod special de activitatea de scriitor şi ţin de mult prea marea mea vanitate. Vanitatea e unul din defectele mele majore şi mi-e teamă că la vîrsta asta nu mai pot scăpa de ea…  Aşa că dezamăgirile n-au cum să mă ocolească: am aşteptări prea mari…

5. Amantul anului 2000 (al revistei Vatra) a stîrnit interesul unui proxenet din Braşov… Iată că după figuraţia din Hotel de lux, ai avut parte şi de altfel de surprize…

Povestea cu proxenetul e doar un episod haios. Totuşi, circumstanţele lui au tîlcul lor. Proxenetul nu citea revista «Vatra», dar a citit un tabloid, «Braşoveanul», în care am acceptat să apar fiindcă sînt vanitos (vezi mai sus) şi fiindcă lucra acolo o amică, fostă colegă de redacţie la cotidianul «Monitorul de Braşov». Amica mi-a luat un interviu şi l-a publicat pe ultima pagină a tabloidului. Problema a fost că exact în numărul ăla, ca un făcut, pe prima pagină şi în paginile din mijloc au publicat un reportaj despre filmele porno făcute la Braşov, reportaj însoţit de fotografii etc. Atunci mi-am dat seama cît de important e contextul: o fostă studentă mi-a spus că a rămas uimită să mă găsească în paginile respectivei publicaţii (chiar dacă eu acolo apăream – sau credeam că apar – ca poet). Uimit fusesem şi eu, dar de faptul că prezentarea din şapou şi mai ales titlul («Amantul») trimiteau la mine ca persoană, iar nu ca autorul lui Klein spuse. În contextul acelui reportaj despre filmele porno, un interviu cu titlul respectiv şi o prezentare ambiguă, în care se amestecau biograficul cu bibliograficul, au fost de natură s-o contrarieze pe fosta mea studentă şi să-l facă pe unul dintre cei implicaţi în povestea cu pornoşagurile să intre în vorbă cu mine: stăteam în staţie, aşteptînd autobuzul, cînd am văzut că un tip se uita la mine ca şi cum m-ar fi recunoscut. A intrat în vorbă şi mi-a dat de-nţeles că mă reţinuse din tabloid ca pe un soi de Casanova (chiar aşa a zis, că dacă nu mi-ar fi inspirat teamă, m-ar fi pufnit rîsul) şi că fetele «lui» au ajuns în paginile revistei dintr-o greşeală, dăduse spre developare filmul foto făcut la filmare cuiva din afara cercului lor, fotografiile ajunseseră la ziarişti şi de-aici toată tărăşenia… La un moment dat a apărut alt individ, autobuzul meu nu mai venea, aşa că a trebuit să fac cunoştinţă şi cu ăsta, era o namilă cu o moacă de-a dreptul penală şi tipul care mă abordase îl pusese la curent, eu eram «Casanova ăla» din «Braşoveanul» etc…  Am urcat în acelaşi autobuz, m-au ignorat vorbind de ale lor şi la un moment dat au coborît. Asta a fost tot. Încă o carieră ratată…

6. Să nu uit, ai fost printre primii scriitori care şi-a făcut site. Părea o excentricitate acum cîţiva ani, azi s-a ajuns la nivelul discuţiei dacă are vreun rost să ai, ca scriitor, site sau blog. E, poate, un pas (mic) înainte. Crezi că scriitorii români vor apela din ce în ce mai mult la aceasta interfaţă/acest suport sau îl vor elimina din start ca pe un rău/tomberon în plus ?

Da, cred că scriitorii români vor apela la această interfaţă, vorbesc de cei tineri, care vin, nu de Breban sau de Buzura. E o modalitate utilă de a menţine contactul cu cititorii sau de-a le trezi interesul. Eu am de ani buni un site – trebuie actualizat, ştiu, dar tot amîn să-i trimit materiale prietenului care se ocupă de el – şi mi-a servit foarte mult, chiar dacă sporadic, drept cale de comunicare cu oameni din ţară sau de peste hotare. Ca să-ţi dau un exemplu recent: în vara anului trecut am fost contactat de către Claudia Motea, o actriţă stabilită de şase ani în Canada, prin intermediul sitului şi datorită acestuia – dăduse peste el, citise o scenă din piesa Crize şi îi plăcuse. Rezultatul: în iulie anul acesta va avea loc la London, Canada, premiera unui nou spectacol pe textul (englezesc) al Crizelor.  E adevărat, e un site « clasic », ca să zic aşa, nu un blog – care mi se pare un soi de jurnal interactiv căruia trebuie să-i dedici mult timp, or eu sînt un leneş, cum ziceam… Dar mi-e suficient, cel puţin deocamdată.

7. De ce şi de cînd şi teatru ?

Teatru – din 2001, cînd am scris prima piesă, aşa, dintr-un pariu cu mine însumi: să transform o idee (Ce s-ar fi întîmplat dacă Romeo şi Julieta ar fi trăit pînă la adînci bătrîneţi?) în structură dramatică. Voiam să trimit textul la concursul Uniter – ceea ce am şi făcut, dar fără rezultat. Iniţial a fost acel pariu, care avea la bază şi o provocare – să-mi depăşesc complexul faţă de dialog, complex care de multe ori mă bloca atunci cînd încercam să scriu proză. Apoi, văzînd că am opinii favorabile cu privire la prima piesă (Andrei Bodiu, de pildă, a fost unul dintre primii căruia i-a plăcut Postludiu sau Ro & Ju au picioarele reci), şi primind de la Radu Afrim, căruia tot prin Andrei Bodiu îi trimisesem piesa pe mail, un feed-back provocator («sună interesant, dar nu e genul de teatru pe care îl caut; dacă scrieţi ceva pe teme contemporane, trimiteţi-mi»), am scris a doua piesă. Faptul că la a doua n-am prea avut reacţii m-a cam deconcertat, probabil c-aş fi renunţat, dar Doina mi-a atras atenţia asupra unei scene din a doua piesă, o scenă care suna cumva „deadevă”. Am luat-o şi i-am adăugat alte scene în care apărea un cuplu cu problemele obişnuite ale convieţuirii. Le-am scris foarte uşor, foarte repede, cu mare plăcere, după care, aflînd întîmplător de concursul organizat de Radio BBC, am mai scris nişte scene, am găsit un traducător foarte bun (Andreea Began, fostă colegă de la facultatea din Braşov, căreia îi mulţumesc încă o dată) şi-am trimis textul la Londra. Nominalizarea, iar apoi montarea au fost, îţi dai seama, stimulentul cel mai bun pentru a continua să scriu teatru. 

8. Să înţelegem că s-a terminat cu poezia şi să ne pregătim pentru un roman ?

Da.

9. Cenaclul Central. De-acolo par să fi început multe. Ce anume a început pentru tine atunci ? Bănuiesc că pe Doina atunci ai cunoscut-o…

Nu, pe Doina o cunoscusem din toamna lui ’90, eram colegi de grupă, dar relaţia noastră a-nceput mai tîrziu. Cît priveşte cenaclul Central, pe care nu l-am frecventat decît de vreo trei ori, pentru mine n-a însemnat începutul, ci un episod neplăcut, în măsura în care nucleul cenaclului, reprezentat de Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Svetlana Cârstean, T. O. Bobe m-a cam scuturat la lectura de poezie făcută acolo. În rest – toată admiraţia pentru ce-au făcut acolo, vorbesc de acea perioadă în care cenaclul s-a transformat într-un atelier de creative writing pe care l-a şi scos în evidenţă Dan C. Mihăilescu în LA&I.

10. Aflu mereu, cu ocazia festivalurilor primăverii, că fiecare dintre oraşele patriei se mîndreşte cu zeci de scriitori. Ca să nu mai lungim povestea, pentru că vorbim pînă la urmă de un nucleu care se citeşte şi se cunoaşte, cam cîţi scriitori (ai ajuns la cota 40, pe mulţi i-ai cunoscut personal, pe aproape toţi, i-ai citit) estimezi că are România în 2008 ? (să nu luăm în calcul debutanţii) Sau, mai concret, rămînînd la Braşov, cîţi scriitori crezi că sînt în Braşov. Scriitori pe bune…

Foarte puţini. Număraţi pe degetele de la două mîini. Dar se vor înmulţi, deja sînt semne – vezi antologiile scoase de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu în care au apărut şi autori promiţători.

11. Nominalizările la premii, invitaţiile la diverse festivaluri, chiar premiile, ţin de foame ?

Nu. Eventual premiile, dar nu pentru multă vreme, ci aşa, pentru cîteva mese copioase sau pentru a supravieţui cîteva luni. Dacă nu discutăm de poezie, ci de teatru, atunci experienţa mi-a arătat că pe termen lung, nominalizările şi premiile (chiar şi cele neremunerate) îţi pot aduce beneficii nu doar simbolice. Pentru exemplificare, revin la piesa Crize: nominalizată la „International RadioPlaywriting Competition 2003”, concurs organizat de BBC World Service, a fost apoi, datorită acestei nominalizări, montată acolo şi mi-a adus un cîştig financiar care la vremea aceea mi s-a părut fabulos – şi nici azi nu mi s-ar părea de colea. Tot aşa, nominalizarea Crizelor la Concursul Uniter a contribuit fără îndoială la renumele piesei. Nominalizările şi premiile pot fi punctul de plecare al unui lanţ de determinări care să ducă în cele din urmă şi la  cîştiguri mai acătării. Dar în măsura în care drepturile de autor, chiar cele de dramaturg, sînt derizorii în românia (nu e o greşeală, aşa am vrut să scriu!), iar lovituri la BBC nu dai în fiecare zi, nu te poţi baza pe ele pentru a supravieţui. Ci doar pentru a-ţi suplimenta, din cînd în cînd şi cît de cît, veniturile.

doina-ioanid-si-mihai-ignat12. Să ne oprim puţin la revistele literare. Dintre sutele (sau suta) existente/ă, cîte poţi cumpăra ? Sau ţi le aduce Doina ? Sincer, nu cumva piaţa revistelor literare e cam depăşită de situaţie ? (Ne legăm de treaba asta pentru că, noi, ca revistă, ne propunem să ne desfiinţăm pentru că nu prea vedem efectiv cui folosim. Cred – nu mă bazez pe studii, nu am acces la ele şi nici nu prea mă bazez  pe astfel de studii în « România culturală », îmi pare rău să spun asta-, cred că publicul ipotetic al revistelor literare tipărite ar avea ce citi în reviste bine realizate, din multe puncte de vedere, dar nu numai că nu are acces la ele, dar nici nu prea ştie că există. Nu văd nicio coerenţă de promovare în afara necesităţii continuării apariţiei cu orice preţ, regulat şi, nu de puţine ori, într-un nobil anonimat).

Da, revistele mi le aduce Doina sau le primesc prin poştă, pe bază de abonament – Vatra şi Apostrof, de pildă, le primesc aşa, pentru că practică un sistem foarte bun: colaboratorilor li se face, în contul drepturilor de autor pentru textele publicate, un abonament. Sincer, nu urmăresc constant decît cîteva reviste, în special de la Bucureşti – Dilema veche & Dilemateca, Observator Cultural (fireşte), plus cele primite acasă din provincie, cum ziceam. N-am mai citit România literară de mult, deşi cîndva era, în ochii mei, cea mai importantă. Dar am nostalgia ei şi dintr-un alt motiv: e singura revistă din ţară (dintre cele peste un anumit nivel, evident) în care n-am putut să public poezie, deşi la un moment dat îmi doream foarte mult. N-am reuşit pentru că am intrat într-un conflict stupid cu Constanţa Buzea, care mi-a promis că nu voi publica acolo poezie decît după ce va ieşi ea la pensie.  Revenind la reviste în general: problema, mult discutată, e aceea a difuzării deficitare (sau inexistente) care evident se leagă de faptul că aceste reviste nu se vînd, lucru care se leagă de faptul că puţini citesc reviste literare şi aşa mai departe… E un lanţ vicios, ca să zic aşa, care are la bază statutul de minorat al revistelor literare. Ceea ce facu tu cu «Pana mea» e, ca multe alte reviste, un gest curajos şi sublim. Vorbesc serios. Tu faci ceva ce eu n-aş face decît plătit foarte foarte bine, pentru că entuziasmul meu s-a dus de rîpă, şi-n ce priveşte poezia şi-n ce priveşte revuistica. Ca să-ţi răspund totuşi la întrebare: Nu doar difuzarea e problema revistelor literare. Revistele literare sînt scrise şi citite de scriitori – faimoşi, necunoscuţi sau în devenire (aspiranţi). Cum ai vrea să vinzi mii şi mii de exemplare dacă publicul tău e atît de restrîns? Mai ţine cont şi de faptul că gusturile şi gradele de cultură sînt atît de diferite, sînt de atîtea feluri şi nuanţe – prin urmare interesul se îndreaptă, în funcţie de aceşti factori, spre reviste diferite, fie că-s mai bune, fie că-s mai proaste. 

13. Să fac o lămurire, pentru că mulţi încă persistă în confuzie. Volumul tău, Klein spuse (despre care zici că e cel mai bun pe care l-ai scris) a apărut în regim underground fără niciun rol din partea mea (ca promotor al undergroundului editorial). Bun, că am lămurit şi aspectul, se pare că, iată, cele mai mari satisfacţii vin dintr-un concurs de împrejurări. Ştiu cît ţi-ai dorit o editură serioasă, o casă editorială adevărată, care să pună mîna pe tine şi să dea cu cărţile tale de pămînt pînă le epuizează prin librării. Este aceasta editura Polirom ? Ai impresia că de cînd s-au orientat spre autorii români e editura ce poate face uitată epoca editurilor de jucărie ? În 2003 îţi ceream un top al editurilor româneşti. Spuneai atunci : „Într-o ordine aleatorie: Marineasa, Pontica, Vinea, Paralela 45, Cartea Românească » Ce s-a schimbat după cinci ani ?

Deocamdată da, editura serioasă pentru mine este Polirom/Cartea Românească, am mai declarat-o, chiar în Pana mea. E prima editură căreia mă voi adresa cu orice scriu: teatru sau proză (că poezia a rămas de izbelişte…)

Topul de atunci se referea la edituri interesate de poezie. Or azi, cînd nu mai scriu poezie, nu mai pot pune în listă edituri cunoscute mai ales prin publicarea de poezie (Vinea, Pontica, Marineasa). Deci acum topul meu ar fi evident schimbat, în primul rînd din cauza «reorientării» spre teatru (şi, nu peste mult timp, proză): Polirom/Cartea Românească ar fi pe primul loc, pe al doilea şi pe al treilea. După aceea, aş mai vedea. N-aş refuza Humanitas-ul sau chiar Compania. 

14. În acelaşi chestionar de care aminteam, la posibile editări ale unor ediţii sonore de carte (vorbim despre ediţii de autor şi nu despre expresivităţi actoriceşti), numeai următoarele titluri : « Poeme de amor, Tomografia şi alte explorări, Ieudul fără ieşire, Şase cînturi pentru cei care  vor să închirieze apartamente, Deadevă, Dragoste şi bravură, Singurătatea colectivă, Bucla, Time-out, E vremea să porţi cercei”. S-au mai adăugat între timp?

Da, evident: Amazon şi alte poeme, Manifest anarhist, Păpuşarul şi alte insomnii, ecograffiti, Arta scalpării, Arta Popescu, Fata din lift şi altele, multe altele, fiindcă sînt multe cărţi de poezie care ar merita ediţii sonore.  

15. L-ai cunoscut îndeaproape pe Gheorghe Crăciun. Nici nu prea ştiu ce să te întreb, mi se pare că orice întrebare pe tărîmul acesta este inutilă…

Cu Gheorghe Crăciun am avut o relaţie specială şi lui îi datorez prezenţa mea la facultatea din Braşov. El mi-a propus să ţin nişte ore pentru prima dată acolo, (şi) el m-a susţinut şi mai departe, el mi-a propus editarea volumului Eu, el a avut încredere în mine şi-a acceptat să scriu scenariul la adaptarea cinematografică a lui Pupa Russa. Avea o seriozitate şi o disciplină a scrisului pe care mulţi n-o au şi o desconsideră – poate chiar o prea mare disciplină a scrisului, care i-a rafinat textele şi le-a dat un aspect şi o consistenţă ce vine în contratimp cu zvîcnirile nervoase şi scurte, fără suflu, ale literaturii celor tineri. Acest aspect reprezintă, după mine, şi calitatea şi defectul literaturii sale. Dar eu l-am cunoscut şi l-am apreciat nu doar ca autor al cîtorva romane româneşti esenţiale, ci şi ca pe un coleg de muncă, de catedră, exigent şi plin de solicitudine, ca pe un editor  generos şi plin de acribie, ca pe un om care-şi menţinea echilibrul între entuziasm şi mizantropie. În rest – nu mă pot lăuda că i-am fost foarte apropiat, abia în ultimul său an de viaţă ne-am văzut mai des, datorită proiectului de ecranizare a Pupei Russa. Pot să spun doar că ultimul revelion l-am petrecut (şi) împreună cu el, acasă la el în apartamentul din Bucureşti, şi că vestea dispariţiei sale petrecute trei săptămîni mai tîrziu m-a surprins total, pentru că, în ciuda unei oboseli şi-a unei amărăciuni evidente, Gheorghe Crăciun nu-mi păruse a fi atît de aproape de moarte.

16. Cum te simţi la Braşov ? Oraş fain, festival important de teatru, tiuk-ul se naşte acolo…

Mă simt bine fiindcă am familia aici şi fiindcă îmi place să predau la facultate. Mă simt bine şi fiindcă, aşa cum zici, e oraş fain, nici mare şi aglomerat şi hiper-stresant ca Bucureştiul, nici mic, fără orizont ca tîrguşoarele «unde nu se întîmplă nimic». Mă simt bine din multe alte motive… Cît priveşte teatrul din Braşov, dincolo de festivalul său important şi de montări care merită văzute, aştept, cu mare curiozitate, momentul în care voi avea şi un spectacol acolo. Moment care deocamdată, se lasă aşteptat. Dar poate că mai trebuie să am răbdare.

17. Spui pe acelaşi site « La 27 de ani m-am căsătorit cu cea care avea să devină cea mai bună poetă autohtonă a momentului: Doina Ioanid. Degeaba: ea a intrat în topul celor mai reprezentativi autori ai ultimilor cincisprezece ani, eu nu. » Nu cred că există o rivalitate internă, dar bănuiesc, doar bănuiesc, faptul că, dincolo de autoironie, nu poţi rămâne indiferent la astfel de topuri şi ierarhizări. O întrebam şi pe ea : Nu e plictisitor să vă tot pună lumea în paralel ?

Da, nu rămîn indiferent la topurile şi ierarhizările în care intrăm (sau nu, împreună sau numai unul din noi), n-am cum, oricît de mult aş încerca să fac abstracţie de relaţia noastră. Într-un fel situaţia e ironică: dacă nu intrăm amîndoi, cel rămas pe-afară poate să simtă un oarecare disconfort; dacă intrăm amîndoi, iar nu-i bine, că avem impresia că sîntem evaluaţi în tandem… De-acuma, însă, lucrurile se vor schimba: eu voi fi din ce în ce mai neglijat ca poet (e firesc, într-un fel, dacă nu mai public poezie), iar centrul meu de interes şi de acţiune a devenit teatrul, teritoriu pe care Doina nu a intrat şi nici nu cred că va intra (cel puţin aşa mi-a mărturisit – dar şi eu, în urmă cu şapte ani, aş fi jurat că singurul gen literar pe care n-o să-l abordez e teatrul). Dar cu siguranţă vom reînnoda «rivalitatea» în spaţiul prozei.  

18. Fără discuţie, teatrul e cu mult mai profitabil decît poezia sau proza. Concret, care este acest profit (comparativ) ?

Presupun că te referi la cîştigul material. Dacă da, deja ţi-am răspuns, mai sus. Comparînd: cu poezia n-am cîştigat decît o dată, din volumul scos la Cartea Românească/Polirom, o sumă cît de cît cuantificabilă. Dar nici nu m-am gîndit vreodată la cîştiguri financiare din poezie. Am scris poezie numai şi numai de plăcere (şi din vanitate, apoi, după ce am fost publicat) şi n-am avut pretenţia unei recompense materiale. Cu teatrul e altceva, acolo chiar aşa am început: prima piesă am scris-o ca s-o trimit la concursul Uniter ca să cîştig mia de dolari pusă în joc ca să ies, fie şi momentan, din rahatul în care mă aflam ca profesor. Din păcate, din ţară sumele cîştigate pe teatru sînt derizorii în comparaţie cu ce-am cîştigat la BBC. Nu cer să fiu plătit ca acolo, dar diferenţele sînt enorme şi penibile. Statutul dramaturgului e, în genere, în suferinţă la noi, spre deosebire de al regizorului, de pildă. Dar nu vreau să intru acum în detalii, o voi face într-un articol separat, fiindcă unele lucruri mi se par strigătoare la cer şi reclamă un spaţiu mai larg.

19. Doina a venit la Observator Cultural. Mulţi, inclusiv eu, m-aşteptam să vii şi tu…

Asta apropo de faptul că sîntem «văzuţi» în tandem… Tocmai de aceea şi nu numai de aceea, vă voi mai înşela aşteptările. De fapt lucrurile sînt mai complicate. În orice caz, nu voi merge la Observator Cultural, rămîn doar colaborator.

20. Ce s-a întîmplat în 1992?

 „foamea a făcut o escală în 1992 / şi în stomacul meu”, asta s-a întîmplat. Eram student şi cîteodată făceam foame. În toamna lui 92 am avut o criză de gastrită sau ceva de genul ăsta, am ajuns la doctor – la Spitalul Studenţesc – doctorul nu era normal (pe bune!), am fugit înapoi la cămin, m-a doftoricit o colegă – îi mulţumesc şi pe această cale – cu o ciorbă caldă şi nişte pui fript. Dup-aia n-am mai avut nimic. Altfel, în ’92 s-au întîmplat multe, de pildă am debutat în presa literară, am ajuns să lucrez în presa cotidiană, m-am îndrăgostit de Doina…

21. N-o să te întreb ce-ţi propui pentru următorii, nu ştiu, douăzeci de ani. Mă interesează ce-ţi propui să nu…

Îmi propun să nu-mi uit prietenii care nu sînt scriitori (fără aceştia, aş scăpa de tot hăţurile vanităţii şi m-aş crede buricul pămîntului).

22. Animale de casă ?

Nu şi nici nu-mi doresc.

23. Superstiţii ?

Nu.

24. Dintr-un chestionar… O întrebare pentru scriitorul preferat ? O idee de « viaţă » literară mai bună ?

N-am un scriitor preferat. Am o groază de scriitori preferaţi, ca să zic aşa. Totuşi, o întrebare: „Cine e acea persoană (sau sînt acele persoane) fără de care n-aţi fi devenit scriitorul care sînteţi (nu persoane publice sau scriitori)?”

O idee de viaţă literară mai bună n-am, pentru că nu cred că e posibil aşa ceva. Scriitorul e unul din cei mai vanitoşi oameni. Iar acolo unde-i o aşa de mare concentrare de vanitate nu cred că sînt şanse de optimizare a vieţii, a relaţiilor interumane etc. A literaturii da, însă asta-i altă poveste. 

25. O întrebare pe care o aştepţi şi nu vine…

Nu aştept nici una anume. Asta înseamnă că le aştept pe toate…

26. Gazeta sporturilor, România literară, Observator cultural sau Dilemateca ? Alege una.

Observator Cultural – sînt subiectiv, ştiu, dar ce-i aia „obiectiv”?

27. Ne-ntîlnim de multe ori în facultatea de litere a Universităţii din Bucureşti. Mi-e cam ruşine să recunosc, m-am cam îndrăgostit de ea, tu nu ? Aşa că-ţi propun să ne revedem acolo şi la următorul interviu. Pentru o partidă de şah. Albe sau negre ?

Eu zic să dăm cu banul. Dar cum ţi-a venit ideea cu şahul? Ştii că în liceu am făcut şah la un club în Braşov? Nu jucam rău, da’ m-am lăsat după vreo doi ani, fiindcă m-a apucat pasiunea pentru go. Pe care l-am lăsat repede pentru un… aeroclub, unde-am început cursurile de zbor cu motor… Pe care le-am lăsat la jumătate, fiindcă aveam probleme cu matematica şi fizica… Pe care le-am lăsat de tot de atunci, din liceu, pentru literatură…

foto Doina Ioanid şi Mihai Ignat, Bucureşti, 2007

 un cristian – interviu cu Mihai Ignat, decembrie 2007