Arhiva

Archive for the ‘Miruna Vlada’ Category

Photo shooting (Berlin, aprilie 2010)

miruna vlada – de ce am acceptat să „public” underground

Pentru ca nu aveam poeme suficiente unui al doilea volum.

Pentru că mi-a surâs ideea de poezie oferită gratis unor potențiali cititori, ca un dar foarte intim, oferit fără discriminare.

Pentru că am posibilitatea să promovez fenomenul literar contemporan în spații neconvenționale, unde lumea vine de bunăvoie și își poate exprima liber reacția la poeme.

Pentru că noile poeme sunt mult mai puțin « underground » decât Poemelextruterine și s-a putut crea un contrast interesant.

Pentru că am vrut să îmi păstrez speranța că poezia, dăruită în mod dezinteresat, va mai salva ceva.

miruna vlada – povestea cărţii (poemextrauterine)

Debutul meu a fost ca un carusel. Ca multe alte evenimente din viaţa mea. Traseul meu aşa zis literar de până la debut nu a fost sinuos. Dar nici spectaculos. M-am remarcat la orele de limba română prin textele foarte lungi, foarte alambicate (lipsite de coerenţă dar într-un mod armonios) şi mai ales prin faptul că scriam de capul meu, şi în afara obligaţiilor şcolare. Încă din clasa a 4-a. Ceea ce a făcut-o pe doamna învăţătoare să îmi dea diploma de „scriitoarea clasei” la absolvirea ciclului primar, moment la care şi acum mă uit cu invidie. Şi am ţinut-o tot aşa până în clasa a 9-a. La Olimpiadele de română nu aveam succes tocmai pentru că o luam prea mult pe arătură. În primii doi ani de liceu mi-am dat drumul zdravăn la robinetul condeiului. Scriam zeci şi zeci de pagini. Nutream şi o poftă teribilă de a citi din creaţiile mele tuturor celor din jur. Vroiam să ştiu dacă ceilalţi înţeleg ceva din ceea ce scriu eu. După ce am citit în cadrul Festivalului Gellu Naum şi am fost remarcată de Angela Marinescu, Mihail Gălăţanu şi Marin Mincu, am debutat în revista Luceafărul şi am citit la cenaclul Euridice. Era primăvara lui 2003. În vară, la târgul de carte Bookarest, stăteam pe terasa Teatrului Naţional şi cunoşteam scriitori şi eram fascinată. Angela s-a aşezat la masa mea şi am început să povestim foarte natural. Ţinuse minte câteva versuri de-ale mele şi lucrul acesta m-a dat pe spate. Ca şi când ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Pe lângă noi trece un domn cu mustaţă. Angela mă prezintă drept o tânără promisiune în poezie. Eu îi dau mâna stingherită. Acesta îmi întinde o carte de vizită şi îmi spune să vin pe la ei pe la sediu cu ceva poeme. După ce pleacă mă uit la nume: Călin Vlasie. În mine s-a dat apoi o luptă acerbă de conştiinţă. Nu vroiam să public, nu mă simţeam pregătită şi nu ştiam exact ce implică asta, dar aveam de ales între 3 oferte. Tocmai asistasem la acel fiasco creat de lansările întârziate cu vreo 2 ore (Ruxandra, Elena, Claudiu si alţii) ale editurii vinea şi încercam de fiecare dată să evit întrebările insistente ale lui Nicolae Ţone despre debut. La fel se întâmpla şi cu propunerea lui Marin Mincu de a debuta la Pontica, acesta considerând un drept moral de mă promova deoarece mă „descoperise” la liceul Eminescu. Eram totuşi total ruptă de luptele între orgolii şi după ce am fost o dată la sediul editurii Paralela 45 şi l-am cunoscut pe Gheorghe Crăciun, un om blând, care nu s-a speriat atunci când am intrat la el în birou (mai ales că întârziasem mult de la ora stabilită deoarece mă rătăcisem prin casa Scânteii) cu un braţ de hîrtii  (peste 200 de pagini) care trebuiau să facă parte din volumul meu de debut am decis că vreau să debutez acolo. Sprijinul lui Gheorghe Crăciun a fost foarte mare. M-a ajutat să sap în teancul acela de texte şi să scot ce e mai bun. La fel au făcut şi Angela Marinescu şi Nora Iuga şi Octavian Soviany. Eu nu îmi puteam da încă seama ce text funcţionează la nivel poetic şi ce nu. De cele mai multe ori mergeam orbeşte, pe instinct. După un travaliu de vreo 2 luni au ieşit Poemextrauterine.

Nu uit niciodată cum mi-a venit ideea titlului. Eram în maşină cu mama şi tata şi ne îndreptam spre nunta fratelui meu la Târgu Mureş. Mama îi povestea înflăcărată tatei despre o cunoştinţă de-a lor care tocmai avusese o sarcină extrauterină. Eu aveam în mână un pix şi o hârtie şi notam imagini culese din peisaj. Norez dintr-o dată: poem extrauterin. Mă obseda acea sintagmă. Şi zâmbesc. Îmi dau seama că mă defineşte foarte bine. Apoi pun la plural şi le unesc.   Am simţit că asta e ce trebuie. Un titlu pe care îl avusesem înainte fusese „Soarele de la Austerlitz” deoarece treceam atunci printr-o mare febră napoleoniană. Dar Poemextrauterine mi s-a părut potrivit. La fel i s-a părut şi lui Gheorghe Crăciun deşi acesta mă avertizase că un astfel de titlu i-ar fi putut canaliza greşit pe cititori, spre alte centre de interes decât cele cu adevărat importante. În două săptămâni cartea intra deja în tipar ca să apară la târgul Gaudeamus din noiembrie 2004 de la romexpo. Coperta are de asemenea o poveste frumoasă. Am vrut să fie ceva ultra metaforic acolo, dar nimeni nu a intuit ce e înfăţişat, din toţi cei pe care i-am întrebat. Colegul meu Florin Vitzman care a făcut fotografia a făcut mari eforturi să o realizeze. Era vorba despre radiografia mea de femur pusă pe geam astfel încât între picioare să se vadă soarele. Şi deasupra pelvisului se vedea un fel de vârtej negru, un efect neaşteptat al fotografiei. Şi cam aceasta e povestea primului volum de poezie din colecţia Debut a Editurii Paralela 45, care a rămas dealtfel şi unicul.

Miruna Vlada şi chestionarul lui Mihail Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

În copilărie am fost o fanatică a jocului cu păpuşile.  Cred că îmi permiteau foarte bine sa fantazez, să-mi dau frâu liber imaginaţiei. Făceam tot felul de scenarii complicate, ajungând la un moment dat (clasele a 6-a, a 7-a, perioadă cam târzie pentru astfel de joculeţe, ce-i drept) să mobilizez în scenariile mele peste 20 de păpuşi. Ştiu că mă amuzam atunci când scenariile erau prea complicate şi nici eu nici colegele mele de joaca nu mai puteam urmări firul poveştii. În adolescenţă jocurile s-au rezumat la cele de limbaj, celebrele „Cadavre exquise” fiind preferatele mele (am o colecţie impresionantă de poeme scrise în comun în cele mai stranii împrejurări).

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Trecutul este cel care ne leagă dar începem să îl desfăşurăm cu nostalgie doar după ce epuizăm datele prezentului. Dar cea mai mare pondere o dăm amintirilor.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Am practicat timp de un an de zile karate Shotokan şi când privesc acest sport la TV mă apucă uneori dorinţa de a-l aprofunda. Am avut un Sensei care ne ţinea şi prelegeri frumoase şi ne arăta că acesta nu este un sport, ceea ce facem nu sunt simple tehnici „de bătaie” cum sunt considerate adesea, ci forme de explorare a sinelui, pacificare, spiritualizare realizată cu energiile trupului. Un alt sport pe care îmi place să îl joc este basket-ul. Dar de privit preferatele mele sunt fotbalul, patinajul artistic şi înotul sincron. Mă atrage probabil combinaţia între duritate şi eleganţă, între efort fizic maxim şi senzaţia de plutire pe care anumite sporturi ţi-o dau.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Până acum am scris în cheie autenticistă, şi am urmat orbeşte această grilă. Aşa că în mare parte am jucat onest. Nu am transferat în ficţiune ceea ce nu mi s-a întâmplat. Cu toate astea un personaj liric, să spunem aşa, omoară cu sadism gândaci şi stă printre şobolani foşgăitori. Eu nu aş putea face asta, acolo am transferat clar în ficţiune.

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

Profesoară. Ar fi cea mai frumoasă meserie pentru mine. La gimnaziu. Copiii mă încarcă foarte mult cu energie.

Ce sentimente/stări te enervează?

Neputinţa. Atunci când simt că nu pot să duc ceva la bun sfârşit sunt de-a dreptul terorizată de această stare.  Şi mă enervează că sunt prea atentă la părerile şi reacţiile celor din jurul meu şi asta adesea îmi paralizează acţiunile.  Sunt stări pe care nu le pot controla şi care mă enervează pentru că sunt imprevizibile.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

M-aş lăuda cu faptul că am participat constant, timp de 5 ani, la un cenaclu literar deşi în acest timp, adolescentă fiind, puteam face multe alte lucruri. Şi că m-am ţinut de poezie, deşi totul în jurul meu a fost potrivnic. Părinţii meu s-au bucurat nespus pentru premiile literare pe care le cîştigam ca elevă în diverse localităţi ale ţării. Îmi adfuc aminte că câştigarea concursului de poezie la Roşiorii de Vede in clasa a 10-a i-a bucurat peste măsură. O dată am luat şi premiul literar de la Beiuş şi au fost de-asemenea foarte mândri. După ce mi-am publicat primul volum şi-au ponderat entuziasmul.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Teoretic sunt cam fundamentalistă în ceea ce priveşte compromisurile, dar depinde şi de situaţia în care m-aş afla. Aş fi ipocrită să spun că dacă nu aş avea nici un ban şi nici o altă soluţie nu aş accepta să cânt manele. Deşi aş prelungi foarte mult luarea unei asemenea decizii. Ca scriitor nu aş accepta să mi se ceară să scriu într-un fel anume sau pe o anumită temă, dată la comandă.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Aş lua premiul şi l-aş împărţi cu acea persoană.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Prin intermediul multor coincidenţe fabuloase, misterioase cărora nu am dorit niciodată să le desconspir originea. Şi pentru că nu mi-a fost niciodată teamă să mă las purtată de instinct în dauna raţiunii.

Miruna Vlada – interviu cu Octavian Soviany

“Dacă aş avea 500 de cititori, aş fi mulţumit”

în „pana mea”, nr. 1, mai 2007

Octavian Soviany vorbeşte de multe ori la lansari de carte, scrie prefeţe, prezentări, într-un cuvânt vorbeşte mereu despre alţi scriitori. Cum e să vorbească despre el însuşi?
Nu sunt o persoană confesivă, mai mult decît atât, am oroare de confesiuni. Aşa că nu discut despre mine decât cu persoanele foarte apropiate. Şi în poezie mi-a fost foarte greu să vorbesc în mod direct despre propriile mele experienţe. Am preferat măştile, travestiurile, punerile în scenă, în sfârşit toată recuzita unui personaj pe care eu însumi îl suspectez adeseori de histrionism.
Dar vorbind despre alţii, aşa cum spui tu, vorbesc de fapt despre mine. Aşa-zisele mele cronici literare (n-am crezut niciodată cu seriozitate în vocaţia mea de critic) nu sunt decât nişte confesiuni deghizate, un fel de ecograme ale propriilor mele obsesii.


Care sunt poeţii de suflet pe care ai vrea să îi recuperezi din negura istoriilor literare, poeţii despre care nu se vorbeşte îndeajuns?
D. Iacobescu, simbolistul mort la 18 ani, autorul volumului Cvasi, un spirit crepuscular cu care cred că am destul de multe afinităţi.
Apoi, fireşte, Emil Botta, Radu Stanca – sufl ete histrionice şi bolnave de melancolie care se nutresc din otrăvurile perverse ale barocului.

George Almosnino – pe care l-am visat într-o noapte dăruindu-mi două fiole cu aur alchimic.
Dar mai ales poetul braşovean Darie Magheru, în a cărui garsonieră mi-am petrecut o parte din adolescenţă şi de la care am aflat enorm despre poezie. Darie a fost un spirit neliniştit, care a experimentat în toate direcţiile (poezie, teatru, roman), dar şi un mare nonconformist ale cărui vorbe de duh, care sancţionau prostia şi impostura, treceau din gură în gură pe vremea adolescenţei mele. De la el am învăţat că artistul trebuie să fi e întotdeauna un revoltat, să nu devină niciodată un complice al puterii, indiferent de natura acesteia.

Dintre autorii interbelici pe cine ai vrea să recuperezi în mod deosebit?
Astăzi intelectualul mediu are despre epoca interbelică o imagine impusă de istoriile literare ale lui E. Lovinescu şi mai ales G. Călinescu, dar şi de cenzura comunistă care a scos pentru multă vreme din circulaţie numele unor autori ca Nichifor Crainic, Radu Gyr, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, chiar Emil Cioran. Acestei imagini i se poate contrapune o alta, cel puţin la fel de verosimilă şi poate mai apropiată de sensibilitatea cititorului contemporan. O imagine care ar acorda mai multă atenţie autorilor avangardişti, ar accentua (să spunem) asupra aspectelor novatoare din poezia lui Ion Vinea, Tristan Tzara (poemele româneşti), Voronca, Emil Botta, Gellu Naum, Gherasim Luca, Horia Stamatu, Geo Bogza, ar sublinia apăsat regalitatea absolută a liricii bacoviene şi s-ar opri mai stăruitor asupra unor prozatori cu totul de excepţie ca M. Blecher sau Mateiu Caragiale.

Care a fost cea mai mare carte pe care ai citit-o (cantitativ)?
În căutarea timpului pierdut. O carte cu adevărat extraordinară pentru cine are răbdare s-o parcurgă în întregime.
Eşti profesor la Colegiul Naţional Mihai Eminescu. Ce-ţi place la elevii de liceu? Cum îi faci să citească?
Îmi place vitalitatea lor debordantă, din care uneori am sentimentul că mă hrănesc ca un fel de vampir. Cât despre citit – nu le impun nici un fel de lecturi obligatorii, dar le vorbesc despre cărţile pe care le consider esenţiale, mai ales despre romanele lui Dostoievski, încercând sa-i fac curioşi. Mulţi dintre ei încep să citească astfel din proprie iniţiativă.
Crezi că se mai poate vorbi în zilele noastre de „scriitori damnaţi” sau ei aparţin altor vremuri? Dacă da, dă-ne un exemplu.
Astăzi – nu ştiu, dar au existat până foarte recent. Exemple? Virgil Mazilescu, Mariana Marin…
Când ai scris prima oară teatru şi de ce?
Îmi doream să scriu teatru din adolescenţă, dar mi-a fost frică: nu ştiam dacă sunt în stare s-o fac. Apoi, prin 1984-85, într-o vreme cînd mă afundasem în lectura lui Platon, am scris pur şi simplu, fără nici un proiect prealabil, Strălucirea şi suferinţele filosofilor, un fel de satiră antitotalitară, fără nici o şansă să fi e reprezentată atunci. Eram de-a dreptul oripilat de aberaţiile comunismului paranoic al lui Ceauşescu şi aveam nevoie de nişte defulări pe care poezia nu mi le putea oferi.


Care dintre scriitorii români crezi că merită să ia Premiul Nobel? Tu ce-ai face cu banii?

Mircea Ivănescu, Paul Goma, Nora Iuga, Breban.
Ce-aş face cu banii dacă aş lua eu Nobelul? Mi-aş cumpăra o girafă albastră.


Care ar fi numărul optim de cititori pe care ţi-i doreşti?

Dacă aş avea 500 de cititori (ăsta e tirajul mediu al cărţilor mele) m-aş declara mulţumit.


În ce ţară ai dori să primeşti o bursă de creaţie? Pentru cât timp?
În Austria. Şase luni, cel mult un an. În ultima vreme sunt obsedat de Rudolf von Habsburg, un personaj extrem de controversat. Îmi doresc enorm să petrec cîteva ore la Mayerling.
Ce nu-ţi place la scriitorii „generaţiei 2000”?
Suficienţa. Şi faptul că unii din ei au început să dobândească ticurile batrânilor… devin tot mai intoleranţi şi tot mai reducţionişti.
De ce crezi în generaţia 2000?
Mi-a plăcut revolta lor, radicalismul cu care au venit în literatură. Din păcate au început şi ei să se îmburghezească. Nu m-aş mira să-l văd într-o zi pe Marius Ianuş profesor universitar… Am crezut mult în spiritul manifestului fracturist, dar mi-e teamă că generaţia 2000 n-a învăţat nimic din eşecul optzecismului… Oricum, după părerea mea, promoţia a început să dea semne de oboseală, iar ultimele debuturi sunt mai puţin convingătoare decât cele de acum 2-3 ani.
Crezi în instituţia muzei? Crezi că muza trebuie să se ridice la nivelul operei sau opera la nivelul muzei? Ce fel de muză solicită proza?
Am crezut totdeauna că în esenţa ei fiinţa umană e androgină, aşa că iau foarte în serios instituţia muzei. Ca şi un copil, un poem are nevoie, pentru a se naşte, de un tată şi de o mamă şi moşteneşte multe din trăsăturile părinţilor lui. Prin urmare, poemul seamănă întotdeauna, într-o oarecare măsură, cu muza care l-a inspirat.
Cât despre muzele prozatorilor… cred că sunt foarte atletice. Scrierea unui roman e în cele din urmă o probă de rezistenţă.
Te consideri un autor demodat?
Asta vor hotărî cititorii. Şi, în definitiv, cine stabileşte ce este la modă şi ce nu mai este? Constat că o carte atât de demodată în aparenţa, Dilecta, a fost neaşteptat de bine primită, atât de critici cât şi de cititorii obişnuiţi…
Ţi-ai obişnuit cititorii ca de la an la an să le oferi mereu altceva: mereu alt gen literar, alt stil, alt registru, alte mize. Dar când eşti de fapt tu însuţi?
Probabil, pentru că de la un an la celălalt sunt şi eu puţin altul. Nu cred că eul nostru este ceva dat pentru totdeauna, ni-l construim permanent, câteodată şi cu ajutorul scrisului… Sunt eu însumi în fiecare din cărţile mele, sau cel puţin aşa îmi place să cred.

Miruna Vlada – Castelul Goethe (citeşte Octavian Soviany)

miruna vlada – un poem inedit

Panică 1

clopotele se mişcă

din verde în albastru.

te avertizează să cercetezi cu atenţie

cine păşeşte în spatele tău,

unde umbrele trec

din portocaliu în roşu.

opreşte-te doar să vezi cum

deasupra ta cerul

înghite păsările.

e un îndemn să afli

câte trupuri au rămas

neatinse în spatele tău.

dar mai bine să mergem drept înainte

în casa bunicilor

unde totul se desface în negru

bucată cu bucată.

e semn că panica ne-a tras deja

fermoarul peste creier.

nici o altă culoare în nici o direcţie.

.

suntem în cea mai improbabilă dintre lumi.