Arhiva

Archive for the ‘Iulian Fruntaşu’ Category

Iulian Fruntaşu

 iulianfruntasu1.jpg

Născut la 5 iulie 1970 în Chişinău.

Autor al volumelor

    * Beata în marsupiu, 1996.
    * O istorie etnopolitică a Basarabiei: 1812 – 2002, 2002.
    * St. B.B., 2006.

Toate la editura Cartier.

Iulian FRUNTAŞU – „St.BB (St. Bosnia Blues)

Iulian FRUNTAŞU „St. BB (St. Bosnia Blues)”, Ed. Cartier, Chişinău, 2006 

 coperta_fruntasu.jpg

               POEM

asta e ţeasta mea crăpată

ăsta e creierul meu

mîncat pe jumătate de viermi

şi umed de atîtea ploi în două cu ceaţă

asta e Srebrenica – între două stînci

ruinele caselor în aşteptarea celor care nu vor mai veni

drumuri şi cărări înverzite doar calea

spre minele de argint curată

şi urmele celora care L-au vîndut încă o dată

şi sîngele celora care L-au iubit cu ţeasta crăpată

    

fruntasu.jpg

POEM CU UN CORP DE FEMEIE ŞI UNUL DE BĂRBAT

                        

Dimineaţa căzută peste capul şi corpul meu

atît de albă femeia care iubeşte

şi arma care împuşcă

iarna în munţi.

Fugi de dragoste, fugi de moarte! – spune

îngerul masacrat capul lui capul meu

se rostogolesc la vale ca bostanii

boşturi – Ce mai Haloyween! –  vei exclama surîzînd.

Pe străzile înguste şi însîngerate

ca venele pe care ţi le vei tăia

dragostea mea nebună

departe de mine departe de

tine acolo undei ai fugit şi unde

ai crezut c-ai ajuns.

Dimineaţa

corpul meu corpul tău în soare –

natură statică. 

Iulian FRUNTAŞU – „Beata în marsupiu”

Decembrie 8, 2007 1 comentariu

Iulian FRUNTAŞU „Beata în marsupiu”, Ed. Cartier, Chişinău, 1996   

 222.jpg

POEMUL INIMII

ea a bătut la uşă tuc-tuc şi-a intrat aşezîndu-se în fotoliul din ungherul cel mai întunecat al camerei m-a privit foarte atentă pentru un minut parcă dorind să-mi spună ceva apoi a aprins o ţigară Vogue a pus picior peste picior aşteptînd am sărit în sus m-am învîrtit de două ori par impar am vrut să strig ceva important pentru toată lumea m-am răzgîndit am alergat la balcon după ultima sticla de votcă pe care o ţineam de rezervă ah basarabenii ăştia sînt cu toţii nişte beţivi am băut-o pe nerăsuflate am înghiţit o jumătate de castravete lăsat de prietenul meu două zile în urmă şi am început să recit

inima mea este o pisică neagră ce te urmăreşte în fiecare seară
zbătîndu-se în perimetrul cartierului ca într-o strîmtă
cutie toracică
uneori cînd privirile tale sînt ca pietrele copiilor mici şi neghiobi
inima sare în sus în copac unde umilită aşteaptă

inima mea este o curvă care gîfîie sub cor(pu)ri(le) provinciale
sub ecoul marilor oraşe sub sticlele goale şi naftalina bunicii care
spunea scobindu-se în nas lumea se învîrteşte în jurul aceluiaşi întuneric
în care inima ca o curvă gîfîie şi oboseşte să creadă că
aşteptarea are sens

cînd am strigat aceste cuvinte netrebuincioase ea a vrut să iasă afară iar eu am vrut să-mi ies din minţi pînă la urmă ne-au ieşit ochii din orbite căci ea ţinea în braţe o inimă neagră enormă atunci s-a întîmplat lucrul pe care l-am ştiut de mai mult timp încoace am deschis fereastra şi am plîns afară pînă în zori inima mea ah inima mea este o curvă cu o pisică neagră în braţe
   

* * * * * * *

zilele cînd muream de pe un acoperiş pe altul săreau
ghearele mă gîndeam
casele de nisip curg peste mine şi pisica roşcată pe care
o ţin în braţele de lemn
ascultă cum mi se zbate inima ca o ciocănitoare ţicnită
ştie cu certitudine cum se termină poveştile de felul ăsta

ochii ei ca pastilele de relaniu ca
roţile bicicletei pe care fetiţa vecinilor o conduce strigînd:
bicycle, bicycle în ritm cu Freddie – preferatul verişorului care
stă lîngă fereastra deschisă cu o boxă pe pervaz şi priveşte
afară, fumînd
zilele cînd vedeam lucrurile despre care povestesc murind cu o
pisică în braţe
ştiam că fotografia pe care o va face fotograful criminalist
îl va pensiona pe comisar care pînă la sfîrşitul vieţii se va
întreba
ce ţinea pisica roşcată în gură lîngă corpul neînsufleţit
    221.jpg

POEMUL MANSARDEI

mişcările fierbinţi alunecau în părţi diferite
urmele pe lenjeria de pat au scos-o din minţi pe matuşa Vera
care umbla semigoală prin cartier bolborosind furioasă
futicioşii curvarii dracului cînd au să piară odată

îţi povesteam despre dragostea care trăieşte în noi ca o vulpe
în vizuină
care doarme dar cînd se trezeşte muşcă şi linge sîngele roşcat
corpurile noastre se rostogolesc atunci din noapte în noapte
ca pepenii verzi ai mătuşii Vera pe caldarîm la vale
care este batrînă şi grasă face pipi din picioare ţin minte striga
ghiavole unde eşti să vină mă-ta să te ieie odată
şi mergea după casă în sarai unde ţuica pic-pic
umplea borcanele pîntecoase sau dacă vreai bosumflate
dar îţi povesteam despre dragostea care trăieşte în noi ca nişte
păpuşi ruseşti interminabile şi de aceea foarte frumoase
cînd alte mişcări fierbinţi vor aluneca în părţi diferite
gura ta va fi o mansardă roşcată şi va zîmbi

   

Nicoleta Cliveţ – Eseu despre Iulian Fruntaşu (în Tiuk!, nr 2)

Beata in marsupiu

Tot „povestind despre lucruri cu gheare si colti ce ranesc singuratatea”, Iulian Fruntasu ajunge sa scrie o poezie in care cautarea febrila a unei certitudini, cautare mereu frustrata, se origineaza intr-o melancolie densa, compacta, plutind ca un halou peste toate versurile, fiind asadar greu de localizat punctual. Depasind locul comun al debutului cu o culegere de poeme in care selectia si constructia de ansamblu nu mai intra la socoteala, Beata in marsupiu (Ed. Cartier, Chisinau, 1996) se impune ca un volum elaborat, alcatuit din texte ale caror teme, obsesii, expresii chiar, actioneaza dupa principiul vaselor comunicante. Aparent, ele imprima discursului un contur pulsatil, neoexpresionist, dar de o specificitate ce frizeaza pe alocuri (ca pe vremuri la Ion Muresan) ermetismul. Desi spune „eu”, insa nu cu mare usurinta, poetul se reveleaza mai degraba ca un spirit criptic, extrem de atent la folosirea cuvintelor, cu care si are, de altfel, o relatie tensionata. Atit de tensionata, incit la capatul efortului de a spune totul din prima si dintr-un foc, fie ca e vorba de incandescentele carnii sau de spasmele fiintei, se profileaza tacerea: „O revenire continua, imi povestea, la tacerea curgatoare din vene/ peste corpul alb peste cartile negre/ peste poemul care spune spectacol Bonanza” (Spectacol Bonanza). Asaltat, chiar asediat de o realitate golita de sens, ce se metamorfozeaza terifiant pe parcursul unei traiectorii avind ca tinta polul negativ al existentei, poetul nu mizeaza atit pe ratiune, cit pe o perceptie viscerala a trecerii. Indiferent daca drumul spre neant ia forma alunecarii, a curgerii sau a rostogolirii, la nivelul sensibilitatii poetice vibratia e in primul rind una carnala. Angoasa rascoleste mai intii trupul, la fel cum haosul, moartea halucineaza in maruntaie. Acest „razboi al sfirsitului lumii” se da la nivelul bios-ului, astfel incit ratiunea, coplesita de spectacolul anihilant, abia de-si mai poate juca rolul secundar: ” curva de catea se rostogolea musca din mine schelalaia/ ma gindeam are sa vina batrinul schiop cu foarfecele ruginite/ are sa-i taie floacele negre – poftele nepotolite/ are sa alerge atunci dupa mine are sa-mi linga calciiele sa roage// s-o privesc asa cum o priveam mai demult cu un singur dinte/ inmuiat in saliva ce-i curgea peste titele albe tremurinde/ ma va ruga s-o privesc asa cum o priveam doar pe ea inecindu-ma/ curva de catea stia – ochii ei albastri adinci ca desperarea chemau// si atunci a venit batrinul i-a taiat floacele si le-a aruncat departe/ s-a invirtit in piciorul beteag chicotind aliluia pe fruntea/ invinetita ii aparusera cuvintele dorinta este un gind -/ ac in crapaturile memoriei – stii ca exista dar nu-l prinzi niciodata „. Dincolo de certitudinea mortii, nu se intrevede nimic. Doar iubirea („acesta apropiere mereu/ dincolo de orice poem”) are darul de a salva, temporar, de la implozie. Si o face in acelasi registru epidermic, de o senzualitate eliberata de tabu-uri si inhibitii (Cel mai lasciv poem); sub semnul lui Eros, inclusiv mutatiile astrale devin posibile: „luna de rostogolea pe cer, ah!/ nourii treceau peste ea, incet/ curul tau se misca de la/ o margine la alta/ a patului// curul tau alb, rotund lumina/ cerul ochilor mei unde noaptea/ se retragea umilita// cind/ in patul meu/ ah! curul tau/ se misca// cum astepta/ nerabdatoare, incintatoare/ the dark side of the moon/ madularul meu ce venea gifiind, hohotind/ la tacerea vecinilor din dreapta – / micii batrini care incetau sa mai foraie/ pentru a ne asculta/ scapind saliva pe cearseaf, pe podea/ trimbitind iu-hu-u! la tacerea vecinei din stinga -/ liceana ce se oprea din �rele si luna ne-/ asculta si isi obosea/ degetele subtiri de adolescenta// cind/ curul tau se rotogolea pe cer/ nourii treceau peste el, incet/ luna se misca de la o/ o margine la alta/ a patului” (Poem de dragoste). Daca „si urechea putreda a lui dumnezeu” zace „tocmai in baie” (Poemul urechii), inseamna ca singura sansa – daca nu de salvare, macar de aminare a propriei descompuneri – ramine dragostea. E drept ca, pentru Iulian Fruntasu, „dragostea este o tirfa batrina care abia mai respira”, dar supavietuirea, inclusiv a sa ca poet, pare sa depinda de reusita eternizarii acelui „abia mai respira”.

(Tiuk! nr. 2)