Arhiva

Archive for Martie 2009

Alexandru Vakulovski în „micul Ftiriadi”

sandu-vakulovski-micul-ftiriadi

Ridicat de ia însuşi
concept editorial underground
în Micul Ftiriadi, numărul din 20 mai 2003
volantă săptămânală cu aer(e) literar(e)

Baza de date: Autori

I. Fişa individuală
Nume: Vakulovski
Prenume: Alexandru
Presudonim(e) literar(e): Sandu Vaculovschi, Alexandru Canzoni, Sachi
Data şi locul naşterii: 9 aprilie 1978, Republica Moldova (Antoneşti, jud. Tighina)
e-mail: vakulovski@ yahoo.com
Cărţi publicate (titlu, an, editura): Pizdeţ (Aula, 2002), Oedip regele mamei lui Freud(Aula, 2002), Ruperea (Ridicat de ia însuşi, 2002)
Premii obţinute: Premiul Familiei Esinencu, 2002, pentru Pizdeţ
Colaborări: Tiuk!, Contrafort, Steaua, Apostrof, Viaţa românească
Cenacluri frecventate: KLU
Lecturi în cenacluri, cluburi: La Serioja (Chişinău), Litere (Bucureşti), KLU (Cluj)
Debut revuistic: Steaua Roşie (…1989, Ştefan Vodă)
Debut în cenaclu: La Serioja (Chişinău)
Debut on-line: Tiuk!
Debut sonor (înregistrări Radio cu lecturi, casete audio difuzate public): ProFM Cluj, 2002, KLU în colaborare cu radio pirat FF (Cluj), Radio MIX, 2003
Debut underground: Ruperea
Debut în volum: Pizdeţ, Oedip regele mamei lui Freud, Ruperea

II. Topuri
1. Edituri: Nu avem edituri de top, poate ajung cândva alea care sunt acum underground
2. Reviste literare: Tiuk!
3. Cartea de poezie (1990-2002): Dacă ţi-aş răspunde ai zice că sunt prea subiectiv

III. O…
– întrebare pentru scriitorul preferat: Da’ de ce, băi?
– idee pentru o „viaţă” literară mai bună: CUBA
– problemă cu/pe care s-a confruntat/a observat-o de când a „intrat” în literatură: Cine a furat totuşi sandwichul?

IV. Întrebări cu caracter opţional:
1. Ce ţi se pare „în regulă” în literatura română actuală? Nimic
2. Ce ţi se pare „în neregulă”? (ce te intrigă/nemulţumeşte/atacă) Totul
3. Ai vrea să trăieşti din scris? Da.
4. Cum „cuantifici” performanţa în literatură? (Premii, nr de cititori, statut literar) Nu ştiu, probabil mulţi bocanci, tricouri, bere…
5. Ai un model de performanţă? Eminem
6. Ce ar trebui să includă un management literar performant? Bani.

V.
1.Un autoportret (în cuvinte): Ras, la computer, cafea, ţigări, Paraziţii, Luna Amară, Andrei Gheorghe
2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra) O generaţie din internet-cafe-uri, mult hip-hop & rock

VI.
1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?
„Din 2 cuvinte 3 le zic în glumă,
Măcar o dată-n viaţă vreau să fut pă Lună
Din 2 zile 3 tot trec în glumă
Măcar o dată-n viaţă am să fut pă Lună”

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? ce nu ţi-aş dori (vreodată)?
Lectură plăcută! Să nu te afli în WTC!

Anunțuri

Alexandru Vakulovski a fost expulzat

Detalii aici

Susţineţi cauza lui Sandu trimiţând un email pe adresa vakulovski@gmail.com.

Un interviu din 2002 cu Sandu.

E bine uneori să nu cunoşti oamenii până la capăt, dar totul ar părea atunci atât de frumos! Mai ales că în România se zâmbeşte mult (şi) pe stradă.

(Interviu cu Alexandru Vakulovski)

Născut pe 9 aprilie 1978. Din 1995 – student la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Litere, de unde se transferă, în 1997, la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. Publică eseuri, proză şi poezie în majoritatea revistelor culturale din România. Redactor-fondator al revistei-web TIUK! (www.tiuk.reea.net), fondatorul cenaKLU-lui KLU. Debut cu trei cărţi în 2002: Pizdeţ (roman), Oedip regele mamei lui Freud (poezie) şi Ruperea (teatru). În curs de apariţie – „Cactuşi albi pentru iubita mea” (roman, Editura IDEA, Cluj).

Mihai Vakulovski: Sandu, deşi scrii şi publici, în cele mai prestigioase reviste culturale, de foarte mult timp (cu toate că ieri ai împlinit abia 24 de ani) debutul tău în volum(e) a venit abia în săptămîna trecută, – însă ce debut!,- cu roman („Pizdeţ”), poezie („Oedip regele mamei lui Freud”) şi teatru („Ruperea”). Cum şi de ce s-a întîmplat să debutezi editorial după atîţia ani şi cum e să debutezi, în aceeaşi săptămînă, cu trei cărţi de-odată, cărţi din genuri literare atît de diferite?

Alexandru Vakulovski: Am spus de multe ori: memoria falsifică. Voi încerca, fără să exagerez, să-ţi răspund în culorile pe care le-am simţit atunci. N-am debutat mai înainte fiindcă nimeni nu a vrut să mă publice în volum – nu le convenea ceea ce scriam eu; fiindcă mai târziu mi se făcuse silă să car manuscrisele după mine pe la edituri; fiindcă, atunci când vreun volum era aproape gata pentru a fi editat întotdeauna intervenea vreo surpriză ş.a.m.d. Un volum de poezie („Ecstasy”-„Lauri pentru cap mort”) stă de 3 ani la Ed. „Paralela 45”, deşi e anunţat în catalog în fiecare an. Încă un volum,  „Soldaţi români în Afganistan”, construit din două părţi, aceea din interviuri cu veteranii războiului din Afganistan fiind de-a dreptul şocantă, stă la „Aula”, deşi era gata, depusă la editură, cu contract iscălit, acum expirat, etc., înainte, mult înainte de 11 septembrie. Nimeni nu se aştepta că editorul va scăpa momentul să-l publice în septembrie, când toată lumea era mai mult decât interesată  de ce se întâmpla în Afganistan, carte căreia i s-a făcut reclamă în „Braşoveanul”, „Clujeanul”, „Orădeanul”, „Arădeanul”, în care am publicat, pe pagini întregi, fotografii şi texte documentare, volum anunţat şi acolo, la rugămintea editorului, ca „în curs de apariţie”. Această carte mi-a fost cerută, atunci, în Franţa, de către Bernard Noel, cu care m-am întîlnit la zilele fundaţiei „Tranzit”, la Cluj… Am zis că i-o trimit imediat, după ce apare aici.

E mişto să debutezi aşa, dar şi un pic obositor. E ca şi cum ai ieşi la pensie. „Oedip…” trebuia să apară în 1997,deci în secolul-mileniul trecut, apoi – în anul trecut, acum am s-o citesc ca pe o carte aproape străină, cu nostalgia timpului în care a fost scrisă, deşi a fost un timp groaznic, asemănător cu cel despre care scrie Dudu în prefaţa din „Salvaţi Bostonul”. Practic, aceste cărţi m-au salvat de la sinucidere, au fost scrise în momente în care nu aveam încredere în mine, când eram foarte iritat că trebuie să mă suport, că trebuie să şi suport să trăiesc în Europa de Est, ceea ce şi acum mi se pare iritant. Prietenii, în primul rând tu şi Laura, apoi scrisul, m-au ajutat să trec peste. Acum mi se pare greţoasă şi ideea de sinucidere.  De fapt, „Oedip…” trebuia să apară când aveam 16 ani, atunci a fost scrisă. Am dat-o la concursul de debut al editurii „Arc” din Chişinău. Mi s-a spus că am pierdut concursul din cauza unui singur vot. Concluzia juriului care a fost împotriva editării a fost – „să te mai coci”. Când te gândeşti că îmi spuneau asta nişte oameni deja putrezi, care în momentul coacerii lor scriau poezii despre V.I. Lenin, moldoveni şi partid, adică  amicul Em. Galaicu-Păun (care iniţial mi-a zis să depun manuscrisul, că n-are pe cine alege), A. Suceveanu şi E. Lungu, – aşa că Vasile Gârneţ degeaba încerca să-i convingă. Pentru mine conta foarte mult să debutez atunci. Ziceam că mă las de literatură la 20 de ani, cel târziu, dacă nu se va întâmpla să debutez până atunci.

Cu „Ruperea” a fost o surpriză foarte plăcută. A fost editată imediat după scriere. Datorită lui un cristian, la editura lui underground. Urăsc să mi se adune manuscrisele în sertar, nu te poţi bucura la fel când îţi apare o carte care ţi-a mucegăit în cutii sau sertare.

Volumele mele de debut sunt scrise în genuri diferite fiindcă sunt scrise în etape, stări şi locuri diferite. Aceasta contează foarte mult pentru mine.

–         Tot acum ai lansat, la Cluj, unde eşti student, un cenaclu-club, CenaKLU KLU, devenit instantaneu temă de discuţie, ca să zic aşa, pentru ziarişti, care n-au pierdut ocazia şi au umplut pagini întrergi despre Klu. Ce le-a trezit astfel interesul?

KLU e mai degrabă o mişcare decât un cenaclu. E o mişcare contraculturală, care nu recunoaşte canoanele oficiale şi o bună parte a sistemului. Suntem tineri, avem gusturile noastre pe care nu ni le lăsăm la împuţit alături de hoiturile trecutului cultural-social-politic ş.a.m.d. Noi vrem şi cerem ceea ce ni se pare firesc şi normal. Adică: legalizarea marijuanei, legalizarea prostituţiei, a permisului de port armă, dispariţia graniţei dintre R. Moldova şi România, dispariţia armatei obligatorii şi, pe viitor, a buletinelor de identitate, pedepsirea oricărui tip de cenzură. Aceste lucruri i-a interesat pe ziarişti, deşi sunt chestii la care se gândeşte fiecare tânăr. De altfel, şi celelalte, cele din al doilea manifest klu, cel  literar, li s-au părut clare, după cum au spus şi au scris.

KLU e o combinaţie de literatură (directă, spontană, începând de la texte din muzică până la inscripţii de la WC-uri publice), muzică, grafică, pictură, performance, instalaţii. Până acum la KLU au avut concerte „LUNA AMARĂ” şi Mircea Onofrei („GANGSTER’S BAND„) şi au citit proză, poezie şi teatru mai mulţi tineri din Cluj, Chişinău, Bucureşti, etc. Au expus lucrări Cosmin Maşca, Mao Tzau, Mihai Mateiu şi Mihai Racaru. Invitatul permanent al cenaclului e Gheorghe Perian, care, din cauza navetei, e prezent mai mult spiritual. KLU e organizat de revista web „Tiuk!” (www.tiuk.reea.net), Fundaţia „TRANZIT” şi de prietenii noştri de la „LUNA AMARĂ„.

–         Primele întîlniri s-au întîmplat într-un loc foarte fain, în Casa Tranzit…

– Doamna Csilla Konczi, directoarea fundaţiei, a avut bunăvoinţa să ne găzduiască acolo. Nu aş fi vrut ca să ne întâlnim la facultate, unde domneşte o atmosferă de plină putrefacţie. KLU a început demult, dar nu avea legătură cu publicul. Exista în întâlnirile noastre cu Doru Cimpoi, Baştovoi, Fruntaşu, Crudu, Serj Ţurcanu în Chişinău sau în Bucureşti. KLU e ceva spontan, sper că va exista şi la Braşov, Bucureşti, Chişinău sau în oricare altă parte. Numai să avem noi chef. Acum avem.

–         Cum şi cam la ce vîrstă ai început să scrii, şi, dacă îţi aminteşti, de ce?

– Am început să scriu devreme. Datorită tatălui. El mi-a sugerat, subtil, că scriitorii sunt un fel de supraoameni. Tatăl meu până acum nu a avut cărţi publicate doar din cauza regimului şi a vrut ca măcar noi să facem lucrul pe care el a fost împiedicat să-l ducă până la capăt. Degeaba scrii dacă nu publici, dacă cineva nu se bucură sau nu se îngândurează la cele spuse de tine. Cărţile noastre sunt cărţile lui. Probabil că el se bucură mai mult decât noi când miroase paginile proaspăt ieşite de la tipografie.

Dar am fost parţial conştient ce e literatura şi de ce scriu abia când am scris „Oedip…”, adică pe la 16/17 ani. Literatura nu se învaţă din cărţi, ci de la viaţă. E greşeala fundamentală a hipidioţilor de 80-şti, acum în vog(m)ă, deşi nu mai pot scrie nimic după căderea sistemului. Căci hipidioţi sunt, majoritatea. Cei din vârful canonului oficial. Literatura adevărată va începe odată cu noi, sunt sigur. De fapt, va începe să fie conştientizată, că ea există pe banerele de pe stadioane, pe grafitti, în textele din muzică, ea e peste tot. Chiar şi în cărţi. Cine nu mă crede – să-l citească pe Federman, pe Henry Miller, pe mine şi pe cei care scriu (la) KLU!  

–         De ce ai hotărît să vii la studii în România, după cîţiva ani de filologie la Chişinău şi A coincis România din mintea ta de atunci cu România pe care o cunoşti, atît de bine, acum?

– Sigur că nu. România a fost pentru mine un vis, cum e, pentru mulţi, America. Şi am ajuns într-o ţară la fel de dezvoltată ca şi R. Moldova, doar că aici se editează mai multe cărţi, majoritatea, de altfel, inutile, sunt mai scumpe ţigările, nu-ţi poţi găsi un serviciu normal fără „mafie” şi, dacă fumezi un joint, te bagă la pârnaie la un loc cu criminalii. În Moldova, cel puţin, vezi foarte uşor cine e „capitalist” şi cine e „comunist”, aici fiecare activist crede că a descoperit legile economiei de piaţă. Basarabenii se cară în România şi Moscova, iar românii se cară în Ungaria şi până la urmă toţi ne vom căra în Olanda sau în Cuba.

sandu-vakulovski-11

–         Despre profi, mai ales cei universitari, care au un loc destul de important în romanul tău… Parcă aş mai fi vrut să te întreb ceva despre ei, dar, amintindu-mi de roman, cred că ai înţeles despre ce e vorba… A contat, pentru ei, că eşti basarabean, e reală imaginea studenţilor basarabeni despre profesorii români, că-s cam bădărani, cam paranoici?

– Această imagine e sută la sută adevărată şi nu e numai a studenţilor basarabeni. Pot să spun că am mai mulţi prieteni români decât basarabeni şi toţi sunt de aceeaşi părere. Majoritatea profesorilor sunt nişte lingăi care, când au prins ceva putere, se vreau dictatori. Sunt tâmpiţi, fiindcă au fost aleşi să rămână la universitate de nişte şobolani ca şi ei, care îşi căutau discipoli mai proşti, nu cumva să fie depăşiţi. Dar despre universitate va fi următorul manifest klu…

Pentru profi faptul că sunt basarabean a însemnat direct că sunt un cretin, un imbecil care nu e în stare să facă nimic. Aşa sunt primiţi în universităţi toţi basarabenii. Bine că măcar generaţiile trecute au băgat frica în ei. Un prieten, Vasile Ernu, când era întrebat dacă e basarabean, le spunea că e evreu din Odesa. Atunci ăştia nu mai ştiau cum să-l catalogheze. Dacă le-aş răspunde şi eu aşa, nu ar fi tocmai fals.

–         Şi poezia şi, mai ales, manifestele, şi proza ta sînt foarte „sociale”, ca să zic aşa. Crezi că scriitorii tineri nu mai cred în arta pentru artă, bla-bla?

– Poţi crea artă pentru artă atunci când eşti pe deplin liniştit din punct de vedere social. Cum eu vreau să mă angajez ca vânzător de ţigări sau de papuci şi nu reuşesc acest lucru, cum sunt exmatriculat şi mai trebuie să şi mulţumesc pentru asta, cum adevărul în România e sinonim cu nebunia, cum în toată ziua văd-aud-citesc ştiri doar cu crime la TV, în ziare şi la radio, – cum pot să cred în artă pentru artă? Deşi e ceva frumos, ca soarele căzându-ţi ca o omletă în tigaie şi bla, bla-bla-blea. Ar fi fals. Deşi trebuie să recunosc că am scris poezie pentru poezie, proză pentru proză, dar de ele n-a avut nevoie nimeni. Deci nici tinerii scriitori nu prea cred în artă pentru artă. Ceea ce scriu eu e foarte social, aşa cum şi grafitti, şi inscripţiile preţurilor (care se schimbă continuu) ş.a. sunt la fel de sociale.

–         În afară de proză – poezie – teatru, scrii, de mai multă vreme, şi critică literară. Cum se împacă, în stiloul tău de tînăr scriitor, toate astea? Ce reviste citeşti, care ţi se par mai interesante? La ce revistă ţi-ar plăcea să lucrezi?

– Se împacă bine. Sunt anumite momente din viaţă care te fac să scrii poezie, altele – proză, altele – teatru, restul e critică. Uneori e bine să le combini. Scriu şi critică fiindcă vreau să-mi dau seama singur ce e cu celelalte, nu să aştept încurajarea sau negarea „cunoscătorilor”, aşa cum fac majoritatea care scriu „din talent”, care nu ştiu bine ce le-a ieşit.

Citesc mai multe reviste, dar nu chiar periodic. Uneori citesc cu mare plăcere o revistă descoperită într-o ladă cu ziare vechi, uneori îmi odihnesc ochii pe cotidiane sau pe „Hustler”, „Playboy”, pe care le colecţionează un prieten. Revistele pe care le citesc sunt cam acestea: „Apostrof”, „Contrafort”, „Vatra”, „Tiuk!”, „Viaţa Românească”, „Arca”, „Interval”, „Familia”, „Orizont”, „Timpul”, „Fracturi”, „Echinox”, „România literară” ş. a.  Nu pot să mă laud că le citesc integral şi număr de număr. Fiindcă o parte din ele sunt şi greu de găsit din cauza difuzării proaste. Integral citesc doar „Tiuk!”-ul, la care şi lucrez de plăcere! Aş lucra practic la oricare din revistele pomenite. Dar, în special, mi-ar plăcea să lucrez la „Academia Caţavencu” şi la „PLAI cu BOI”.

–         Despre maeştri, dacă ai avut aşa ceva. Ce scriitori ţi-au plăcut foarte tare şi. poate, te-au marcat? Există scriitori unanim recunoscuţi, cum ar fi, să zicem, Proust, care să nu-ţi placă deloc? Ce scriitori români crezi că nu trebuie să lipsească din bibliografia unui tînăr?

– Tata mi-a fost şi-mi mai este maestru. Apoi fratele mai mare care m-a ajutat să trec direct peste vârstele nasoale ale scrisului, care mi-a indicat anumite direcţii din ceea ce scriam ca fiind false, sau… Un mare maestru ar mai fi Dumnezeu, dacă există aşa ceva, care a făcut toate lucrurile aşa de frumose şi de încâlcite, că doar el le poate descâlci. În rest, fiecare prieten mi-e un fel de maestru. Nu contează dacă ei scriu sau nu. Învăţ să scriu şi să exist de la multă lume: de la băieţi de cartier, de la oameni care au stat pe muchia cuţitului – veterani ai războaielor din Afganistan şi Transnistria, de la băieţi care au fost împinşi să fure în Occident, de la drogaţi, de la mama, de la iubită, de la nebuni, de la bunicul care nu vorbea de anumite perioade din viaţa sa, de la bunicul care a murit înainte de naşterea mea, de la editori (în special de la Muşina), de la golul ce se deschide uneori în mine şi pe care trebuie să-l acopăr cu ceva, ca pe o saltea ruptă în mijloc. Mao să-mi fie martor.

Întrebarea ta despre scriitorii unanim recunoscuţi, dar care nu-mi plac mie conţine şi răspunsul – Proust. Ar mai fi mulţi, dar nu mă deranjează asta deloc: să le fie ţărâna uşoară.

Nu am fost şi sper că nu mă voi seniliza niciodată să fiu categoric în ceea ce priveşte o bibliografie obligatorie. Aşa ceva pur şi simplu nu există. Să-şi facă fiecare o bibliografie! Din bibliografia mea românească nu poate lipsi Creangă, Urmuz, Ionesco, ar fi timpul să-l mai citesc pe Goma. Şi pe alţii mai tineri.

–         Mi-e foarte interesat ce te-a învăţat Muşina, că pe mine „m-a învăţat” un singur lucru: că nu trebuie să ai încredere în nimeni (prin exemplu foarte personal, iar eu, totuşi, nu sînt paranoic) şi că s-a săturat să aibă totdeauna dreptate, iaca…

Că cu Dumnezeu m-am prins…

– M-a „învăţat” cum se iscăleşte un contract de editare a cărţii, cum tu, ca autor, nu mai contezi dup-aia, cum e să vii din Moldova ca să lucrezi pe 500 de mii pe lună, apoi cu 250 (acum, în 2002)… Oricum, tinerii în ziua de azi nu mai sunt recunoscători! M-a învăţat şi alte lucruri bune, dar atunci nu-l cunoşteam în ipostaza lui de la parter. E bine uneori să nu cunoşti oamenii până la capăt (au prea multă dreptate, ce ne facem cu ea?) –  dar totul ar părea atunci atât de frumos! Mai ales că în România se zâmbeşte mult (şi) pe stradă.

Cum îţi pare viaţa literară, românească, actuală? Ce-ţi place  şi ce nu chiar în cercul ăsta, al literaţilor? Prin ce se deosebeşte, din cîte ai observat, viaţa literară la Cluj – Bucureşti – Chişinău?

– Mi se pare oribilă, dezechilibrată, ca, de altfel, tot „sistemul” din România. Nu-mi place nimic în cercul literaţilor. Mi-e ruşine când cineva mă prezintă ca scriitor. Nu din cauza că nu-mi place ce fac, ci pentru că eu nu mă consider unul de-al lor, din lumea murdară a scriitorilor, de aici şi din R. Moldova. Nu întâmplător, când cineva vrea să te facă nebun, îţi zice pur şi simplu poet. Şi cum tot românul s-a născut poet… Cum o carte ca „Anii nebuni ai socialismului” de Ştefania &T.T. Coşovei poate să rămână neobservată? Oare nu din cauza că îi cam rade pe optzecişti şi nu numai? Şi alta, de exemplu jurnalul lui Cărtărescu, un volum catastrofal, să fie atât de mediatizat ş.a.m.d., de zici că Lenin a mai lansat o carte. Nu am nimic cu optzeciştii, mă enervează că regulile aberante ale jocului de înainte de ’89 au rămas la fel, că au fost la putere 60-iştii, apoi 70-iştii şi acum, normal, 80-ciştii. Aşa s-a dus generaţia 80 la râpă.   

Viaţa literară din aceste oraşe nu se deosebeşte mai cu nimic. Doar că fiecare e cu scara lui valorică aberantă. De exemplu, Gheorghe Perian nu e prea băgat în seamă prin Cluj, deşi e profesor acolo, în schimb „zei” sunt nişte scriitoraşi de care nimeni n-a auzit în altă parte. În Chişinău vin poeţi ce sunt prezentaţi ca fiind foarte importanţi în ţară, dar care de fapt… Peste tot e o luptă scârboasă pentru teritoriu, aşa, ca la şobolani.

–         Eşti tipul scriitorului mereu în acţiune, care scrie mult. Deşi au cam trecut anii glorioşi ai socialismului, ai un „sertar” „dobă de carte”. Şi la ce lucrezi acum, deci?

–   Lucrez în continuare la câteva volume începute demult. Unul e de proză (scurtă/roman) şi e aproape cu totul diferit de „Pizdeţ”. Apoi vreau să mai fac o carte despre/cu oameni impuşi să fure, în Occident, apoi vine „Poezia rock”, apoi alt roman despre care ştiu şi eu foarte puţin. Scriind, cu încetul mă las de scris, dacă nu e cumva amăgirea fumătorului. Între timp aş vrea să-mi bucur părinţii – să termin dracului odată facultatea. Că încep deja să cred că a fi student e o profesie. Mai departe habar n-am ce-am să fac. Poate am să intru-n NATO!

alexandru-si-mihail-vakulovski-foto-un-cristian1

–         Cum îţi pare literatura scrisă de tineri, acum? Ce scriitori tineri îţi par mai interesanţi?

– Mi se pare că tinerii au o direcţie bună în literatură. Dacă acum câţiva ani „postmodernism”, „Cărtărescu”, „Muşina”, „optzecism” erau nişte termeni sacri, dacă cineva nu era de acord cu părerea generală era considerat nebun, acum tinerii încep „să vorbească”, să spună ceea ce cred cu adevărat, de asta suntem cu toţii „nişte nebuni”. COMANDOul de la Chişinău, care mi se pare şi acum cel mai tare grup de tineri scriitori (Fruntaşu, tu, Baştovoi, Crudu) cam aşa a păţit. Pentru un poem în „Vatra” Fruntaşu a fost înjurat vreun an, despre tine nu e frumos să zic aici…, Baştovoi e clar „sisi, altfel cum să te călugăreşti de bună voie”, iar despre Dudu ce să mai vorbim?, el a devenit simbolul anumitor lucruri, despre care „lumea bună” aproape că nici nu mai vorbeşte, ci doar forţează un zâmbet frumos.

Tinerii mi se par pe calea cea bună, să-i dea Domnul lui Paul Goma sănătate că îl aducem noi înapoi. Sau mergem cu toţii la el. În afară de COMANDO, mi se par (foarte) interesanţi, cum zici tu, nişte tineri scriitori din Cluj, de care am fost surprins, deşi ne cunoşteam de ceva vreme. Ei scriau doar de plăcere, având o anumită iritaţie faţă de „mecanismul” literar românesc. Sunt Cosmin Maşca, Mihai Matei (ambii sunt şi pictori), Laura Francisca Marcu – un Urmuz combinat cu Daniil Harms, dacă vă imaginaţi aşa ceva. După ce i-am adus la KLU, sper ca lucrurile să se normalizeze. Îmi mai plac Eva Negru, UN Cristian, Ştefan Manasia, Nicoleta Cliveţ, Ianuş, Sandu Eftodi, Ruxandra Novac, Pavel Păduraru (sper că s-a dezalcoolizat), Cristian Sârbu (sper să fie viu), Doina Postolachi (sper…), Dan Sociu, mulţi autori anonimi de grafitti, băieţii de la „LUNA AMARĂ”, de la „PARAZIŢII” şi de la „METADON” care au nişte texte „superbe”, ca să-l parafrazez pe Mircea (Onofrei), ş.a. Sigur că sunt mult mai mulţi tineri buni. Cred că acum s-ar putea scoate o antologie a tinerilor scriitori care ar fi cu mult deasupra antologiei optzeciste a lui Muşina. Dacă cineva crede că fac glume proaste, acum, să devină sponsor şi fac eu antologia.

(aprilie 2002, Cluj)

Mihail Gălăţanu – „În care arta coboară pe plajă”

galatanufotoevzaudio aici

din volumul „Mortul îndrăgostit” (editura Vinea, 2008)

şi un interviu aici

Mihail Gălăţanu – un interviu inedit (V)

Aţi făcut distribuţia „Manualului de literatură” împreună cu Daniel Bănulescu…

El a venit la mine şi mi-a spus: hai să facem împreună MANUALUL DE LITERATURĂ.

Pe cine luăm? În afară de noi doi, am zis eu, că asta se subînţelegea. Pe cine? Pe Pop? Ok, ambii am zis da, fără rezerve. Şi Pop a fost înăuntru. Apoi, pe cine? – am zis eu. Popescu, a zis Daniel. Am zis că nu, n-ar fi drept, Popescu a murit, rămâne cu textele sale în urmă – şi nu e cinstit. Până la urmă, am fost de acord căci Popescu e Popescu.

Ce aşteptări aţi avut de această carte?

galatanu-foto-un-cristianA vrut să fie DECLARAŢIA GENERAŢIEI 90. Nimic altceva decât 90 înăuntru: asta a fost decizia. Şi „only the best”. Mulţi spuneau, cu tembelism şi incultură, că nu există 90.

BA EXISTĂ, am spus noi. IATĂ, dacă vreţi să faceţi abstracţie de asta, e treaba voastră. 90 EXISTĂ!!! „Manualul” era un manifest literar IMPLICIT, prin texte. Acestea au fost aşteptările mele, nu ştiu care au fost ale lui Daniel sau, mă rog, le pot, doar, aproxima.

Oricum NUMAI răuvoitorii pot spune că nu există 90 (am auzit mult timp această retorică). De ce nu mergeţi la revista NOUĂZECI, de ce nu mergeţi la LUCEAFĂRUL?

Vorbim de 4 reviste (Ziarul de duminică a fost un construct nouăzecist, ca şi Playboy-ul, care e tot o creaţie nouăzecistă), cartea cea mai mică e un manifest editorial, un cenaclu (Universitas), o editură (Vinea), de 10 autori de prima linie şi mulţi alţii de plan secund. E mai mult decât evident că nouăzeci-ul există în istorie.

Da, sigur, aşa e. Pe urmă, COCO şi ORIENTARI au fost reviste aproape exclusiv nouăzeciste. Dan-Silviu (Boerescu) are un dicţionar de scriitori, a numărat 600 de debuturi în perioada respectivă 1986-1999.

Ca să nu mai spun că Boerescu e printre primii lobby-işti literari, un fel de agent literar.

În plus, 90 nu a avut niciodată nimic împotriva generaţiei 2000. Chiar i-am ajutat să scoată capul. L-am luat pe Ianuş la Playboy, ne cunoşteam din 1996, eram prieteni foarte buni sau, mă rog, măcar buni, pe vremea aia. Petreceam, în redactie, cel puţin 8h. Generaţiile trebuie să se iubească între ele chiar dacă, uneori, se neagă, aşa, cocoşeşte.

Dar, uite, moare un poet ca Petre Stoica.

Ce mai contează ce generaţie e?

Orgolii stupide. Acum, nici noi nu mai suntem nouăzeci. Suntem Daniel Bănulescu, Ioan Es Pop, Cristian Popescu, Mihail Gălăţanu etc.

Mihail Gălăţanu – un interviu inedit (IV)

Când v-aţi decis să deveniţi scriitor? Şi când aţi conştientizat acest lucru?

De fapt, nu m-am „decis” niciodată. Eu o văd religios, ca pe o vocaţie. Să fiu artist e năzuinţa, vocaţia, credinta nu meseria mea deşi, recunosc. E şi o meserie e o vocaţie mesianică, eu aşa o văd un martiriu hristic, dar prin Logos, prin cuvânt, o mărturisire,

iar eu sunt Martorul. Dacă mă întrebi când am conştientizat că sunt scriitor atunci da, foarte devreme: 15 ani, cel târziu 17.

Există un model în familie sau în copilărie? La şcoală sau în viaţa personală s-a întâmplat ceva care v-a dus spre literatură?

Da, sigur, e un model. Cred în modele cu tărie. Cel mai puternic e al MAESTRULUI meu. Îl numesc, fiindcă aşa vrea el, ÎNDRUMĂTORUL PE CALE. Au fost mai mulţi îndrumători şi profesori care m-au dus înspre literatură. La 8 spre 9 ani câştigam premiul naţional pentru monolog literar la o tabără din Ştefeşti-Prahova. Mama a fost chemată la şcoală de învăţătoare şi doamna Chivu i-a spus: „fiul dvs va ajunge jurnalist sau scriitor, are o vădită înclinaţie spre asta”. Au mai fost profesori cărora trebuie să le mulţumesc: Latiş, Safta, profi şi profe de literatura română şi de engleză sau franceză.

MAESTRUL, şi el scriitor, este DIMITRIE LUPU. Alex. Ştefănescu este alt arhetip, el este MENTORUL.

Pe Dimitrie Lupu când l-aţi cunoscut?

Relaţia MAESTRU-DISCIPOL este baza lumii noastre. E covârşitoare în tradiţia ORALĂ până la apariţia tiparului. A fost baza evoluţiei spirituale. Totul ţine de INIŢIERE, care nu numai că e posibilă, e divină. E şansa vieţii mele. Fără iniţiere n-aş fi ceea ce sunt, atât cât sunt. Iar iniţiaţi sunt foarte puţini. Îţi spun două nume: Vasile Andru şi Dan Stanca.

În 1980 l-am cunoscut pe Dimitrie Lupu, aveam 16-17 ani. A avut un mare rol în plecarea mea la Bucureşti. Tot timpul m-a împins să o fac. Mi-a pus în mână Esenin, Daniil Harms.

L-am întâlnit într-un cenaclu literar în care fusesem dus de un soi de unchi al meu mai îndepartat, NICOLAE MAFTEI, care scria şi el, fost coleg de celulă cu Gheorghe Gheorghiu-Dej căruia, însă, îi spusese că socialismul a luat-o pe o cale greşită. Dej i-a răspuns: „ai fi meritat să fii omorât pentru asta, dar pentru că ai luptat pentru comunsim în anii 30, când ai fost în celulă cu mine (erau buni prieteni atunci), te iert”. Şi NEA NICU MAFTEI şi-a petrecut restul zilelor confecţionând felinare de tablă pentru cruci, la cimitir.

MENTORUL este un mare ajutor pe lume, dar MAESTRUL ÎŢI CREIONEAZĂ lumea interioară, te modelează pe nevăzute. Amândoi au avut un lucru comun: au crezut în mine până la capăt. E F. IMPORTANT să creadă cineva în tine necondiţionat până la capăt.

Deci aveaţi un scriitor în familie

Da, într-un fel. Şi tatăl meu a scris versuri, dar şi verişorul meu de la Cluj care s-a spânzurat la 32 de ani. Se numea MIRCEA GĂLĂŢEANU, dar semna MIRCEA GLOD.

A fost bun prieten cu Muri, Ion Mureşan şi cu Radu Săplăcan.

galatanu-la-iasi1

Petre Stoica (1931-2009)

Petre Stoica s-a născut la 15 februarie 1931. Absolvent al Facultăţii de filologie (secţiile română şi germană) din Bucureşti. Corector la ESPLA şi editura Univers, redactor principal la Secolul 20. În 1995 părăseşte definitiv caputala, întemeind în oraşul Jimbolia, judeţul Timiş, „Fundaţia culturală româno-germană” care îi poartă numele.

„De ce trăiesc în mediul rural?

vedeţi aici mai există găini autentice

mărarul a rămas tot mărar

iar ciupercile sunt naturale

ca de altfel şi expresiile ţăranilor

da întreţin relaţii excelente în special

cu pădurarii

nu vă asigur

sunt de acord să trecem la altele

câte premii literare?

drept să vă spun nu-mi amintesc prea bine

mai importante cam vreo patru sute

desigur cel al crescătorilor de albine

m-a bucurat cel mai mult

primam cum ingenii laude

cartea mea de căpătâi?

trepetnicul

dintre fructele exotice prefer corcoduşele

nu pot răspunde scuzaţi-mă

eroare nu mă aflam în nici o cabină telefonică

mă aflam la Pago Pago

nu pot răspunde scuzaţi-mă

da da sunt absolut convins

azi nu mai fabrică nimeni arme de exterminare

evident cu excepţia viespilor

exact sunt foarte bogat

posed câteva creioane tocite şi mai multe flacoane cu paciuli

rude?

destule din păcate rude sărace

de unde aţi aflat?

bunica mea a murit de mult

într-adevăr îi plăceau acadelele

ce hobby?

ţintarul adevărul praştia cu recul

şi eu vă mulţumesc”

(Interviu, I din volumul Copleşit de glorie, 1980)

Peste 25 de volume de versuri, între care: Poeme, ESPLA, 1957 (debut), O casetă cu şerpi (1970), Bunica se aşează în fotoliu (1071), Iepuri şi anotimpuri (1976), Un potop de simpatii (1978), Piaţa Tien-An-Men II (1991), Vizita maestrului de vânătoare (2002); 5 volume de memorialistică. E tradus în sârbă, germană, maghiară, slovacă. Traduce strălucit din Georg Trakl, Yvan Goll etc. Autor al antologiilor, de mare impact asupra liricii româneşti postbelice, Poezia germană modernă, ed. Minerva, 1967, şi Poezia austriacă modernă (în colaborare cu Maria Banuş), ed. Minerva, 1968. Dintre numeroasele distincţii literare: Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1971, 1974), Premiul Uniunii Scriitorilor (1976, 1980, 1991), Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Botoşani (1994), Premiul Festivalului de poezie Bucureşti (2000), Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor (2001), Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler. Cetăţean de onoare al oraşului Jimbolia şi al municipiului Botoşani. (prezentare publicată în volumul 4 al Dosarului cenaclului Euridice, coordonator Marin Mincu, ed. Pontica, 2005)

petre-stoica

„Aminteşte-ţi totdeauna leşia după-amiezilor cu recolte sărace

reţine faptul că sunt un mort mai frumos decât mortul de ieri

transmite complimente celor ce luptă anonimi împotriva şobolanilor

pune o cunună de paie pe pieptul meu cândva străbătut de curenţi marini

ştii că am fost părintele calfelor care trăiau în încăperi igrasioase?

amintirea lasă-mi-o să doarmă ca o vioară scumpă în cutia ei pluşată

e greu să ştii unde vei ajunge gândindu-te mereu la miasmele timpului

află că eu nu am avut o mătuşă care să mă declare arhitect genial

acoperă cu frunze penarul meu şi îndepărtează-te foarte discret

în numele meu aprinde o lampă şi luminează calea celor rătăciţi în vis

dăruieşte pahare de cristal degetelor mânjite de funingini grase

lasă pământenii să creadă că am plecat într-un zbor de agrement

când te desparţi de tărâmul somnului meu luminos trage aer în piept

şi declară şesurilor prin care liberă a trecut copilăria mea

că nu am înşelat niciodată speranţa sturzului”

(Sfaturi pentru cel care doreşte să participe la înmormântarea mea)

Categorii:poezie Etichete:

Cartea de vineri – „Amazon” de Ştefan Manasia (cronică de Cristina Ispas)

manasia Ştefan Manasia

Amazon

Editura Vinea, Bucureşti, 2005

Ştefan Manasia se deosebeşe de colegii săi de generaţie în primul rând prin faptul că, deşi nu este posesorul unei credinţe mai puternice în poezie, pare mai dispus să se bucure de virtuţile ei, indiferent cât de repede le simte pălind. El îşi asumă de la bun început destinul de poet: „te gândeşti uneori la destinul tău de poet atunci / alegi o agendă cu coperţile verzi pe care o vei umple / cu versuri cum covorul de scame sau privirea / îţi va aluneca pe zidurile reci răzuind tencuiala / te gândeşti la obiecte minuscule inutile fascinatorii / la culorile lor ponosite sub rugină şi praf.” La Ştefan Manasia obiectele minuscule nu mai sunt numai inutile, dar încă şi fascinatorii, cel puţin la această primă vârstă a explorării. De fapt, poetul îşi asumă o atitudine romantică faţă de poezie decretând, deşi poate nu chiar atât de răspicat, că poezia nici nu mai este posibilă dincolo de această primă vârstă, care nu este atât copilăria celui numit Ştefan Manasia, ci copilăria omenirii, când oamenii încă mai comunicau cu îngerii prin parfum, în timp ce în vremea din urmă comunicarea cu îngerii se face prin duhori. Poetul nu este însă un explorator inocent, ci unul nostalgic, care se repune pe sine în scenă într-o vârstă a inocenţei, în timp ce rămâne captiv în vremuri corupte de însingurare şi melancolie: „şi atâtea lucruri visezi şi atâtea istorii îţi povesteşti / ca şi cum ai fi dintr-o dată ochiul lucios cu pete grena / al caracatiţei din abis / cercetând strălucirea planctonului / apariţia codului cu dinţi reptilieni / sau a antenelor rândunciii de mare / şi abia atunci realizezi cât de străin de toate vei fi / în înserarea ce-ţi apasă uşor vertebrele.”

Amazonul este simbolul tărâmului virgin, al naturii curate, strălucitoare, luxuriante, tărâm acum inaccesibil, dispărut sub civilizaţia distrugerii, la care poetul nu mai poate avea acces decât cu ajutorul imaginaţiei sau al cărţilor: „se apropie Criza Alergică Intoxicaţia Iluminarea / una din perioadele de asceză când (deschizi cartea / şi) gândirea vânează ca un peşte exotic simbolul / iar sufletul primenit ar putea sta lângă oricare / dintre acelea îmbrăcate în rasa sfinţeniei.” Ultimul om este cel corupt până în măduva oaselor de cultură (care aici este mai mult sinonimă cu civilizaţia), fiind nevoit să funcţioneze în interiorul şi prin intermediul ei. Poetul Amazonului nu se sfieşte astfel să alunece din atitudinea romantică în cea expresionistă şi apoi în cea postmodernistă, care le deconspiră apoi cu superioritate pe primele două. Şi totuşi, Ştefan Manasia nu este cu adevărat un postmodernist, din moment ce el continuă totuşi, chiar dacă până la o limită, să creadă în poezie. Nu în capacitatea ei de a mântui, dar în capacitatea ei de a crea, în condiţiile existenţiei, cea mai bună dintre lumile posibile, de a pune încă o dată în mişcare sângele:  „ai vrea să gândeşti ca insectele / ca ele să zbori în aerul pulsatil / pentru că totul repetă mişcarea oceanică a sângelui / pentru că totul îi aprinde sau îi diluează culoarea / pentru că numai el ar mai putea inventa o poveste / auzind cuvântul pasăre sau cuvântul araucaria / cuvântul ghindă sau cuvântul chiţcan / pentru că numai el îşi este victimă şi călău / gâlgâind pe culoarele oranj / irigând muşchiul bleg aprinzând inima şi capilarele / deodată totul să explodeze / petale petale petale.”

Totuşi, prima experienţă a poeziei nu poate fi decât dureroasă, prima înţelegere a propriului destin de poet nu poate fi decât pusă sub semnul tragicului, ca altădată la Mariana Marin sau la Ion Mureşan: „O cunoscusem : trăisem cea dintâi experienţă adevărată. /am încercat să plâng, n-am făcut-o, / soarele se scufunda în calcarul transludic al dealului. / dealul sub mine lumina. Am urinat în praful alb / şi-am pornit spre casă mâncând, cu desăvârşită tristeţe, murele.” Lumea devine acum, din prezenţă, pentru totdeauna re-prezentare, iar lupta cu limbajul se anunţă dură şi tragică: „plantele eram eu mintea mea peisajul ei reprezentat în concret / ştiam asta mă durea să n-o pot pune în cuvinte.”

O călătorie, cel puţin aparent, lipsită de primejdii pe Amazon, pe care o recomand fără ezitare.