Arhiva

Archive for the ‘Mihail Gălăţanu’ Category

Mihail Vakulovski – un chestionar (IX)

IX. Cel / Cea /Cei /Cele mai…

Cel mai…

Bun poem al meu este

Sper că nu am un „cel mai bun poem al meu”, sper să fie mai multe poeme foarte faine, eu aşa ştiu!

Important aspect pentru mine ca autor este să…

fiu eu mulţumit de existem, să fiu anshante de el, să-mi placă atît de tare încît să-l public de mai multe ori pe blog fără să-mi dau seama că l-am mai publicat!

Cea mai…

Mare gafă făcută de când „activez” în literatură a fost

Eu nu prea fac gafe, pentru că mă doare-n pana mea dacă fac „gafe”. >:) Dacă sincer – că am venit de la Bucureşti la editura lu’ Muşina la Braşov, amăgit de chestii-trestii – asta a fost o copilărie din partea mea. Să nu credeţi nimic în ce spune Muşina, dacă ce spune nu e despre poezie!

Cea mai mare emoţie am avut-o…

Sper să fie în viitor, totuşi, n-am de unde să ştiu.

Cea mai mare emoţie n-a fost pozitivă. Am fost emoţionat cînd tata mi-a zis: „De acum încolo eu sînt liniştit, pentru că am încredere în tine!”, după ce frate-meu şi-a rupt mîna şi eu l-am dus la spitalul raional, găsind singur maşină în sat, internîndu-l la spital, vorbind cu medicii etc., deşi eram foarte mic, un copil… Apoi, cînd veneam spre acasă pentru că… murise tata, din mers, din picioare… Eram în trenul Constanţa-Braşov, via Bucureşti, am ieşit la geam, mă uitam la munţi fără să-i văd (ştiu asta fiindcă îi admirasem la dus, făcîndu-le poze), am deschis geamul şi am scos capul afară, vîntul îmi ştergea lacrimile de pe faţă, care nu se mai opreau… M-am oprit înainte să intru în grădină, m-am aşezat, era în zori, nu puteam să cred, dar ajunsesem… Apoi… în sufragerie… era foarte, foarte frumos şi a deschis ochii. Eu nu plînsesem nici înainte, nici după, dar atunci n-a contat nici o educaţie din lume, nimic (cred că acolo am încremenit, pentru că după aceea se vorbea în sat că „unu’ n-a venit, iar celălalt n-a plîns”). Ei, în acel moment a intrat o „cumătriţă” de-a lor, care tot cerşea naftalină, îmi tot zicea să-i aduc naftalină din România, încît tata o poreclea „Naftalina”. A intrat şi ce crezi c-a zis? „Mi-ai adus naftalină?”…

Cele mai…

Mari speranţe mi le-am făcut cu

Cînd m-au vizitat părinţii la Braşov frate-meu deja îşi publicase trilogia „Letopizdeţ”. Eram sigur că e cel mai tare tînăr scriitor, iar părinţii au fost încîntaţi de ce le-am arătat, Braşovul, Peleşul şi Pelişorul, Sinaia, Branul, munţii, cetatea Rîşnov, am urcat la un şaşlîc pe Tîmpa care cade peste apartamentul nostru… Atunci am simţit că sîntem o familie faină, asta înseamnă cel mai bun lucru posibil pentru mine! Era înainte de prăbuşirea casei Usher, inevitabilă în orice familie…

Grele momente au fost atunci când

A murit tata şi mama nu-şi mai revenea din durere. Deşi eram deja la Braşov, am stat acasă vreo patru-cinci luni ca să pot să mă întorc cît de cît liniştit. Nu vroia să meargă la noi, dar nici nu-şi revenea, a fost îngrozitor…

Cei mai...

Mulţi bani i-am câştigat pe volumul

Păi, la debut am cîştigat premiul pentru cel mai bun manuscris, ceea ce a însemnat 900 de cărţi din primul tiraj de 1000 de exemplare, după care s-a tras alt tiraj. Volumul a luat şi premiul US pentru debut, ceea ce a însemnat un plic cu bani (niciodată nu ţin minte cifre, pentru mine nu prea contează aşa ceva, deşi unchiu-meu e prof de matematică). Am chefuit atunci cu vreo 20 de prieteni la barul de vizavi de cinematograful din centru, acela de la operă, parcă, doar din banii din plic, dar nu cred că mi-a mai rămas ceva pentru a doua zi… În rest – ştii cum se face, am avut cîte 20 de cărţi la volumele de poezie, la cartea cu holocaustul am avut doar 4 cărţi, iar la antologia de proză Tiuk! a negociat frate-meu şi mi-au revenit 10 cărţi din care a trebuit să trimit pe la autori 14, deci mi-am mai cumpărat ca să fac faţă… Pe locul doi vine „Portret de grup…” de la Tracus Arte, o editură pe care am avut ocazia s-o recomand mai multor scriitori şi proprietari de librării, deşi am publicat acolo de-abia de vreo lună-două…

Fericiţi oameni pe care i-am făcut cu o carte de-a mea

– În primul rînd pe mine, la primul volum. M-am dus la Arc cu frate-meu, mi-a zis Eugen Lungu, care era red.-şef atunci (era şi Dorin Tudoran pe-acolo în ziua aia), să iau o geantă mare, mi-a plăcut foarte tare cartea, şi frate-meu părea încîntat, iar cînd a venit la el un rus de prin Rostov, care a stat în aceeaşi cameră din aceeaşi închisoare în care a stat şi Lenin, alt Vladimir, care vindea peşte sărat prin Chişinău, şi mi-a spus că-s tare, dar că data viitoare să scot o carte mai groasă, frate-meu a zis: „Are dreptate”. Parcă şi bunicu’ era fericit de cartea mea, dar m-a dezamăgit cînd a început să mă laude, spunînd că „Mort în păpuşoi” e cea mai bună carte de poezie pe care a citit-o el… Tot tata a fost bucuros de-adevăratelea, şi la debut, dar şi atunci cînd a citit manuscrisul la „Portret de grup…”, şi de aceea i l-am dedicat lui, că i-a plăcut foarte tare.

Mihail Gălăţanu – CV literar

–         s-a născut la 11 septembrie 1963 în Galaţi

–         debut literar: poate fi considerat oricare din poemele publicate integral (toamna lui 1982) la rubrica DILIGENŢA POŞTALĂ din revista „Cronica”, cu recomandarea lui Emil Brumaru – sau chiar în „Luceafărul” (1980-1981) de poetul Geo Dumitrescu

–         debut (cu un grupaj mai amplu): 12 decembrie 1983, în SLAST (Suplimentul Literar Artistic al „Scânteii Tineretului”, condus de Ion Cristoiu), cu o prefaţă de Alex Ştefănescu, chiar în preziua morţii lui Nichita Stănescu

–         Premiul Naţional „CONFLUENŢE” pentru debut, 1984/1985

–         Debut în volum: ŞTIRI DESPRE MINE, 1987, ed. Litera, Bucureşti, sub îngrijirea eminentului redactor de carte Radu Albala

–         Martie 1990, George Arion îl angajează la „Flacăra”, unde va fi secretar general de redacţie şi membru în Consiliul de Administraţie al societăţii „Flacăra”

–         1991, redactor şef la „Flagrant”

–         1992, Cornel Nistorescu îl angajează redactor şef adjunct la „Expres”

–         al doilea volum de poezie, SCRÂŞNIND ÎN PUMNI; CU GRAŢIE, ed. Porto-Franco, Galaţi, 1993

–         bursier al Guvernului Francez şi al Comunităţii Europene

–         efectuează un curs postuniversitar soldat cu un Certificat în Relaţii Internaţionale (1994-1995). Îi are drept profesori, printre alţii, pe Alain Dauvergne, consilier al primului ministru francez Alain Juppe, şi pe Michel Wiewiorka, sociolog cu reputaţie europeană, tradus în România la editura Humanitas. Alţi profesori importanţi de la Le Figaro (Arlette Marchal) şi Agence France Presse (Cristopher Rocquefeuille)

–         ăn 1996 lucrează la „Ziua” pentru câteva luni, vreme în care organizează prima excursie românească de documentare la Cartierul General NATO de la Bruxelles

–         este angajat la revista „Capital”, unde va îndeplini funcţia de Senior Editor

–         apar două volume de poeme, BUNICUL KENNEDY, editura Noduri şi Semne, Galaţi şi EVANGHELIA LUI BARABAS, Editura Cartea Românească & ASB – Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti – ambele în 1996

–         apare (în 1997) cel mai bun volum de versuri al său de până atunci, MIREASA TUTUROR

–         un nou volum de versuri, „POETUS CAPTIVUS”, apărut în 1998 la editura Dominus

–         este corespondent de criză în Irak (februarie – martie 1998) pentru „Capital”, traversează deşertul (2000 km) cu un autobuz şi un jeep prăfuit

–         în 1998 i se naşte un fiu, Cristian

–         1999 aduce debutul în roman, MEŞTERII DE CLOPOTE, răsplătit ulterior cu premiul „Liviu Rebreanu” pentru roman

–         acelaşi an îi aduce mutarea la PLAYBOY, proiect pe care îş începe alături de Dan-Silviu Boerescu

–         2000 aduce volumul MEMORIALUL PLĂCERII – şi numirea sa ca redactor şef la PLAYBOY, ediţia română

–         2001 înseamnă primul volum de nuvele, STRADA PLANTELOR, la editura ALL, Colecţia „Proză românească contemporană”, dar şi două volume care au avut parte de o mediatizare fără precedent (pentru el): O NOAPTE CU PATRIA şi ROMÂNA CU PROSTII, apărute la editura Vinea

–         2002 a marcat apariţia unui nou volum de versuri, DIAPAZONUL PLICTISIT, editura Dominus

–         2002 a fost anul în care a lucrat în copywriting/creaţie, la agenţia GMP Advertising, full-time

–         în 2003, la chemarea lui Cornel Nistorescu, vine ca redactor şef adjunct pe Publicistică/Investigaţii, la „Evenimentul zilei”. Apare volumul MORMÂNTUL MEU SE SAPĂ SINGUR, poezie, editura Vinea

m-galatanu-3-1

–         în 2004 apare volumul APOCALIPSA PRINTR-O GURĂ DE OM, poezie, la editura Dominus

–         din martie 2004 e Redactor şef la revista „Flacăra”

–         2004 îi aduce Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru POEZIE

–         din 2005 este membru al PEN CLUB, secţiunea română

–         în 2005 se tipăreşte, la editura Vinea, volumul BURTA ÎNSTELATĂ, poeme, la care autorul ţine foarte mult – şi care are ca subtitlu CÂNTECUL INCREATULUI – sau CÂNTECUL CELUI CARE NU SE VA MAI NAŞTE NICIODATĂ

–         din 2006, membru în Consiliul Director şi, deopotrivă, în Colegiul Editorial al grupului de Presă Publicaţiile Flacăra S.A.

–         Romanul MIREASA FĂRĂ CORP îi apare în 2006 la editura MLR (Muzeul Literaturii Române)

Mihail Gălăţanu – „În care arta coboară pe plajă”

galatanufotoevzaudio aici

din volumul „Mortul îndrăgostit” (editura Vinea, 2008)

şi un interviu aici

Mihail Gălăţanu – un interviu inedit (V)

Aţi făcut distribuţia „Manualului de literatură” împreună cu Daniel Bănulescu…

El a venit la mine şi mi-a spus: hai să facem împreună MANUALUL DE LITERATURĂ.

Pe cine luăm? În afară de noi doi, am zis eu, că asta se subînţelegea. Pe cine? Pe Pop? Ok, ambii am zis da, fără rezerve. Şi Pop a fost înăuntru. Apoi, pe cine? – am zis eu. Popescu, a zis Daniel. Am zis că nu, n-ar fi drept, Popescu a murit, rămâne cu textele sale în urmă – şi nu e cinstit. Până la urmă, am fost de acord căci Popescu e Popescu.

Ce aşteptări aţi avut de această carte?

galatanu-foto-un-cristianA vrut să fie DECLARAŢIA GENERAŢIEI 90. Nimic altceva decât 90 înăuntru: asta a fost decizia. Şi „only the best”. Mulţi spuneau, cu tembelism şi incultură, că nu există 90.

BA EXISTĂ, am spus noi. IATĂ, dacă vreţi să faceţi abstracţie de asta, e treaba voastră. 90 EXISTĂ!!! „Manualul” era un manifest literar IMPLICIT, prin texte. Acestea au fost aşteptările mele, nu ştiu care au fost ale lui Daniel sau, mă rog, le pot, doar, aproxima.

Oricum NUMAI răuvoitorii pot spune că nu există 90 (am auzit mult timp această retorică). De ce nu mergeţi la revista NOUĂZECI, de ce nu mergeţi la LUCEAFĂRUL?

Vorbim de 4 reviste (Ziarul de duminică a fost un construct nouăzecist, ca şi Playboy-ul, care e tot o creaţie nouăzecistă), cartea cea mai mică e un manifest editorial, un cenaclu (Universitas), o editură (Vinea), de 10 autori de prima linie şi mulţi alţii de plan secund. E mai mult decât evident că nouăzeci-ul există în istorie.

Da, sigur, aşa e. Pe urmă, COCO şi ORIENTARI au fost reviste aproape exclusiv nouăzeciste. Dan-Silviu (Boerescu) are un dicţionar de scriitori, a numărat 600 de debuturi în perioada respectivă 1986-1999.

Ca să nu mai spun că Boerescu e printre primii lobby-işti literari, un fel de agent literar.

În plus, 90 nu a avut niciodată nimic împotriva generaţiei 2000. Chiar i-am ajutat să scoată capul. L-am luat pe Ianuş la Playboy, ne cunoşteam din 1996, eram prieteni foarte buni sau, mă rog, măcar buni, pe vremea aia. Petreceam, în redactie, cel puţin 8h. Generaţiile trebuie să se iubească între ele chiar dacă, uneori, se neagă, aşa, cocoşeşte.

Dar, uite, moare un poet ca Petre Stoica.

Ce mai contează ce generaţie e?

Orgolii stupide. Acum, nici noi nu mai suntem nouăzeci. Suntem Daniel Bănulescu, Ioan Es Pop, Cristian Popescu, Mihail Gălăţanu etc.

Mihail Gălăţanu – un interviu inedit (IV)

Când v-aţi decis să deveniţi scriitor? Şi când aţi conştientizat acest lucru?

De fapt, nu m-am „decis” niciodată. Eu o văd religios, ca pe o vocaţie. Să fiu artist e năzuinţa, vocaţia, credinta nu meseria mea deşi, recunosc. E şi o meserie e o vocaţie mesianică, eu aşa o văd un martiriu hristic, dar prin Logos, prin cuvânt, o mărturisire,

iar eu sunt Martorul. Dacă mă întrebi când am conştientizat că sunt scriitor atunci da, foarte devreme: 15 ani, cel târziu 17.

Există un model în familie sau în copilărie? La şcoală sau în viaţa personală s-a întâmplat ceva care v-a dus spre literatură?

Da, sigur, e un model. Cred în modele cu tărie. Cel mai puternic e al MAESTRULUI meu. Îl numesc, fiindcă aşa vrea el, ÎNDRUMĂTORUL PE CALE. Au fost mai mulţi îndrumători şi profesori care m-au dus înspre literatură. La 8 spre 9 ani câştigam premiul naţional pentru monolog literar la o tabără din Ştefeşti-Prahova. Mama a fost chemată la şcoală de învăţătoare şi doamna Chivu i-a spus: „fiul dvs va ajunge jurnalist sau scriitor, are o vădită înclinaţie spre asta”. Au mai fost profesori cărora trebuie să le mulţumesc: Latiş, Safta, profi şi profe de literatura română şi de engleză sau franceză.

MAESTRUL, şi el scriitor, este DIMITRIE LUPU. Alex. Ştefănescu este alt arhetip, el este MENTORUL.

Pe Dimitrie Lupu când l-aţi cunoscut?

Relaţia MAESTRU-DISCIPOL este baza lumii noastre. E covârşitoare în tradiţia ORALĂ până la apariţia tiparului. A fost baza evoluţiei spirituale. Totul ţine de INIŢIERE, care nu numai că e posibilă, e divină. E şansa vieţii mele. Fără iniţiere n-aş fi ceea ce sunt, atât cât sunt. Iar iniţiaţi sunt foarte puţini. Îţi spun două nume: Vasile Andru şi Dan Stanca.

În 1980 l-am cunoscut pe Dimitrie Lupu, aveam 16-17 ani. A avut un mare rol în plecarea mea la Bucureşti. Tot timpul m-a împins să o fac. Mi-a pus în mână Esenin, Daniil Harms.

L-am întâlnit într-un cenaclu literar în care fusesem dus de un soi de unchi al meu mai îndepartat, NICOLAE MAFTEI, care scria şi el, fost coleg de celulă cu Gheorghe Gheorghiu-Dej căruia, însă, îi spusese că socialismul a luat-o pe o cale greşită. Dej i-a răspuns: „ai fi meritat să fii omorât pentru asta, dar pentru că ai luptat pentru comunsim în anii 30, când ai fost în celulă cu mine (erau buni prieteni atunci), te iert”. Şi NEA NICU MAFTEI şi-a petrecut restul zilelor confecţionând felinare de tablă pentru cruci, la cimitir.

MENTORUL este un mare ajutor pe lume, dar MAESTRUL ÎŢI CREIONEAZĂ lumea interioară, te modelează pe nevăzute. Amândoi au avut un lucru comun: au crezut în mine până la capăt. E F. IMPORTANT să creadă cineva în tine necondiţionat până la capăt.

Deci aveaţi un scriitor în familie

Da, într-un fel. Şi tatăl meu a scris versuri, dar şi verişorul meu de la Cluj care s-a spânzurat la 32 de ani. Se numea MIRCEA GĂLĂŢEANU, dar semna MIRCEA GLOD.

A fost bun prieten cu Muri, Ion Mureşan şi cu Radu Săplăcan.

galatanu-la-iasi1

Mihail Gălăţanu – un interviu inedit (III)

Fiind de la Dunăre, pescuitul pare inclus între pasiuni. Aşa este?

Prima oară când am mers la pescuit aveam vreo şase ani, poate. Cu tata. E o amintire aproape imemorabilă. Dunărea era foarte aproape. Noi eram ultima stradă paralelă cu Dunărea. Strada de pe Râpa se chema Militară. Ulterior, Armata Poporului. Numărul:74. Urca spre Reghimentul 11 Siret. Dar nu sunt un pescar foarte bun. Pur şi simplu e o pasiune. Pescuit Sportiv. Pescuiesc de plăcere. Mă relaxează. Am fost de câteva ori cu Dan-Silviu Boerescu şi Florin Caraman în Deltă. Pentru mine, pescuitul e SATORI. Iluminare. E un antrenament ZEN. Nimic nu e mai relaxant. Poate nici sexul… Nu mă laud cu peştişorii pe care i-am prins. Mi-e milă de ei, sărmanii. Nu îi arunc în apă decât rareori. Sunt o fiară: îi frig!

Saramură?

Sunt mort după saramură. Şi după SCORDALEA. E mâncarea mea preferată. Mâncarea familiei mele. Cel puţin dinspre partea mamei. Tanti Dionisia făcea o SCORDALEA extraordinară. E o mâncare grecească absolut delicioasă. SCORDALI în greceşte înseamnă usturoi. Se pune mult usturoi şi se face o pastă din peşte şi pireu de cartofi. E iute, dar merge vinul după asta rău de tot.

galatanu-17-martie

Tanti Dionisia, care era negustoreasă de peşte, o făcea pe când aveam 4 ani. Îmi lingeam degetele. A fost mâncarea mea de referinţă. Era maestră. Nimeni, niciodată, nu a ştiut atât de bine. Nici chiar mama, care ŞTIA. Nici măcar fina mea de la Sulina, Carmen, nu e atât de meseriaşă, deşi e bună în SCORDALII. Radu Anton Roman îi dă reţeta în monografia sa culinară. E o mâncare de iarnă. Se face cu peştele din grindă. Sărat. Şi, eventual, afumat. Şi Nicole, soţia mea, ştie să facă, dar nu e chiar atât de pricepută.

Şi, ca bucătar, ce vă iese cel mai bine?

Oho, nimic. Nu sunt un bucătar priceput, mai degraba lamentabil. Nu am mână bună.

Sunt mai degrabă „consilier”. Ştiu dozele. Dar nu îmi place, nici nu pot să fac mâncare singur. Mâncărurile mele preferate sunt saramura, ciorba de burtă, ciorba lipovenească de peşte. Dar mănânc cu mare plăcere şi o pizza de la mama ei.

Mihail Gălăţanu – O noapte cu patria (audio)

O NOAPTE CU PATRIA

(audio autor)
Ce ţîţe mortale ai tu, fă Patrie,
trase în milioane de exemplare
Ce tiraj bestial şi cum îl difuzezi tu
ca să tragă toată lumea de ele – ca pă ziare
O noapte cu tine costă între cincizeci şi optzeci de miare.

Ce bani buni ai făcut tu la Stambul, fã Patrie, cu turcaleţi, arabi, cu libaneji şi curji,
în boscheţi sau direct din picioare.
O noapte cu tine visează orice muritor
după o noapte cu tine freamătă Occidentu’.

Toţi ştiu că eşti meseriaşă,
că bagi toată lumea în boale.

Cum dai tu din bucile tale,
cum împarţi mireasma hormonilor tăi,
porţionată pă chintale.

Ale tale sînt pîrîiaşele de spermă care-ţi curg printre sîni,
ale tale izvoarele de fecale,
ale tale muzeele oratorilor politici, de artă şi bale.
Ce frumoasă eşti, fă Patrie
şi cum ne laşi tu să ţi-o băgăm toţi printre picioare.
Stai şi la noi o dată, măcar o dată, fă patrie, că n-o fi foc,
să ne dăm şi noi drumu’ printre pădurile tale,
s-avem şi noi un copil cu Patria,
un copil din flori,
un copil din Faună şi Floră.
(şi Archipiade, şi Thais,
ei verişoara, de nu sora,
la care i-am tras-o sub cais
pînă i s-a înroşit aurora.)

Ce sfincte sfinctere şi roze rozete ai tu, Patrie
şi cîţi salcîmi tăiaţi de moromete.

Nimeni nu are atîta sinceritate ca tine,
nimeni nu dă atît de dezinteresat din picioare.
O noapte cu tine costă cît tezauru’ dă la ruşi,
cît Insula Şerpilor luată în gură
cincizeci de ani,
cît Basarabia tîrîtă prin lupanarele
Siberiei Orientale.

O noapte cu patria (editura Vinea, 2001)

L.I.T.E.R.A.T.U.R.Ă. – Mihail Gălăţanu, Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu

mihai-lansare

Mihail Gălăţanu – un interviu inedit (II)

Asta era porecla elevului Gălăţanu?

Nu, nicidecum. porecla sa era MĂLAI-VITEAZUL, în şcoala generală. De la MIHAI VITEAZU. Şi pentru că eram un copil contemplativ, cam molcom. Mă îmbrăcam greu la orele de sport. La liceu, porecla a devenit MONSTRUL. Eram un tip monstruos, deşi nu ca înfăţişare. MONSTRUL se referea la o trăsătură interioară. ERAM monstruos.

Interiorizat, necomunicativ?

Nu, comunicativ, extrovertit, sufletul petrecerii. Cum sunt şi acum. Dacă e petrecere, eu exagerez totul, o fac MONSTRUOASĂ, PANTAGRUELICĂ, până la capătul puterilor. MONSTRU însă viza şi memoria. Ţineam minte TOT. Şi acum am o memorie ieşită din comun.

Mă întâlnesc după 25 de ani cu o iubită. Şi îi spun cum era îmbrăcată în ziua în care am ne-am văzut ultima oară. Ce am mâncat şi cât. Ce am băut şi cât. Cât timp am stat în bar. Ce a spus: cuvânt cu cuvânt, citat. Am, e drept, o memorie infernală: atâta dar am şi eu. Ţin minte fiecare zi a mea, oră cu oră. Sau aproape.

Ce aţi vrea să nu ţineţi minte?

Aş vrea să nu ţin minte moartea mamei mele. În rest, cam tot. Mă deranjează când am făcut lucruri de care mă ruşinez, dar şi ruşinea e din viaţa omenească, când am fost slab sau debil, când nu am găsit replica sau când am făcut un lucru rău, prost. De altfel, îmi rememorez păcatele şi le regret. Obicei creştinesc.

Cum arăta Galaţiul anilor 70? Un oraş industrial. Locuiaţi la bloc?

Nu, la casă, pe Râpa. Apoi ne-am mutat la bloc. Toată copilăria mea, până la 13 ani şi jumătate am trăit la casă. Şi mai era şi Dunărea, Portul, Faleza, lacul Brateş, Plaja de dincolo de Dunăre.

N-a fost prea bruscă trecerea la bloc? Cum aţi resimţit-o?carteporto

Foarte bruscă. O lună de zile am vrut să mă mut înapoi în fiecare zi. Mi se usca cerul gurii de la căldura de la calorifer, caldura de bloc şi mama punea un vas cu apă, în fiecare zi, pe calorifer. La casă erau pomi fructiferi, foarte multe flori, stânjeneii, flori de mort, floarea mea preferată. Câinele, Bijou, murise de mult. Aveam însă pisici. Aşa că mi-a fost greu. Ne-am mutat pe 13 februarie 1977, la ora amiezii. La mai puţin de o lună, chiar de ziua tatălui meu, a fost cutremurul. L-am petrecut la etajul cinci. A fost un coşmar. Dar, la vremea aceea,  râdeam cu gura până la urechi de moarte. S-a stins lumina, băusem primele pahare de vin cu tatal meu, petreceam în bucătărie, când blocul de alături, turn, s-a aplecat pâna să se întâlnească cu blocul nostru. Mama ţipa ca din gură de şarpe, eram strânşi sub tocul uşii. Nu mai puteam deschide uşa din cauza înclinării blocului, clanţa  nu mai funcţiona. Aş fi fugit, dar mama era acolo şi n-am mai vrut să ies din bloc. Eram foarte speriat. Îmi amintesc că râdeam şi încercam să o calmez pe mama, care prinsese cutremurul din 40 (avea 13 ani, pe atunci, CHIAR vârsta mea) şi ŞTIA ce înseamnă. AM IEŞIT AFARĂ APOI, după ce se terminase şi am stat vreo oră sau două. Ne-am uitat la fundaţia blocului. Se crăpase.

Mihail Gălăţanu – un interviu inedit

Şi mama  a fost la fel, cam singură la părinţi. A avut o soră care a murit înainte de adolescenţă.

Mama a fost virgină până la 35-36 de ani, până la căsătorie. Tatăl meu a fost primul ei bărbat . A rămas imediat după nuntă gravidă. Ea, la prima căsătorie, el, la a doua.

Mama, o femeie brunetă, cu ten măsliniu, grecesc, cu ochi negri. Acesta e şi arhetipul frumuseţii feminine pentru mine. Aşa îmi place cel mai mult femeia: brună, ochi negri, păr obligatoriu lung, ca al mamei.

Dar mama  a avut un defect dobândit. A fost cocoşată. În cel mai propriu sens al termenului. A căzut dintr-un copac la nouă ani şi i s-a deformat coloana. Aşa a murit (anul trecut), Dumnezeu să o ierte.

La şcoală, eu eram fiul cocoşatei, iar mama, „cocoşata”.