Arhiva

Archive for the ‘Debut’ Category

miruna vlada – povestea cărţii (poemextrauterine)

Debutul meu a fost ca un carusel. Ca multe alte evenimente din viaţa mea. Traseul meu aşa zis literar de până la debut nu a fost sinuos. Dar nici spectaculos. M-am remarcat la orele de limba română prin textele foarte lungi, foarte alambicate (lipsite de coerenţă dar într-un mod armonios) şi mai ales prin faptul că scriam de capul meu, şi în afara obligaţiilor şcolare. Încă din clasa a 4-a. Ceea ce a făcut-o pe doamna învăţătoare să îmi dea diploma de „scriitoarea clasei” la absolvirea ciclului primar, moment la care şi acum mă uit cu invidie. Şi am ţinut-o tot aşa până în clasa a 9-a. La Olimpiadele de română nu aveam succes tocmai pentru că o luam prea mult pe arătură. În primii doi ani de liceu mi-am dat drumul zdravăn la robinetul condeiului. Scriam zeci şi zeci de pagini. Nutream şi o poftă teribilă de a citi din creaţiile mele tuturor celor din jur. Vroiam să ştiu dacă ceilalţi înţeleg ceva din ceea ce scriu eu. După ce am citit în cadrul Festivalului Gellu Naum şi am fost remarcată de Angela Marinescu, Mihail Gălăţanu şi Marin Mincu, am debutat în revista Luceafărul şi am citit la cenaclul Euridice. Era primăvara lui 2003. În vară, la târgul de carte Bookarest, stăteam pe terasa Teatrului Naţional şi cunoşteam scriitori şi eram fascinată. Angela s-a aşezat la masa mea şi am început să povestim foarte natural. Ţinuse minte câteva versuri de-ale mele şi lucrul acesta m-a dat pe spate. Ca şi când ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Pe lângă noi trece un domn cu mustaţă. Angela mă prezintă drept o tânără promisiune în poezie. Eu îi dau mâna stingherită. Acesta îmi întinde o carte de vizită şi îmi spune să vin pe la ei pe la sediu cu ceva poeme. După ce pleacă mă uit la nume: Călin Vlasie. În mine s-a dat apoi o luptă acerbă de conştiinţă. Nu vroiam să public, nu mă simţeam pregătită şi nu ştiam exact ce implică asta, dar aveam de ales între 3 oferte. Tocmai asistasem la acel fiasco creat de lansările întârziate cu vreo 2 ore (Ruxandra, Elena, Claudiu si alţii) ale editurii vinea şi încercam de fiecare dată să evit întrebările insistente ale lui Nicolae Ţone despre debut. La fel se întâmpla şi cu propunerea lui Marin Mincu de a debuta la Pontica, acesta considerând un drept moral de mă promova deoarece mă „descoperise” la liceul Eminescu. Eram totuşi total ruptă de luptele între orgolii şi după ce am fost o dată la sediul editurii Paralela 45 şi l-am cunoscut pe Gheorghe Crăciun, un om blând, care nu s-a speriat atunci când am intrat la el în birou (mai ales că întârziasem mult de la ora stabilită deoarece mă rătăcisem prin casa Scânteii) cu un braţ de hîrtii  (peste 200 de pagini) care trebuiau să facă parte din volumul meu de debut am decis că vreau să debutez acolo. Sprijinul lui Gheorghe Crăciun a fost foarte mare. M-a ajutat să sap în teancul acela de texte şi să scot ce e mai bun. La fel au făcut şi Angela Marinescu şi Nora Iuga şi Octavian Soviany. Eu nu îmi puteam da încă seama ce text funcţionează la nivel poetic şi ce nu. De cele mai multe ori mergeam orbeşte, pe instinct. După un travaliu de vreo 2 luni au ieşit Poemextrauterine.

Nu uit niciodată cum mi-a venit ideea titlului. Eram în maşină cu mama şi tata şi ne îndreptam spre nunta fratelui meu la Târgu Mureş. Mama îi povestea înflăcărată tatei despre o cunoştinţă de-a lor care tocmai avusese o sarcină extrauterină. Eu aveam în mână un pix şi o hârtie şi notam imagini culese din peisaj. Norez dintr-o dată: poem extrauterin. Mă obseda acea sintagmă. Şi zâmbesc. Îmi dau seama că mă defineşte foarte bine. Apoi pun la plural şi le unesc.   Am simţit că asta e ce trebuie. Un titlu pe care îl avusesem înainte fusese „Soarele de la Austerlitz” deoarece treceam atunci printr-o mare febră napoleoniană. Dar Poemextrauterine mi s-a părut potrivit. La fel i s-a părut şi lui Gheorghe Crăciun deşi acesta mă avertizase că un astfel de titlu i-ar fi putut canaliza greşit pe cititori, spre alte centre de interes decât cele cu adevărat importante. În două săptămâni cartea intra deja în tipar ca să apară la târgul Gaudeamus din noiembrie 2004 de la romexpo. Coperta are de asemenea o poveste frumoasă. Am vrut să fie ceva ultra metaforic acolo, dar nimeni nu a intuit ce e înfăţişat, din toţi cei pe care i-am întrebat. Colegul meu Florin Vitzman care a făcut fotografia a făcut mari eforturi să o realizeze. Era vorba despre radiografia mea de femur pusă pe geam astfel încât între picioare să se vadă soarele. Şi deasupra pelvisului se vedea un fel de vârtej negru, un efect neaşteptat al fotografiei. Şi cam aceasta e povestea primului volum de poezie din colecţia Debut a Editurii Paralela 45, care a rămas dealtfel şi unicul.

diana geacăr – „bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră” (povestea cărţii)

„bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră”,

ed. Vinea, 2005;

premiul Mihai Eminescu pentru Opera Prima, Botoşani

Povestea e foarte simplă. Aranjasem un manuscris, destul de prost, din care am trimis pentru tabăra de la Râşca. Probabil că a. urmanov a văzut ceva acolo, m-a selectat şi, la sfârşit, m-am trezit pur şi simplu că scriu altceva. Văzusem ce şi cum se scrie acum, am plecat acasă văzând cum aş putea scrie eu. În două luni după tabără, cred, am terminat volumul şi i l-am trimis lui a. urmanov. Mi-a sugerat titlul şi să scot câteva poeme.

Cartea a apărut şi a fost cam respinsă de mulţi cititori, poeţi sau critici, uneori şi şi, dar cum să nu fie dacă eu atunci respingeam marea literatură, Marea Minciună şi vroiam să transpire hârtia ura.

Ideea era următoarea: cum ai putea spune totul, dar, în acelaşi timp, să faci poezie? Fără metafore, fără epitete, fără cuvinte frumoase. Fără minciuni. Setea pentru sinceritate, discursul liber, disperarea de a construi o relaţie cu cititorul ca şi cum ţi-ar fi coleg de cămin, să-i spui tot pe hol, printre conserve turtite drept scrumiere, printre reşouri bolborosind a ciorbe şi cartofi prăjiţi sau şuşotind pe marginea patului, pentru că altcineva are seminar dimineaţa (disperare îngroşată cu faptul că am semnat volumul „diana”), toate acestea s-au revărsat în dorinţa de a duce poezia în paralel cu realitatea, de a merge pe stradă cu o mică oglindă în frunte.

Aceste propoziţii se nasc abia acum, atunci era vorba doar de atitudine. Îmi amintesc ura şi furia pe care o aveam faţă de literatură, de cărţi, de Minciuni (născute, probabil, şi cu ajutorul facultăţii), nu vroiam să fiu un mincinos în plus. Literatura mă ţinea departe de oameni şi o uram, dar toată ziua citeam cărţi şi scriam, pentru că, deşi pline de minciuni, ştiam că sunt singurele lucruri sigure în viaţa mea.

Zorovavel (Cosmin Perţa)

We all live in a yellow submarine (Judith Meszaros) / Cartea de vineri (Cristina Ispas)

februarie 7, 2009 Un comentariu

Ecranul alb

Judith Meszaros

We all live in a yellow submarine

Editura Euphorion

1994

judith-1Principiul după care îşi organizează Judith Meszaros universul distopic în „We all live in a yellow submarine” este cel al păpuşii ruseşti. Istoria conţine lumea, lumea conţine oceanul (care nu este altceva decât Oceania lui Orwell din 1984), oceanul conţine submarinul, submarinul conţine oamenii, iar oamenii se conţin unul pe altul: „noi toţi locuim în submarinul cel galben / unul într-altul.”

Această păpuşă uriaşă, istoria, este manipulată de cineva, de la „un birou negru lucios”, de Fratele cel Mare din 1984, care seamănă destul de bine, de la „al treilea nivel, în subsol”, cu Dumnezeu: „la 100 de grade latitudine nordică este totul uşor// acum pot împlânta un steag în propria mea carne, acum pot / să mă divid ca amoeba proteus / aşteptându-mi sângele alungat şi uscat să m-ajungă din urmă, să mă scrie-mprejur / cu litere de-o şchioapă în jurnalul de bord al submarinului galben, pe file străvechi / acum şi pielea luminează în cartea Vacarmului, sus / acolo sus, pe biroul tău negru lucios.”

Judith Meszaros scrie o poezia hiperlucidă, o poezie care reuşeşte să asambleze viziunea din bucăţi de discurs demetaforizate, de cele mai multe ori prin contorsionarea sintaxei. Vocea aceasta sumbră este însă îmblânzită de un cod al parabolei, parabolă care este şi ea un fel de joc, şi de ritmul alert al celebrului hit al trupei britanice, derulat mereu în fundal, ajutând la completarea mediul nevrotic.

Submarinul galben trebuie să fie frumos văzut din afară (galbenul este luminos) înăuntru însă oamenii, a căror piele se contopeşte deja cu coastele metalice, sunt simple repetiţii de biologic şi mecanic, din moment ce aici jos nu mai este posibilă nici comunicarea, nici memoria şi nici sentimentele: „La al treilea nivel, în subsol era sala de reamintire, ne aşezam în faţa / ecranului alb şi priveam / până când ochii ni se umpleau de var, până când degetul / devenea şi el o cretă poroasă / atunci, în sfârşit, aveam dreptul să ne atingem, aveam dreptul să ne mâzgălim, să ne scriem pe trup / fel şi fel de cuvinte încrucişate.” Lipsa de speranţă, oboseala, sunt traduse prin geometrizare, numerizare a spaţiului. Iar alfabetul nu este nici el altceva decât un alt cod indescifrabil, din care nu se mai pot naşte cuvintele şi comunicarea, un cerc închis, în care omenirea rămâne captivă: „Acele guri se roteau lent de-asupra noastră iar noi, dedesut, doi câte doi, stam lipiţi spate-n spate jucam barca / cu oasele învălmăşite, cu sexele moarte, nu ne mai puteam desprinde, frecam / între palmele umede o foiţă de staniol până ce-o făceam să nu mai lucească / SĂ NU MAI LUCEASCĂ! // Acele guri se roteau lent de-asupra noastră rostind în locul nostru cifre şi litere, întreg alfabetul, / circular, nesfârşit.”

Într-o astfel de lume în care totul este cod, înţelesurile rămân mereu obscure: „Mâinile noastre dormeau însprejudith-meszaros-coperta-41 stânga, picioarele-nspre dreapta la mijloc / pieptenele şi călimara / unii uituci tot încurcau dreapta şi stânga şi nu era voie / poate erau prefăcuţi poate erau sabotori // în fine, fiecare picior o pornea ataşat la un braţ, uşile se închideau / ermetic gazul / ţâşnea prin pereţi stropitori // NICI O EROARE // sicriele noastre-aşteptau cuminţi până seara / alveole calde şi moi.”

Lumea întreagă este pentru Judith Meszaros un sistem totalitar, fie că este vorba despre capitalismul occidental (la care face trimitere titlul volumului), fie despre comunismul din România, sau despre nazism. Lumea întreagă şi-a pierdut „TRAIECTORIA,” pentru că nimeni n-a mai scris în „jurnalul de bord” (un fel de conştiinţă a omenirii), lumea rămânând învăluită pentru totdeauna, în lipsa cuvintelor adevărate, într-un substitut, în „GELATINĂ:” „fiecare deget al nostru devenea câte-o pasăre, repede îl smulgeam şi-l zvârleam în colivia de sulf / penele pluteau pretutindeni, ne luminau feţele supte, noi nu / mai scrisesem demult niciun cuvânt în jurnal, TRAIECTORIA fusese pierdută, desigur, în schimba încercam să cântăm / dar cântecul nostru e fals, este fals / / gura cădea ca o cortină uzată, nu mai aveam putere, doar pielea / se târa de pe oase, lipită de jur împrejurul hubloului de oţel şi pândea / cu suflarea tăiată / mişcările iuţi, diafane // GELATINA CREŞTEA”

Şi nici sentimentele sau iubirea nu pot, bineînţeles, exista în submarinul galben, în care orice urmă de umanitate a fost sufocată (Orwell vorbeşte de Liga Tineretului Anti-Sex): „buzele tale sunt un metal preţios, scârţâie încet când le-ating / buzele mele care devin un metal preţios / până şi privirile noastre – elipsoide clare – ţâşnesc dintr-un strat al istoriei spre un altul şi altul / atenţie, în curând / la 76 de grade latitudine nordică nici nu vom mai şti să vorbim.” Chiar dacă, ca în orice sistem totalitar, omenirea este forţată să se reproducă (sub acelaşi principiu al repetiţiei mecanice), este vorba mai degrabă de o clonare, un proces care se desfăşoară artificial, în laborator: „sexele noastre tăiate, decupate din trup / stăteau laolaltă făcându-şi datoria fiecare / fără plăcere, fără păcat / mici larve gălbui şi pline de speranţă – iată / Viitorul nostru Luminat / de un bec roşietic sub pânza de sticlă / a incubatorului umed aşteaptă / Clipa cea Mare dinţi de opal.”

Universul din „We all live in a yellow submarine” este unul fractalic, care se divide la nesfârşit, rămând mereu constant, identic sieşi, ca un cântec care se derulează obsedant, iar şi iar.

Cristina Ispas

cronică inedită BdP

Sevraj (Rita Chirian) / Cartea de vineri (Şerban Axinte)

ianuarie 30, 2009 Un comentariu

dscf9597 Rita Chirian scrie o poezie puternică, virilă, ce te loveşte frontal şi te cucereşte imediat. Principalul merit al poeziilor reunite în volumul Sevraj (Vinea, 2006) decurge din faptul că autoarea are ştiinţa dozării efectelor expresive. Titlul, uşor teribilist, anunţă o carte furioasă, încrâncenată şi violentă. Nu este chiar aşa. Tensiunea lirică evoluează gradat, nu ni se dă totul deodată, mitraliat, într-o rafală unică. Rita Chirian ştie că pentru a convinge trebuie să renunţe la stările induse, iar autoscopia trebuie să-i dezvăluie identitatea reală, neretuşată. Şi aşa face. Nimic nu e ostentativ, gratuit. Trăirile par autentice pentru că nu sunt sufocate prin supralicitarea unei anumite formule, fie ea originală.

Prima strofă a primului poem din carte, povestiri din oraşul b., dă măsura întregului volum: „până în anul acela nu se ştia despre rita ca despre o posibilă/ pradă. vânătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genţi diplomat/ şi zâmbeau reverenţios, mă sărutau pe frunte şi pe buzele lor uscate/ simţeam saliva animalelor mute. în acelaşi timp, oraşul b. se sutura de mine ca un câine ud”. Strofa de faţă este descrierea, poetizarea unei stări de asediu. Violenţa lumii înconjurătoare nu e afişată, „vânătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genţi diplomat”, dar în spatele gesturilor tandre şi binevoitoare, „zâmbeau reverenţios, mă sărutau pe frunte”, se ghiceşte furia controlată, plăcerea reţinută de a agresa, de a sfâşia, „pe buzele lor uscate simţeam saliva animalelor mute”.

Aşa ia fiinţă sentimentul de teamă. A fi la dispoziţia unui agresor invizibil şi omniprezent. Oraşul este o cupola de sticlă care nu protejează, ci sufocă. Acest sentiment străbate întreaga carte. Poemul ce teamă absurdă de cuvintele mari anunţă cele două texte numite sevraj. Aici se întrepătrund două probleme majore. Pe de o parte devine vizibilă frica autoarei de a nu cădea în conformism, de a nu folosi cuvinte mari, pe de altă parte, însăşi revolta de a nu călca pe poteci bătătorite conduce tot către conformism, către un conformism al negării continue. Autoarea îşi dă seama de acest fapt şi încearcă să se debaraseze de orice formă de trăire extatică. Doar aşa, nimic din ceea ce se găseşte afară nu-i mai poate face vreun rău. Constată doar că: ne tragem în fiecare zi peste piele singurătatea./ intrăm în ea ca-ntr-o haină prea largă şi/ carnea noastră miroase din ce în ce mai mult a/ nimeni, a paturi străine şi a clor./ suntem în sfârşit curaţi ca lacrima./ nimic din ceea ce e afară nu ne mai înghite./ singurătatea, moartea, tristeţea sunt atât de demodate”.

Volumul Sevraj al Ritei Chirian este, o spun apăsat, unul dintre cele mai interesante debuturi în poezie din ultimii ani.

cronică de Şerban Axinte

Doina Ioanid şi „Duduca de marţipan”

Cronici

Paul CernatPrivirea duducii din fotografie în Observator cultural, nr. 17, 2000

Andrei Bodiu – Relieful discursului alb în Observator cultural, nr. 26, 2000

Zvera Ion – Copilul Cafea

Copilul Cafea

„editura” Vinea (2000, 2003)

După o primă ediţie care anunţa „generaţia 2000″(douămiiplusistă), cartea a fost retipărită în colecţia „ediţia a doua”(la rizograf) în 2003, beneficiind de o copertă de Constantin Vică, păstrându-i-se pasaje din jenanta prefaţă a „editorului”: „Ay, jocurile de-a cuburile în literatura română, imprevizibile, fără sfârşit! Cubul (perfect, care trebuie urgent sfărâmat la colţuri) al lui Nichita şi Cubul (orb şi de carne) al Zverei, unul pe un braţ al Balanţei, altul pe celălalt”. Ca şi prima ediţie, cartea s-a găsit pe la prieteni sau, cu preţ mereu modificat şi tiraj incert, pe la diferite târguri de carte. Prima ediţie a „câştigat” Marele Premiu la Festivalul Naţional „Ion Vinea” (ediţia a X-a), un alt „festival” fictiv al editoriadei româneşti (în fapt, premiul însemna pe-atunci tipărirea volumului. Fără contract, evident, şi cu un tiraj incontrolabil). N-ar fi exclus să găsiţi la târg ediţia… fără număr.

Jazz

Ascult jazz şi tocesc butoanele

interfonului

fug jos pe scări ca să le apăs

îmi răspunde cineva intru

urc gîfîi zece etaje

îmi încalţ papucii şi cuprind

tot apartamentul tot-tot

cu o singură privire.

Atunci liniştea se aşează

ca o glugă rusească

şi vine partea a doua

a zilei cînd de obicei ascult blues

fierb cafeaua bat

cu lingura în oala cea mare

şi vecinii fac coadă la uşa mea

uită ce voiau dacă

le dau un pumn de grîu,

le dau o lumînare,

le dau voie să mă sărute.

Gabriel H. Decuble – epistola a patra („Epistole… şi alte poeme”)

(din volumul Epistole… şi alte poeme, Editura T, Iaşi, 2001) 

epistola a patra 

 Bila-i amar giuvaer, dragă Canida, cînd ochiu-ţi împroaşcă

                                                   pe dinlăuntru,

cînd cad pline de-otravă cuvintele, mai grele ca plumbul,

grozavă şi rea cînd îţi joac-o esteră-n pupile. unde-am

ajuns şi de ce, te întrebi? cum s-a pierdut nefiindul?

dînd glas raţiunii vei prinde de veste cînd a căzut

primul fulg peste patul bolnav, cînd a-nceput a creşte

                                              tumoarea în inimi. 

ştiutor nu prea şi naiv cu desăvîrşire cercat-am gardul

de suliţi din jur să-l străpung, să joc jocul lumii.

rîsul de-afară să-l rîd. să-ntrevăd copilul din mine

privind la copiii din jur. şi-am văzut – ce puteam dar să văd?

sîni mari şi mai mici; picioare mai lungi ori drastic de scurte;

unghii vopsite, machiaje, frizuri, ciorapi de mătase, veşminte 

                                               aţîţătoare. 

dar nu din acestea, din fructele lumii, s-a nutrit îndoiala,

căci nu certitudinile nasc întrebarea. (vreau să m-asigur,

prin asta, un minim consens că accepţi între noi.) ci iată:

veşteda-ţi poftă de manipulare în colbul din drum a stîrnit

                                            un vezuviu.

ea m-a împins spre lumina de-afară, ea mi-a adus crampele

ovoidale. e iarnă acum, ai ghicit. gîngănii şi broaşte,

în moarte de nu, măcar în găoace şi tot s-au retras,

nu mai orăcăie luna pe lac, nici nu mai bîzîie frunzele-n aer,

de pofta trupească electrizate, păsări deprins-au, care-au rămas

pe acasă, cu toate să croncăne-n stins dialectul esopic

(pleacă-ţi urechea, e plin de tristeţe-nţeleaptă). dar nu e

stingere-n toate, hibernala e-n toi fornicaţie-a lumii

                                                (din apartamente). 

te afli singură? ţi-e greu? gîndeşti cum să mă prinzi înnoit?

vechile practici dau greş, perimate-s. ţi-e clar între timp

că nu menstruîndu-mi cafeaua, sfatul hîdelor vidme

urmîndu-l, sau bobi fermecaţi strecurîndu-mi

în somnul nocturn, sub ureche, redobîndi-

                                              vei trecutul.

trecutul un cal este mort: oricît cu şfichiuri pe cur

de cravaşă l-ai arde, oricîte ghionturi în burtă i-ai da,

nu-l călăreşti, din păcate, şi-i clar ca lumina din zare:

                                       în genere

nu recîştigi, un lucru cînd pierzi, fie acesta iubirea,

decît o părere, un zeu-dumnezeu. (numenu-şi face

culcuş şi-nfloreşte mereu în absenţe,-n durerea

                                                 organului lipsă.)  

la ceas de bilanţ ne-ntrebăm ce-a rămas: cînd mersul

mi-l port ticăit peste cîmpul de tîrşuri, e bine încalte-

amintirea a ceea ce-a fost să re’nvie în sine, comoară

ascunsă pe veci: era, pe-atunci, atît de frumoasă iubirea,

că stam prostit, mă-ntrebam, cum de-o uitaseră în

                                              legalitate.

nu-i cunoscusem încă reversul, nu mă lovise magma de ură.

n-am apucat să-i spunem adio, căci nu a plecat – e aici,

                                                doar pe dos. 

Dumitru Crudu – Falsul Dimitrie

„falsul dimitrie”,

Ed. Arhipelag, Tîrgu-Mureş, 1994 

falsul.jpg

 ce mai faci dimitrie

ea venea călare pe o muscă pe un fluture
prin cameră îi călărea îi bătea cu biciuşca
ei ce mai faci dimitrie îl întreba fluturele
bine bine îi răspundea dimitrie
fluturele îi băga pula între coapse ea gemea în aer
departe departe
dimitrie se descălţa de pantofi
un şobolan îi rodea degetele i le mînca
de unde vii dimitrie îl întrebau muştele şi îi zîmbeau
i se aşezau pe limbă şi îi vorbeau
şi totuşi tu ce mai faci îl întreba ea şi-i mîngîia
maţele ficatul maiera îi îmbrăţişa
da tu cine eşti o întreba dimitrie
o cum nu-ţi aminteşti îi spunea ea ieşind din apă
dîndu-se jos de pe fluture şi ăla plecînd

.  

***

 ai deschis oare şi tu vreodată uşa dimitrie şi ea
de fapt să fie goală şi înăuntrul ei să nu fie nimeni
şi uşa şi camera aia să fie de fapt ale tale
oare te-ai descălţat şi tu de papuci vreodată dimitrie
iar ei de fapt să fie murdari
te-ai dezbrăcat oare şi tu de haine
şi ai văzut oare că ele se tăvălesc pe jos pe podea ca o
femeie beată ţi-a fost şi ţie somn vreodată dimitrie
te-ai întins oare şi tu în pat şi alături de tine să simţi că
nu este nimeni că te prăbuşeşti într-un gol alb n-ai încercat
oare şi tu atunci dimitrie să te apuci de nişte sîni
moi ca de nişte scări de piatră dar să simţi că de fapt
şi ele lipsesc n-ai căutat oare şi tu atunci nişte coapse
primitoare şi pe care de fapt să nu le găseşti n-ai încercat
să te ascunzi sub un păr de femeie care şi el
lipsea te-ar fi strîns atunci nişte braţe subţiri dar şi ele
lipseau oare n-ai simţit şi tu dimitrie
că nu sunt nişte picioare umede care să ţi se întindă
ca nişte melci sub tine o dimitrie dimitrie
te mai gîndeai atunci la crime la literatură la şah
oare n-ai ieşit şi tu atunci în noapte să te plimbi
iar întunericul să ţi se dezgolească în faţă
de peste tot ca o imensă pizdă de fecioară
 

 mvklvsk-cu-dudu.jpg Dudu Crudu şi Mihai Vakulovski

*** 

aş vrea pur şi simplu
să beau o bere dimitrie
şi mai mult nimic nimic
nimic nimic nimic nimic nimic
mai mult
aş vrea pur şi simplu
să comand o bere
şi să stau în faţa ei
ca un prost
în larma aia din jur
aş vrea pur şi simplu dimitrie
să comand o sticlă
să mi-o aducă să
mi-o pună în faţă
o bere rece verzuie
pe care nici măcar
să n-o beau dimitrie
aş vrea pur
şi simplu să comand
o bere
doar o bere dimitrie
şi mai mult nimic
nimic nimic nimic
nimicnimicnimicnimicnimicnimicnimicnimic
nimicnimicnimic
nimic

Ştefan Baştovoi – Elefantul promis

decembrie 17, 2007 3 comentarii

editura ARC, Chişinău, 1996

Ştefan Baştovoi

Născut la 4 august 1976 în Chişinău. A absolvit Şcoala de Arte Plastice pentru copii din Călăraşi (1991) şi Liceul de Artă „O. Băncilă” din Iaşi, promoţia 1995. Debutează cu poezie în 1993 la Curierul de Nord, Bălţi. Publică în Caiete botoşănene, Basarabia, Dacia literară, Symposion. Premiul revistei Dacia literară (1994) la concursul naţional „Junimea”, ediţia a II-a. Marele premiu „Costache Conachi”, Tecuci. Premiul revistei Timpul „Junimea”, ediţia a IV-a (1996). Prezent în antologia Junimea azi.

Biografie Wikipedia

Ieromonah Savatie

picture-003.jpg

MIREASA

 În pat trupul tău seamănă

cu drumul laptelui care curge pe cer.

Albă te întinzi de-a lungul păturii negre

dar te ghemuieşti repede

speriată de locul care ameninţă cu naşterea.

Eşti frumoasă

şi proaspătă ca laptele muls dimineaţa.

Nimeni nu a atins trupul tău.

Carnea ta fierbe.

Buzele ţi se înroşesc şi sînt moi.

Sînii se întăresc şi îşi ascut vîrfurile

aşa cum se ascut nişte vîrfuri de suliţe –

pieptul meu e străpuns!

Ca un taur rănit îmi simt rana

tot mai adîncă între picioarele tale.

Sîngele izbucneşte din tine

şi traversează cerul

ca o cometă.

Luna se sperie.

Încă puţin

şi trupul meu e de prunc

şi se naşte din tine

şi te iubeşte din nou. 

bastovoi-1.jpg

RUSOAICA 

Ochii ei sînt pestriţi

ca o hartă veche a Rusiei.

De jur împrejur cresc

pădurile şi Siberia verde,

în mijloc aleargă cerbii

şi veveriţele şi toate

animalele cafenii.

Cînd este surprinsă

sau cînd iubeşte

atît de înalţi devin ochii ei

că însuşi Petru cel Mare

poate intra fără să se aplece.

Cînd cade pe gînduri

ies din pădurile reci camioanele

şi descarcă pe zăpada roşiatică deportaţii.

De jur împrejur cresc păduri

şi Siberia rece

în mijloc aleargă cerbii şi toate animalele cafenii

şi veveriţele stau la foc. 

.

 TIUK! ANTOLOGIE DE POEZIE

.

Dragă stradă, Azi îţi voi închina un poem 

Dragă stradă,

azi îţi voi închina

cel mai nefericit poem.

Dacă vrei

eu îmi pot arunca bocancii

şi ridurile tale pudrate

am să le calc desculţ,

singur şi abătut –

ca un elefant înainte de moarte. 

 vklvsk_bastovoi_vklvsk.jpg (Ştefan Baştovoi, Alexandru şi Mihail Vakulovski) 

CHITARĂ 

De câte ori

grijuliu

îmi leg genele

de degetele picioarelor

o pasăre vine

şi îmi scobeşte în scîndura pieptului.

Sînt o chitară

în care muzica se întoarce.      

.

PEŞTIŞORUL DE AUR 

Omulvacă

de cîţiva ani buni

pescuieşte acelaşi peşte.

Vine dimineaţa pe mal

îşi scoate scăunelul pliant

viermii, undiţa

îşi aprinde foarte calm pipa

şi aşteaptă să vină peştele:

Vreau un trabuc, pălăria,

şi ochelarii lui Sigmund Freud,

zice el adunîndu-şi lucrurile,

şi,

dacă se poate,

un peştişor

pe care să nu-l pot pescui niciodată.        

.

ELEFANTUL PROMIS 

Ţi-am adus

elefantul promis.

Mănîncă iarbă coji de cartofi castraveţi

din cînd în cînd îi poţi da

cîte o portocală.

De dormit doarme în picioare

nu sforăie

şi nu tuşeşte prin somn.

Nu-ţi face griji,

despre aceste animale se spune

că-şi simt moartea

cu puţin înainte

şi pleacă.   

ciclul UN DIAZEPAM PENTRU DUMNEZEU