Archive

Archive for the ‘Debut’ Category

miruna vlada – povestea cărţii (poemextrauterine)

Debutul meu a fost ca un carusel. Ca multe alte evenimente din viaţa mea. Traseul meu aşa zis literar de până la debut nu a fost sinuos. Dar nici spectaculos. M-am remarcat la orele de limba română prin textele foarte lungi, foarte alambicate (lipsite de coerenţă dar într-un mod armonios) şi mai ales prin faptul că scriam de capul meu, şi în afara obligaţiilor şcolare. Încă din clasa a 4-a. Ceea ce a făcut-o pe doamna învăţătoare să îmi dea diploma de „scriitoarea clasei” la absolvirea ciclului primar, moment la care şi acum mă uit cu invidie. Şi am ţinut-o tot aşa până în clasa a 9-a. La Olimpiadele de română nu aveam succes tocmai pentru că o luam prea mult pe arătură. În primii doi ani de liceu mi-am dat drumul zdravăn la robinetul condeiului. Scriam zeci şi zeci de pagini. Nutream şi o poftă teribilă de a citi din creaţiile mele tuturor celor din jur. Vroiam să ştiu dacă ceilalţi înţeleg ceva din ceea ce scriu eu. După ce am citit în cadrul Festivalului Gellu Naum şi am fost remarcată de Angela Marinescu, Mihail Gălăţanu şi Marin Mincu, am debutat în revista Luceafărul şi am citit la cenaclul Euridice. Era primăvara lui 2003. În vară, la târgul de carte Bookarest, stăteam pe terasa Teatrului Naţional şi cunoşteam scriitori şi eram fascinată. Angela s-a aşezat la masa mea şi am început să povestim foarte natural. Ţinuse minte câteva versuri de-ale mele şi lucrul acesta m-a dat pe spate. Ca şi când ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Pe lângă noi trece un domn cu mustaţă. Angela mă prezintă drept o tânără promisiune în poezie. Eu îi dau mâna stingherită. Acesta îmi întinde o carte de vizită şi îmi spune să vin pe la ei pe la sediu cu ceva poeme. După ce pleacă mă uit la nume: Călin Vlasie. În mine s-a dat apoi o luptă acerbă de conştiinţă. Nu vroiam să public, nu mă simţeam pregătită şi nu ştiam exact ce implică asta, dar aveam de ales între 3 oferte. Tocmai asistasem la acel fiasco creat de lansările întârziate cu vreo 2 ore (Ruxandra, Elena, Claudiu si alţii) ale editurii vinea şi încercam de fiecare dată să evit întrebările insistente ale lui Nicolae Ţone despre debut. La fel se întâmpla şi cu propunerea lui Marin Mincu de a debuta la Pontica, acesta considerând un drept moral de mă promova deoarece mă „descoperise” la liceul Eminescu. Eram totuşi total ruptă de luptele între orgolii şi după ce am fost o dată la sediul editurii Paralela 45 şi l-am cunoscut pe Gheorghe Crăciun, un om blând, care nu s-a speriat atunci când am intrat la el în birou (mai ales că întârziasem mult de la ora stabilită deoarece mă rătăcisem prin casa Scânteii) cu un braţ de hîrtii  (peste 200 de pagini) care trebuiau să facă parte din volumul meu de debut am decis că vreau să debutez acolo. Sprijinul lui Gheorghe Crăciun a fost foarte mare. M-a ajutat să sap în teancul acela de texte şi să scot ce e mai bun. La fel au făcut şi Angela Marinescu şi Nora Iuga şi Octavian Soviany. Eu nu îmi puteam da încă seama ce text funcţionează la nivel poetic şi ce nu. De cele mai multe ori mergeam orbeşte, pe instinct. După un travaliu de vreo 2 luni au ieşit Poemextrauterine.

Nu uit niciodată cum mi-a venit ideea titlului. Eram în maşină cu mama şi tata şi ne îndreptam spre nunta fratelui meu la Târgu Mureş. Mama îi povestea înflăcărată tatei despre o cunoştinţă de-a lor care tocmai avusese o sarcină extrauterină. Eu aveam în mână un pix şi o hârtie şi notam imagini culese din peisaj. Norez dintr-o dată: poem extrauterin. Mă obseda acea sintagmă. Şi zâmbesc. Îmi dau seama că mă defineşte foarte bine. Apoi pun la plural şi le unesc.   Am simţit că asta e ce trebuie. Un titlu pe care îl avusesem înainte fusese „Soarele de la Austerlitz” deoarece treceam atunci printr-o mare febră napoleoniană. Dar Poemextrauterine mi s-a părut potrivit. La fel i s-a părut şi lui Gheorghe Crăciun deşi acesta mă avertizase că un astfel de titlu i-ar fi putut canaliza greşit pe cititori, spre alte centre de interes decât cele cu adevărat importante. În două săptămâni cartea intra deja în tipar ca să apară la târgul Gaudeamus din noiembrie 2004 de la romexpo. Coperta are de asemenea o poveste frumoasă. Am vrut să fie ceva ultra metaforic acolo, dar nimeni nu a intuit ce e înfăţişat, din toţi cei pe care i-am întrebat. Colegul meu Florin Vitzman care a făcut fotografia a făcut mari eforturi să o realizeze. Era vorba despre radiografia mea de femur pusă pe geam astfel încât între picioare să se vadă soarele. Şi deasupra pelvisului se vedea un fel de vârtej negru, un efect neaşteptat al fotografiei. Şi cam aceasta e povestea primului volum de poezie din colecţia Debut a Editurii Paralela 45, care a rămas dealtfel şi unicul.

diana geacăr – „bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră” (povestea cărţii)

„bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră”,

ed. Vinea, 2005;

premiul Mihai Eminescu pentru Opera Prima, Botoşani

Povestea e foarte simplă. Aranjasem un manuscris, destul de prost, din care am trimis pentru tabăra de la Râşca. Probabil că a. urmanov a văzut ceva acolo, m-a selectat şi, la sfârşit, m-am trezit pur şi simplu că scriu altceva. Văzusem ce şi cum se scrie acum, am plecat acasă văzând cum aş putea scrie eu. În două luni după tabără, cred, am terminat volumul şi i l-am trimis lui a. urmanov. Mi-a sugerat titlul şi să scot câteva poeme.

Cartea a apărut şi a fost cam respinsă de mulţi cititori, poeţi sau critici, uneori şi şi, dar cum să nu fie dacă eu atunci respingeam marea literatură, Marea Minciună şi vroiam să transpire hârtia ura.

Ideea era următoarea: cum ai putea spune totul, dar, în acelaşi timp, să faci poezie? Fără metafore, fără epitete, fără cuvinte frumoase. Fără minciuni. Setea pentru sinceritate, discursul liber, disperarea de a construi o relaţie cu cititorul ca şi cum ţi-ar fi coleg de cămin, să-i spui tot pe hol, printre conserve turtite drept scrumiere, printre reşouri bolborosind a ciorbe şi cartofi prăjiţi sau şuşotind pe marginea patului, pentru că altcineva are seminar dimineaţa (disperare îngroşată cu faptul că am semnat volumul „diana”), toate acestea s-au revărsat în dorinţa de a duce poezia în paralel cu realitatea, de a merge pe stradă cu o mică oglindă în frunte.

Aceste propoziţii se nasc abia acum, atunci era vorba doar de atitudine. Îmi amintesc ura şi furia pe care o aveam faţă de literatură, de cărţi, de Minciuni (născute, probabil, şi cu ajutorul facultăţii), nu vroiam să fiu un mincinos în plus. Literatura mă ţinea departe de oameni şi o uram, dar toată ziua citeam cărţi şi scriam, pentru că, deşi pline de minciuni, ştiam că sunt singurele lucruri sigure în viaţa mea.

Zorovavel (Cosmin Perţa)

We all live in a yellow submarine (Judith Meszaros) / Cartea de vineri (Cristina Ispas)

Februarie 7, 2009 1 comentariu

Ecranul alb

Judith Meszaros

We all live in a yellow submarine

Editura Euphorion

1994

judith-1Principiul după care îşi organizează Judith Meszaros universul distopic în „We all live in a yellow submarine” este cel al păpuşii ruseşti. Istoria conţine lumea, lumea conţine oceanul (care nu este altceva decât Oceania lui Orwell din 1984), oceanul conţine submarinul, submarinul conţine oamenii, iar oamenii se conţin unul pe altul: „noi toţi locuim în submarinul cel galben / unul într-altul.”

Această păpuşă uriaşă, istoria, este manipulată de cineva, de la „un birou negru lucios”, de Fratele cel Mare din 1984, care seamănă destul de bine, de la „al treilea nivel, în subsol”, cu Dumnezeu: „la 100 de grade latitudine nordică este totul uşor// acum pot împlânta un steag în propria mea carne, acum pot / să mă divid ca amoeba proteus / aşteptându-mi sângele alungat şi uscat să m-ajungă din urmă, să mă scrie-mprejur / cu litere de-o şchioapă în jurnalul de bord al submarinului galben, pe file străvechi / acum şi pielea luminează în cartea Vacarmului, sus / acolo sus, pe biroul tău negru lucios.”

Judith Meszaros scrie o poezia hiperlucidă, o poezie care reuşeşte să asambleze viziunea din bucăţi de discurs demetaforizate, de cele mai multe ori prin contorsionarea sintaxei. Vocea aceasta sumbră este însă îmblânzită de un cod al parabolei, parabolă care este şi ea un fel de joc, şi de ritmul alert al celebrului hit al trupei britanice, derulat mereu în fundal, ajutând la completarea mediul nevrotic.

Submarinul galben trebuie să fie frumos văzut din afară (galbenul este luminos) înăuntru însă oamenii, a căror piele se contopeşte deja cu coastele metalice, sunt simple repetiţii de biologic şi mecanic, din moment ce aici jos nu mai este posibilă nici comunicarea, nici memoria şi nici sentimentele: „La al treilea nivel, în subsol era sala de reamintire, ne aşezam în faţa / ecranului alb şi priveam / până când ochii ni se umpleau de var, până când degetul / devenea şi el o cretă poroasă / atunci, în sfârşit, aveam dreptul să ne atingem, aveam dreptul să ne mâzgălim, să ne scriem pe trup / fel şi fel de cuvinte încrucişate.” Lipsa de speranţă, oboseala, sunt traduse prin geometrizare, numerizare a spaţiului. Iar alfabetul nu este nici el altceva decât un alt cod indescifrabil, din care nu se mai pot naşte cuvintele şi comunicarea, un cerc închis, în care omenirea rămâne captivă: „Acele guri se roteau lent de-asupra noastră iar noi, dedesut, doi câte doi, stam lipiţi spate-n spate jucam barca / cu oasele învălmăşite, cu sexele moarte, nu ne mai puteam desprinde, frecam / între palmele umede o foiţă de staniol până ce-o făceam să nu mai lucească / SĂ NU MAI LUCEASCĂ! // Acele guri se roteau lent de-asupra noastră rostind în locul nostru cifre şi litere, întreg alfabetul, / circular, nesfârşit.”

Într-o astfel de lume în care totul este cod, înţelesurile rămân mereu obscure: „Mâinile noastre dormeau însprejudith-meszaros-coperta-41 stânga, picioarele-nspre dreapta la mijloc / pieptenele şi călimara / unii uituci tot încurcau dreapta şi stânga şi nu era voie / poate erau prefăcuţi poate erau sabotori // în fine, fiecare picior o pornea ataşat la un braţ, uşile se închideau / ermetic gazul / ţâşnea prin pereţi stropitori // NICI O EROARE // sicriele noastre-aşteptau cuminţi până seara / alveole calde şi moi.”

Lumea întreagă este pentru Judith Meszaros un sistem totalitar, fie că este vorba despre capitalismul occidental (la care face trimitere titlul volumului), fie despre comunismul din România, sau despre nazism. Lumea întreagă şi-a pierdut „TRAIECTORIA,” pentru că nimeni n-a mai scris în „jurnalul de bord” (un fel de conştiinţă a omenirii), lumea rămânând învăluită pentru totdeauna, în lipsa cuvintelor adevărate, într-un substitut, în „GELATINĂ:” „fiecare deget al nostru devenea câte-o pasăre, repede îl smulgeam şi-l zvârleam în colivia de sulf / penele pluteau pretutindeni, ne luminau feţele supte, noi nu / mai scrisesem demult niciun cuvânt în jurnal, TRAIECTORIA fusese pierdută, desigur, în schimba încercam să cântăm / dar cântecul nostru e fals, este fals / / gura cădea ca o cortină uzată, nu mai aveam putere, doar pielea / se târa de pe oase, lipită de jur împrejurul hubloului de oţel şi pândea / cu suflarea tăiată / mişcările iuţi, diafane // GELATINA CREŞTEA”

Şi nici sentimentele sau iubirea nu pot, bineînţeles, exista în submarinul galben, în care orice urmă de umanitate a fost sufocată (Orwell vorbeşte de Liga Tineretului Anti-Sex): „buzele tale sunt un metal preţios, scârţâie încet când le-ating / buzele mele care devin un metal preţios / până şi privirile noastre – elipsoide clare – ţâşnesc dintr-un strat al istoriei spre un altul şi altul / atenţie, în curând / la 76 de grade latitudine nordică nici nu vom mai şti să vorbim.” Chiar dacă, ca în orice sistem totalitar, omenirea este forţată să se reproducă (sub acelaşi principiu al repetiţiei mecanice), este vorba mai degrabă de o clonare, un proces care se desfăşoară artificial, în laborator: „sexele noastre tăiate, decupate din trup / stăteau laolaltă făcându-şi datoria fiecare / fără plăcere, fără păcat / mici larve gălbui şi pline de speranţă – iată / Viitorul nostru Luminat / de un bec roşietic sub pânza de sticlă / a incubatorului umed aşteaptă / Clipa cea Mare dinţi de opal.”

Universul din „We all live in a yellow submarine” este unul fractalic, care se divide la nesfârşit, rămând mereu constant, identic sieşi, ca un cântec care se derulează obsedant, iar şi iar.

Cristina Ispas

cronică inedită BdP

Sevraj (Rita Chirian) / Cartea de vineri (Şerban Axinte)

Ianuarie 30, 2009 1 comentariu

dscf9597 Rita Chirian scrie o poezie puternică, virilă, ce te loveşte frontal şi te cucereşte imediat. Principalul merit al poeziilor reunite în volumul Sevraj (Vinea, 2006) decurge din faptul că autoarea are ştiinţa dozării efectelor expresive. Titlul, uşor teribilist, anunţă o carte furioasă, încrâncenată şi violentă. Nu este chiar aşa. Tensiunea lirică evoluează gradat, nu ni se dă totul deodată, mitraliat, într-o rafală unică. Rita Chirian ştie că pentru a convinge trebuie să renunţe la stările induse, iar autoscopia trebuie să-i dezvăluie identitatea reală, neretuşată. Şi aşa face. Nimic nu e ostentativ, gratuit. Trăirile par autentice pentru că nu sunt sufocate prin supralicitarea unei anumite formule, fie ea originală.

Prima strofă a primului poem din carte, povestiri din oraşul b., dă măsura întregului volum: „până în anul acela nu se ştia despre rita ca despre o posibilă/ pradă. vânătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genţi diplomat/ şi zâmbeau reverenţios, mă sărutau pe frunte şi pe buzele lor uscate/ simţeam saliva animalelor mute. în acelaşi timp, oraşul b. se sutura de mine ca un câine ud”. Strofa de faţă este descrierea, poetizarea unei stări de asediu. Violenţa lumii înconjurătoare nu e afişată, „vânătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genţi diplomat”, dar în spatele gesturilor tandre şi binevoitoare, „zâmbeau reverenţios, mă sărutau pe frunte”, se ghiceşte furia controlată, plăcerea reţinută de a agresa, de a sfâşia, „pe buzele lor uscate simţeam saliva animalelor mute”.

Aşa ia fiinţă sentimentul de teamă. A fi la dispoziţia unui agresor invizibil şi omniprezent. Oraşul este o cupola de sticlă care nu protejează, ci sufocă. Acest sentiment străbate întreaga carte. Poemul ce teamă absurdă de cuvintele mari anunţă cele două texte numite sevraj. Aici se întrepătrund două probleme majore. Pe de o parte devine vizibilă frica autoarei de a nu cădea în conformism, de a nu folosi cuvinte mari, pe de altă parte, însăşi revolta de a nu călca pe poteci bătătorite conduce tot către conformism, către un conformism al negării continue. Autoarea îşi dă seama de acest fapt şi încearcă să se debaraseze de orice formă de trăire extatică. Doar aşa, nimic din ceea ce se găseşte afară nu-i mai poate face vreun rău. Constată doar că: ne tragem în fiecare zi peste piele singurătatea./ intrăm în ea ca-ntr-o haină prea largă şi/ carnea noastră miroase din ce în ce mai mult a/ nimeni, a paturi străine şi a clor./ suntem în sfârşit curaţi ca lacrima./ nimic din ceea ce e afară nu ne mai înghite./ singurătatea, moartea, tristeţea sunt atât de demodate”.

Volumul Sevraj al Ritei Chirian este, o spun apăsat, unul dintre cele mai interesante debuturi în poezie din ultimii ani.

cronică de Şerban Axinte

Doina Ioanid şi „Duduca de marţipan”

Cronici

Paul CernatPrivirea duducii din fotografie în Observator cultural, nr. 17, 2000

Andrei Bodiu – Relieful discursului alb în Observator cultural, nr. 26, 2000

Zvera Ion – Copilul Cafea

Copilul Cafea

„editura” Vinea (2000, 2003)

După o primă ediţie care anunţa „generaţia 2000″(douămiiplusistă), cartea a fost retipărită în colecţia „ediţia a doua”(la rizograf) în 2003, beneficiind de o copertă de Constantin Vică, păstrându-i-se pasaje din jenanta prefaţă a „editorului”: „Ay, jocurile de-a cuburile în literatura română, imprevizibile, fără sfârşit! Cubul (perfect, care trebuie urgent sfărâmat la colţuri) al lui Nichita şi Cubul (orb şi de carne) al Zverei, unul pe un braţ al Balanţei, altul pe celălalt”. Ca şi prima ediţie, cartea s-a găsit pe la prieteni sau, cu preţ mereu modificat şi tiraj incert, pe la diferite târguri de carte. Prima ediţie a „câştigat” Marele Premiu la Festivalul Naţional „Ion Vinea” (ediţia a X-a), un alt „festival” fictiv al editoriadei româneşti (în fapt, premiul însemna pe-atunci tipărirea volumului. Fără contract, evident, şi cu un tiraj incontrolabil). N-ar fi exclus să găsiţi la târg ediţia… fără număr.

Jazz

Ascult jazz şi tocesc butoanele

interfonului

fug jos pe scări ca să le apăs

îmi răspunde cineva intru

urc gîfîi zece etaje

îmi încalţ papucii şi cuprind

tot apartamentul tot-tot

cu o singură privire.

Atunci liniştea se aşează

ca o glugă rusească

şi vine partea a doua

a zilei cînd de obicei ascult blues

fierb cafeaua bat

cu lingura în oala cea mare

şi vecinii fac coadă la uşa mea

uită ce voiau dacă

le dau un pumn de grîu,

le dau o lumînare,

le dau voie să mă sărute.