Arhiva

Archive for the ‘2006’ Category

Gabi Eftimie – povestea cărții (experiment BDP)

Am scris-o la birou. Nu aveam foarte mult de lucru și căscam ochii pe internet, îmi făceam prieteni virtuali pe diverse site-uri și îmi imaginam prostii, scriam pentru ei, copiam imagini și le lipeam în text, era un fel de jurnal pe calculator, un compendiu cu *imagini și texte și citate care ne plac. Nimic mai mult. Doar că la un moment dat mi-am imaginat că e *ceva special și i-am trimis-o unui prieten virtual care în felul lui sicko m-a încurajat să particip la un atelier de cw, și apoi acolo am intrat într-un fel de tabără/sanatoriu feeling, am și uitat de ce am mers acolo, am stat mai mult de vorbă cu a.urmanov, organizatorul atelierului, și de aici am ajuns să public la vinea, despre care nu știam nimic.

Asta a fost. A fost foarte surprinzător pentru mine care mă învârteam printre oameni care scriau și publicau, dar nu mi-am imaginat niciodată că ceea ce scriu e publicabil *:)… dacă e.

De atunci mi-am luat nasul la purtare și mă tot chinui să mai scriu ceva care să fie chiar publicabil, cu intenție și tot.

debutul în literatură

Pot spune despre “debutul” meu doar cîteva lucruri:
N-a fost aşteptat în nici un fel pentru că nimeni nu ştia cine sînt. N-am citit la nici un cenaclu pînă atunci şi n-am intrat / nu eram membră pe nici un site literar sau cultural.
Promovarea n-a existat, sau dacă da, cred că cei care au fost la Rîşca au făcut-o mai informal. Mă refer la Adi Urmanov, Mihai Iovanel şi Octavian Soviany, poate şi Elena Vlădăreanu.
Cartea a ieşit unde “putea” ieşi, şi a fost ok, coperta a făcut-o un prieten, Cătălin Furtună, şi m-am bucurat că nu au schimbat nimic, nu şi-au impus ideile.
Cred că am avut noroc cu faptul că am putut să dau multe cărţi personal  ( pt că mi s-au cerut, nu cred că s-a vîndut cine ştie ce).
Există f multe complexe la debut, fireşte. Eu scrisesem toată cartea sub formă electronică, era un fel de jurnal în calculator, unul mai adolescentin, cu poze “preferate”, linkuri la site-uri care mi placeau şi aşa, deci n-am crezut niciodată c-o să apară aşa ceva tipărit. Forma finală nu e tocmai cea din calculator, şi asta e păcat puţin, cred, pt că cosmeticizarea aia finală i-a luat din autenticitate, din chestia aia genuină.
Sună prostesc, dar am fost copleşită de părerile (bune sau rele) legate de carte, pt că am simţit tocmai asta: că i s-a dat atenţie.
Premiile, tirajul şi editura contează în măsura în care-ţi dă vizibilitate mai mare, nu rămîi într-un mic cerc de prieteni care sa te încurajeze, deci strict “administrativ”. Cine se pricepe şi poate să profite de asta, e cîştigat, cred. Nu e şi cazul meu.
Îmi plac debuturile altora, îmi plac toate lucrurile imperfecte şi foarte grave, asumate.

Cosmin Perţa – Santinela de lut (2006) / ediţie sonoră BdP

povestea cărţii

iată cum moartea

(1. durerea)

(2.disperarea)

(3. nebunia)

Santinela de lut

Psalm

Exodul (fuga dintâi)

You will never walk alone

santinela de lut

Abia am ajuns în oraşul acesta

De câte ori îţi iei capul în palme

Despre viaţă şi alte obsesii

Poem

Sânge din sângele meu

Marioneta

Tabu

Despre moarte şi alte dihănii

Europa

Binecuvântată şi pudică

Poem

Stop cadru. Imagine cu Jesica-n hol

Stop cadru. Imagine cu Jesica-n pat

The end

Cântece pentru Linalin

primul cânt

al doilea cânt

al treilea cânt

al patrulea cânt

al şaselea cânt

al şaptelea cânt

linalin, moartea şi regatul de-apoi

viaţa mea şi santinela de lut, cântec pentru linalin

viaţa mea şi santinela de lut, cântec pentru linalin II

Moartea unui bunic

Numele meu este Mihai

Primul câine pe care l-am avut

Pe lângă pinii umbroşi

Într-o dimineaţă

Ascultă şi învaţă

Azi noapte

Puţine lucruri

Cuvânt de încheiere

santinela-de-lutintre-zorovavel-si-santinela

Şerban Axinte – cronică la volumul „Santinela de lut”

Drumul fricii şi disperării către uitare

în revista Tribuna, nr. 120, 2007

cosmin-perta-30-augustMai întâi durerea, apoi disperarea şi, în cele din urmă, nebunia – trei trepte, trei praguri, trei urme lăsate de moartea venită „pâş-pâş” să-şi împlinească menirea, trei părţi ale unui poem unic, Iată cum moartea, textul de deschidere al Santinelei de lut (editura Vinea, 2006). Autorul, Cosmin Perţa, nu transcrie în cartea sa pur şi simplu nişte trăiri sau traume, nu mizează aproape deloc pe biografic sau pe alte elemente care să-l conducă spre o exhibare făţişă a eului. Poetul aproape că se camuflează prin fiecare rând scris. Asta nu înseamnă nici că avem de-a face cu un scriitor ermetic, nici că persoana celui care scrie nu e suficient de vizibilă. Cartea îşi impune autorul, dar el nu se oferă cititorului direct, nemediat, transparent, ci doar după ce acesta face dovada că a descoperit regulile unui joc auctorial, nefiresc de sobru. Între unele versuri sau strofe nu există o relaţie de cauzalitate imediată. De aici, impresia de nebuloasă, de metaforă incompletă sau, dimpotrivă, în unele locuri, de conglomerat metaforic sufocant. Dacă ne-am opri la acest prim nivel, am pierde din vedere alianţele suptile dintre nucleele poetice, alianţe ce relevă sensul şi împlinesc forma multor texte ce-şi răspund de la distanţă. Perţa e un poet pe care trebuie să-l reciteşti chiar înainte să termini de parcurs pentru prima oară volumul. Pare un nonsens, dar nu e deloc aşa. Primul ciclu de poeme, Iată cum moartea, îşi află cheia de lectură în alte texte, cum ar fi, [puţine lucruri se constituie în amintiri …] sau [Claudiu, probabil ar trebui să-ţi scriu şi eu], acesta din urmă conţinând chiar şi unele indicaţii teoretice (metaforizate, e drept), referitoare la arta scrisului. Ce am afirmat mai sus e perfect valabil şi invers. Poemele de deschidere şi cele de închidere se luminează reciproc şi dau structura de rezistenţă a anasamblului. Să ne apropiem de text. Acele puţine lucruri ce pot deveni amintiri, adică „tarlaua lungă de porumb”, „craniile de plastic ale păpuşilor”, „botul mistreţului lucind în noapte”, „rugina aşezată cu girjă pe lama toporului uitat în iarbă” sunt semne ale detaşării de tripticul dureredisperarenebunie. Lumea rememorată şi expusă în cele trei poeme iniţiale începe să devină neclară, să rămână senzaţie, flash. Uitarea e anticipată „L-am uitat preţ de câteva zile. Sângele lui în câteva/ sticluţe de cristal, uscat într-un colţ al vechii mele/ mansarde din Gheorghieni -/ nu-mi mai spunea/ nimic”. Dar hipermnezia e cea care domină la început şi imprimă o stare aproape delirantă: „ca un şurub, creierul mic şi mutilat se înfiletează/ în măduvă./ Prinde floare de mucigai şi supurează./ Ca o bormaşină Bosch pătrunde în ţeastă/ şi el, creierul, tronează acolo”.

Moartea e peste tot, în toate gesturile. Urmăreşte, din toate unghiurile, în acelaşi timp, spectacolul oferit involuntar de cei ce orbecăie crispaţi prin „camerele lunecoase” ale vieţilor lor. Pe de o parte, memoria, pe de altă parte, trăirea concretă a fricii. Cu alte cuvinte, poetul surprinde, în plină dinamică, dubla agresiune a fiecărei clipe: „iată, iată cum moartea hâş-hâş, ca o vrabie,/ ca o fiere ne inundă coşul pieptului/ şi dispare” şi „dar nu chiar de moarte ne efrică acum,/ nu, nu, ci de vasile, de gheorghe şi de ion,/ spaima de ei e mai mai mare”.

S-ar zice că poetul construieşte continuu, „după toate normele arhitectonice şi sociale”, imagini ale morţii. Are dreptate Radu Vancu să afirme (pe coperta a patra a volumului) că poezia lui Cosmin Perţa este o „broderie monomaniacal de migăloasă ale cărei fire ţes una-ntruna imagini ale morţii, durerii, isteriei, disperării”. La această definiţie răspund multe dintre poemele cuprinse în această carte, mai ales cele din ciclul Moartea unui bunic. Întrezărim totuşi şi o altă miză. Într-adevăr, Perţa planifică şi declanşează avalanşe de imagini, refuză liantul narativ ce ar putea să trădeze refexii dinspre biografia concretă, dar procedează astfel pentru a scoate la lumină (prin contrast) un personaj, o entitate stranie, zămislită din aluviuni şi deşeuri de tot felul. Ea sintetizează, adună în acelaşi punct, marele drumul al fricii şi al disperării către detaşare şi indiferenţă, ambele atât de necesare supravieţuirii. Vorbim despre „Santinela de lut”. Atâta timp cât ea veghează, rănile se închid, păcatele încep să fie iertate (după tăierea degetelor ca în Părintele Serghei al lui Tolstoi), iar „tristeţea se lasă ca o mireasă în braţele morţii”.

De sorginte expresionistă est-europeană, poezia lui Cosmin Perţa condensează realităţile psihologice şi spirituale, îndelung sondate, într-un discurs marcat de vitalitate, de „forţă isterică”, brută şi, mai ales, de reconversia unor figuri retorice aparent depăşite, toate acestea potenţând meritele lirice ale autorului.

Sevraj (Rita Chirian) / Cartea de vineri (Şerban Axinte)

Ianuarie 30, 2009 1 comentariu

dscf9597 Rita Chirian scrie o poezie puternică, virilă, ce te loveşte frontal şi te cucereşte imediat. Principalul merit al poeziilor reunite în volumul Sevraj (Vinea, 2006) decurge din faptul că autoarea are ştiinţa dozării efectelor expresive. Titlul, uşor teribilist, anunţă o carte furioasă, încrâncenată şi violentă. Nu este chiar aşa. Tensiunea lirică evoluează gradat, nu ni se dă totul deodată, mitraliat, într-o rafală unică. Rita Chirian ştie că pentru a convinge trebuie să renunţe la stările induse, iar autoscopia trebuie să-i dezvăluie identitatea reală, neretuşată. Şi aşa face. Nimic nu e ostentativ, gratuit. Trăirile par autentice pentru că nu sunt sufocate prin supralicitarea unei anumite formule, fie ea originală.

Prima strofă a primului poem din carte, povestiri din oraşul b., dă măsura întregului volum: „până în anul acela nu se ştia despre rita ca despre o posibilă/ pradă. vânătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genţi diplomat/ şi zâmbeau reverenţios, mă sărutau pe frunte şi pe buzele lor uscate/ simţeam saliva animalelor mute. în acelaşi timp, oraşul b. se sutura de mine ca un câine ud”. Strofa de faţă este descrierea, poetizarea unei stări de asediu. Violenţa lumii înconjurătoare nu e afişată, „vânătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genţi diplomat”, dar în spatele gesturilor tandre şi binevoitoare, „zâmbeau reverenţios, mă sărutau pe frunte”, se ghiceşte furia controlată, plăcerea reţinută de a agresa, de a sfâşia, „pe buzele lor uscate simţeam saliva animalelor mute”.

Aşa ia fiinţă sentimentul de teamă. A fi la dispoziţia unui agresor invizibil şi omniprezent. Oraşul este o cupola de sticlă care nu protejează, ci sufocă. Acest sentiment străbate întreaga carte. Poemul ce teamă absurdă de cuvintele mari anunţă cele două texte numite sevraj. Aici se întrepătrund două probleme majore. Pe de o parte devine vizibilă frica autoarei de a nu cădea în conformism, de a nu folosi cuvinte mari, pe de altă parte, însăşi revolta de a nu călca pe poteci bătătorite conduce tot către conformism, către un conformism al negării continue. Autoarea îşi dă seama de acest fapt şi încearcă să se debaraseze de orice formă de trăire extatică. Doar aşa, nimic din ceea ce se găseşte afară nu-i mai poate face vreun rău. Constată doar că: ne tragem în fiecare zi peste piele singurătatea./ intrăm în ea ca-ntr-o haină prea largă şi/ carnea noastră miroase din ce în ce mai mult a/ nimeni, a paturi străine şi a clor./ suntem în sfârşit curaţi ca lacrima./ nimic din ceea ce e afară nu ne mai înghite./ singurătatea, moartea, tristeţea sunt atât de demodate”.

Volumul Sevraj al Ritei Chirian este, o spun apăsat, unul dintre cele mai interesante debuturi în poezie din ultimii ani.

cronică de Şerban Axinte

Rita Chirian – cronici la volumul „Sevraj”

rita-chirian-sevraj1

Cronici de:

Octavian SovianyTribuna

Mircea A. DiaconuContrafort

Gellu Dorian Convorbiri literare

Cosmin CiotloşRomânia literară

Andrei TerianZiarul de duminică

Al. CistelecanCuvântul

Roxana Husac Timpul (nr.12, pag.13)

″La debut – ca la resbel. Scoţi armele, le lustruieşti în faţa tuturor, îţi potcoveşti caii, purcezi. De preferat, cu ochii închişi. Altminteri, îţi piere curajul. Risc dublu: ori mori în floarea vîrstei, ori te alegi cu infirmitate viageră. Nici nu ştii ce aştepţi: să te ignore cu toţii, condescendent (paradoxal!), să stîrneşti valuri de indignare, să te aclame…? Deh, debutul e o deflorare – viol sau tandreţe, după o vreme nu mai contează. Important e faptul în sine, îţi oferă o pseudolegitimitate: nu te crede nimeni?! pac! scoţi hîrţoaga! Verba volant, scripta manent – îţi spui, păşind (parcă puţin mai hotărît) mai departe. Dincolo de toate astea, scrisul încetează a mai fi joc, eşti (sau începi să te crezi) o maşinărie scripturală, care tocmai a ieşit din perioada de garanţie şi orice defecţiune poate însemna ghenă. Devii „promisiune“, unii aşteaptă „confirmarea“, te întreabă, mefient, „la ce lucrezi“ (horribile dictu!). Te profesionalizezi şi te (poate) paşte şomajul, ajutorul social şi grevele foamei. Te faci mare (responsabil/responsabilizat) prea repede şi tu nu ai decît cîteva luni, nici măcar un an… Mizericordie! Cauţi, adulmeci. Aşa cum timp de 9-10 ani ai făcut-o şi poate o vei face în continuare, în cautarea unei voie/voix personnelle. Şovăielile tale nu pot fi decît o sumă de ezitări, cărţulia ta –un best of, poate incoerent, bombastic, endemic, dar egal cu tine însăţi. Sevraj e un metasevraj. (Sevraj, poezie, Editura Vinea, 2006; Premiul naţional „Mihai Eminescu“ pentru debut, 2007)″ (Rita Chirian – răspuns la ancheta lui Marius Chivu – „Cum e la debut?” în Dilemateca nr. 11, aprilie 2007 )

Iulian FRUNTAŞU – „St.BB (St. Bosnia Blues)

Iulian FRUNTAŞU „St. BB (St. Bosnia Blues)”, Ed. Cartier, Chişinău, 2006 

 coperta_fruntasu.jpg

               POEM

asta e ţeasta mea crăpată

ăsta e creierul meu

mîncat pe jumătate de viermi

şi umed de atîtea ploi în două cu ceaţă

asta e Srebrenica – între două stînci

ruinele caselor în aşteptarea celor care nu vor mai veni

drumuri şi cărări înverzite doar calea

spre minele de argint curată

şi urmele celora care L-au vîndut încă o dată

şi sîngele celora care L-au iubit cu ţeasta crăpată

    

fruntasu.jpg

POEM CU UN CORP DE FEMEIE ŞI UNUL DE BĂRBAT

                        

Dimineaţa căzută peste capul şi corpul meu

atît de albă femeia care iubeşte

şi arma care împuşcă

iarna în munţi.

Fugi de dragoste, fugi de moarte! – spune

îngerul masacrat capul lui capul meu

se rostogolesc la vale ca bostanii

boşturi – Ce mai Haloyween! –  vei exclama surîzînd.

Pe străzile înguste şi însîngerate

ca venele pe care ţi le vei tăia

dragostea mea nebună

departe de mine departe de

tine acolo undei ai fugit şi unde

ai crezut c-ai ajuns.

Dimineaţa

corpul meu corpul tău în soare –

natură statică. 

Cosmin Perţa – Santinela de lut

cosmin-perta-30-august.jpg

editura Vinea, 2006

De câte ori îţi iei capul în palme şi plângi unui

fluture mic cât o viespe

îi cade-o aripă-n noroi

şi vinele grase şi parfumate

ale plăcerii

se umflă,

se umflă.

Păşeşti încet prin camera copilului beat

şi-ţi reazămi trunchiul de-o bibliotecă de ceară  

Ha ha, ha ha, acolo ne vom încălzi cu toţii într-o

dimineaţă de iarnă, albă ca un iepure şchiop.

Ne vom ospăta cu sângele şi ficatul

taţilor noştri adoptivi şi vom juca un şotron maro,

albastru,

nemaivăzut – pe bani de argilă.

Nici nu mai ştiu câte degete vom avea la mâini şi la picioare

şi nimeni nu va bănui nimic. Şi eu cu degetele astea

voi împleti o cămaşă de noapte

pentru prietenii mei trişti şi la fiecare le voi da un

petec călduros

pentru iarnă.

Cu degetele astea voi închiria o cameră

şi-o să mă-mbăt în ea

şi o să-ţi spun că te urăsc puţin câte puţin cu fiecare goliciune a mea,

cu fiecare dinte spart, iar păru-ţi mi se va mula pe corp

ca un cearşaf de teracotă caldă şi mă vei împărţi

bucată cu bucată

prietenilor mei.