Arhiva

Archive for the ‘cărţi care contează’ Category

We all live in a yellow submarine (Judith Meszaros) / Cartea de vineri (Cristina Ispas)

Februarie 7, 2009 1 comentariu

Ecranul alb

Judith Meszaros

We all live in a yellow submarine

Editura Euphorion

1994

judith-1Principiul după care îşi organizează Judith Meszaros universul distopic în „We all live in a yellow submarine” este cel al păpuşii ruseşti. Istoria conţine lumea, lumea conţine oceanul (care nu este altceva decât Oceania lui Orwell din 1984), oceanul conţine submarinul, submarinul conţine oamenii, iar oamenii se conţin unul pe altul: „noi toţi locuim în submarinul cel galben / unul într-altul.”

Această păpuşă uriaşă, istoria, este manipulată de cineva, de la „un birou negru lucios”, de Fratele cel Mare din 1984, care seamănă destul de bine, de la „al treilea nivel, în subsol”, cu Dumnezeu: „la 100 de grade latitudine nordică este totul uşor// acum pot împlânta un steag în propria mea carne, acum pot / să mă divid ca amoeba proteus / aşteptându-mi sângele alungat şi uscat să m-ajungă din urmă, să mă scrie-mprejur / cu litere de-o şchioapă în jurnalul de bord al submarinului galben, pe file străvechi / acum şi pielea luminează în cartea Vacarmului, sus / acolo sus, pe biroul tău negru lucios.”

Judith Meszaros scrie o poezia hiperlucidă, o poezie care reuşeşte să asambleze viziunea din bucăţi de discurs demetaforizate, de cele mai multe ori prin contorsionarea sintaxei. Vocea aceasta sumbră este însă îmblânzită de un cod al parabolei, parabolă care este şi ea un fel de joc, şi de ritmul alert al celebrului hit al trupei britanice, derulat mereu în fundal, ajutând la completarea mediul nevrotic.

Submarinul galben trebuie să fie frumos văzut din afară (galbenul este luminos) înăuntru însă oamenii, a căror piele se contopeşte deja cu coastele metalice, sunt simple repetiţii de biologic şi mecanic, din moment ce aici jos nu mai este posibilă nici comunicarea, nici memoria şi nici sentimentele: „La al treilea nivel, în subsol era sala de reamintire, ne aşezam în faţa / ecranului alb şi priveam / până când ochii ni se umpleau de var, până când degetul / devenea şi el o cretă poroasă / atunci, în sfârşit, aveam dreptul să ne atingem, aveam dreptul să ne mâzgălim, să ne scriem pe trup / fel şi fel de cuvinte încrucişate.” Lipsa de speranţă, oboseala, sunt traduse prin geometrizare, numerizare a spaţiului. Iar alfabetul nu este nici el altceva decât un alt cod indescifrabil, din care nu se mai pot naşte cuvintele şi comunicarea, un cerc închis, în care omenirea rămâne captivă: „Acele guri se roteau lent de-asupra noastră iar noi, dedesut, doi câte doi, stam lipiţi spate-n spate jucam barca / cu oasele învălmăşite, cu sexele moarte, nu ne mai puteam desprinde, frecam / între palmele umede o foiţă de staniol până ce-o făceam să nu mai lucească / SĂ NU MAI LUCEASCĂ! // Acele guri se roteau lent de-asupra noastră rostind în locul nostru cifre şi litere, întreg alfabetul, / circular, nesfârşit.”

Într-o astfel de lume în care totul este cod, înţelesurile rămân mereu obscure: „Mâinile noastre dormeau însprejudith-meszaros-coperta-41 stânga, picioarele-nspre dreapta la mijloc / pieptenele şi călimara / unii uituci tot încurcau dreapta şi stânga şi nu era voie / poate erau prefăcuţi poate erau sabotori // în fine, fiecare picior o pornea ataşat la un braţ, uşile se închideau / ermetic gazul / ţâşnea prin pereţi stropitori // NICI O EROARE // sicriele noastre-aşteptau cuminţi până seara / alveole calde şi moi.”

Lumea întreagă este pentru Judith Meszaros un sistem totalitar, fie că este vorba despre capitalismul occidental (la care face trimitere titlul volumului), fie despre comunismul din România, sau despre nazism. Lumea întreagă şi-a pierdut „TRAIECTORIA,” pentru că nimeni n-a mai scris în „jurnalul de bord” (un fel de conştiinţă a omenirii), lumea rămânând învăluită pentru totdeauna, în lipsa cuvintelor adevărate, într-un substitut, în „GELATINĂ:” „fiecare deget al nostru devenea câte-o pasăre, repede îl smulgeam şi-l zvârleam în colivia de sulf / penele pluteau pretutindeni, ne luminau feţele supte, noi nu / mai scrisesem demult niciun cuvânt în jurnal, TRAIECTORIA fusese pierdută, desigur, în schimba încercam să cântăm / dar cântecul nostru e fals, este fals / / gura cădea ca o cortină uzată, nu mai aveam putere, doar pielea / se târa de pe oase, lipită de jur împrejurul hubloului de oţel şi pândea / cu suflarea tăiată / mişcările iuţi, diafane // GELATINA CREŞTEA”

Şi nici sentimentele sau iubirea nu pot, bineînţeles, exista în submarinul galben, în care orice urmă de umanitate a fost sufocată (Orwell vorbeşte de Liga Tineretului Anti-Sex): „buzele tale sunt un metal preţios, scârţâie încet când le-ating / buzele mele care devin un metal preţios / până şi privirile noastre – elipsoide clare – ţâşnesc dintr-un strat al istoriei spre un altul şi altul / atenţie, în curând / la 76 de grade latitudine nordică nici nu vom mai şti să vorbim.” Chiar dacă, ca în orice sistem totalitar, omenirea este forţată să se reproducă (sub acelaşi principiu al repetiţiei mecanice), este vorba mai degrabă de o clonare, un proces care se desfăşoară artificial, în laborator: „sexele noastre tăiate, decupate din trup / stăteau laolaltă făcându-şi datoria fiecare / fără plăcere, fără păcat / mici larve gălbui şi pline de speranţă – iată / Viitorul nostru Luminat / de un bec roşietic sub pânza de sticlă / a incubatorului umed aşteaptă / Clipa cea Mare dinţi de opal.”

Universul din „We all live in a yellow submarine” este unul fractalic, care se divide la nesfârşit, rămând mereu constant, identic sieşi, ca un cântec care se derulează obsedant, iar şi iar.

Cristina Ispas

cronică inedită BdP

Anunțuri

Ştefan Baştovoi – Elefantul promis

Decembrie 17, 2007 3 comentarii

editura ARC, Chişinău, 1996

Ştefan Baştovoi

Născut la 4 august 1976 în Chişinău. A absolvit Şcoala de Arte Plastice pentru copii din Călăraşi (1991) şi Liceul de Artă „O. Băncilă” din Iaşi, promoţia 1995. Debutează cu poezie în 1993 la Curierul de Nord, Bălţi. Publică în Caiete botoşănene, Basarabia, Dacia literară, Symposion. Premiul revistei Dacia literară (1994) la concursul naţional „Junimea”, ediţia a II-a. Marele premiu „Costache Conachi”, Tecuci. Premiul revistei Timpul „Junimea”, ediţia a IV-a (1996). Prezent în antologia Junimea azi.

Biografie Wikipedia

Ieromonah Savatie

picture-003.jpg

MIREASA

 În pat trupul tău seamănă

cu drumul laptelui care curge pe cer.

Albă te întinzi de-a lungul păturii negre

dar te ghemuieşti repede

speriată de locul care ameninţă cu naşterea.

Eşti frumoasă

şi proaspătă ca laptele muls dimineaţa.

Nimeni nu a atins trupul tău.

Carnea ta fierbe.

Buzele ţi se înroşesc şi sînt moi.

Sînii se întăresc şi îşi ascut vîrfurile

aşa cum se ascut nişte vîrfuri de suliţe –

pieptul meu e străpuns!

Ca un taur rănit îmi simt rana

tot mai adîncă între picioarele tale.

Sîngele izbucneşte din tine

şi traversează cerul

ca o cometă.

Luna se sperie.

Încă puţin

şi trupul meu e de prunc

şi se naşte din tine

şi te iubeşte din nou. 

bastovoi-1.jpg

RUSOAICA 

Ochii ei sînt pestriţi

ca o hartă veche a Rusiei.

De jur împrejur cresc

pădurile şi Siberia verde,

în mijloc aleargă cerbii

şi veveriţele şi toate

animalele cafenii.

Cînd este surprinsă

sau cînd iubeşte

atît de înalţi devin ochii ei

că însuşi Petru cel Mare

poate intra fără să se aplece.

Cînd cade pe gînduri

ies din pădurile reci camioanele

şi descarcă pe zăpada roşiatică deportaţii.

De jur împrejur cresc păduri

şi Siberia rece

în mijloc aleargă cerbii şi toate animalele cafenii

şi veveriţele stau la foc. 

.

 TIUK! ANTOLOGIE DE POEZIE

.

Dragă stradă, Azi îţi voi închina un poem 

Dragă stradă,

azi îţi voi închina

cel mai nefericit poem.

Dacă vrei

eu îmi pot arunca bocancii

şi ridurile tale pudrate

am să le calc desculţ,

singur şi abătut –

ca un elefant înainte de moarte. 

 vklvsk_bastovoi_vklvsk.jpg (Ştefan Baştovoi, Alexandru şi Mihail Vakulovski) 

CHITARĂ 

De câte ori

grijuliu

îmi leg genele

de degetele picioarelor

o pasăre vine

şi îmi scobeşte în scîndura pieptului.

Sînt o chitară

în care muzica se întoarce.      

.

PEŞTIŞORUL DE AUR 

Omulvacă

de cîţiva ani buni

pescuieşte acelaşi peşte.

Vine dimineaţa pe mal

îşi scoate scăunelul pliant

viermii, undiţa

îşi aprinde foarte calm pipa

şi aşteaptă să vină peştele:

Vreau un trabuc, pălăria,

şi ochelarii lui Sigmund Freud,

zice el adunîndu-şi lucrurile,

şi,

dacă se poate,

un peştişor

pe care să nu-l pot pescui niciodată.        

.

ELEFANTUL PROMIS 

Ţi-am adus

elefantul promis.

Mănîncă iarbă coji de cartofi castraveţi

din cînd în cînd îi poţi da

cîte o portocală.

De dormit doarme în picioare

nu sforăie

şi nu tuşeşte prin somn.

Nu-ţi face griji,

despre aceste animale se spune

că-şi simt moartea

cu puţin înainte

şi pleacă.   

ciclul UN DIAZEPAM PENTRU DUMNEZEU

Iulian FRUNTAŞU – „Beata în marsupiu”

Decembrie 8, 2007 1 comentariu

Iulian FRUNTAŞU „Beata în marsupiu”, Ed. Cartier, Chişinău, 1996   

 222.jpg

POEMUL INIMII

ea a bătut la uşă tuc-tuc şi-a intrat aşezîndu-se în fotoliul din ungherul cel mai întunecat al camerei m-a privit foarte atentă pentru un minut parcă dorind să-mi spună ceva apoi a aprins o ţigară Vogue a pus picior peste picior aşteptînd am sărit în sus m-am învîrtit de două ori par impar am vrut să strig ceva important pentru toată lumea m-am răzgîndit am alergat la balcon după ultima sticla de votcă pe care o ţineam de rezervă ah basarabenii ăştia sînt cu toţii nişte beţivi am băut-o pe nerăsuflate am înghiţit o jumătate de castravete lăsat de prietenul meu două zile în urmă şi am început să recit

inima mea este o pisică neagră ce te urmăreşte în fiecare seară
zbătîndu-se în perimetrul cartierului ca într-o strîmtă
cutie toracică
uneori cînd privirile tale sînt ca pietrele copiilor mici şi neghiobi
inima sare în sus în copac unde umilită aşteaptă

inima mea este o curvă care gîfîie sub cor(pu)ri(le) provinciale
sub ecoul marilor oraşe sub sticlele goale şi naftalina bunicii care
spunea scobindu-se în nas lumea se învîrteşte în jurul aceluiaşi întuneric
în care inima ca o curvă gîfîie şi oboseşte să creadă că
aşteptarea are sens

cînd am strigat aceste cuvinte netrebuincioase ea a vrut să iasă afară iar eu am vrut să-mi ies din minţi pînă la urmă ne-au ieşit ochii din orbite căci ea ţinea în braţe o inimă neagră enormă atunci s-a întîmplat lucrul pe care l-am ştiut de mai mult timp încoace am deschis fereastra şi am plîns afară pînă în zori inima mea ah inima mea este o curvă cu o pisică neagră în braţe
   

* * * * * * *

zilele cînd muream de pe un acoperiş pe altul săreau
ghearele mă gîndeam
casele de nisip curg peste mine şi pisica roşcată pe care
o ţin în braţele de lemn
ascultă cum mi se zbate inima ca o ciocănitoare ţicnită
ştie cu certitudine cum se termină poveştile de felul ăsta

ochii ei ca pastilele de relaniu ca
roţile bicicletei pe care fetiţa vecinilor o conduce strigînd:
bicycle, bicycle în ritm cu Freddie – preferatul verişorului care
stă lîngă fereastra deschisă cu o boxă pe pervaz şi priveşte
afară, fumînd
zilele cînd vedeam lucrurile despre care povestesc murind cu o
pisică în braţe
ştiam că fotografia pe care o va face fotograful criminalist
îl va pensiona pe comisar care pînă la sfîrşitul vieţii se va
întreba
ce ţinea pisica roşcată în gură lîngă corpul neînsufleţit
    221.jpg

POEMUL MANSARDEI

mişcările fierbinţi alunecau în părţi diferite
urmele pe lenjeria de pat au scos-o din minţi pe matuşa Vera
care umbla semigoală prin cartier bolborosind furioasă
futicioşii curvarii dracului cînd au să piară odată

îţi povesteam despre dragostea care trăieşte în noi ca o vulpe
în vizuină
care doarme dar cînd se trezeşte muşcă şi linge sîngele roşcat
corpurile noastre se rostogolesc atunci din noapte în noapte
ca pepenii verzi ai mătuşii Vera pe caldarîm la vale
care este batrînă şi grasă face pipi din picioare ţin minte striga
ghiavole unde eşti să vină mă-ta să te ieie odată
şi mergea după casă în sarai unde ţuica pic-pic
umplea borcanele pîntecoase sau dacă vreai bosumflate
dar îţi povesteam despre dragostea care trăieşte în noi ca nişte
păpuşi ruseşti interminabile şi de aceea foarte frumoase
cînd alte mişcări fierbinţi vor aluneca în părţi diferite
gura ta va fi o mansardă roşcată şi va zîmbi

   

George Bacovia – Plumb

Decembrie 1, 2007 1 comentariu

 images.jpg

primul volum de versuri publicat de Bacovia, trimis la tipar în 1914 şi apărut în luna iulie 1916.

Pentru acest volum Bacovia este premiat de Ministerul Artelor în 1923. Ediţia a doua apare în 1924.

citeşte aici

CONSTANTIN ACOSMEI – „Jucăria mortului”

hpim8726.jpg

prima ediţie – editura Pan, Iaşi, 1995

ediţia a doua – editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2002

ediţia a treia – editura Vinea, Bucureşti

Constantin Acosmei – SONET (din vol. „Jucăria mortului”)

 hpim8729.jpg

Cu ochii aţintiţi spre crucifix,

Visînd la Scara lui Ioan Climax,

În timp ce preotul rosteşte: Pax

Vobiscum gata, s-a sfîrşit, dau chix.

 

Mă-ntîmpină pe mal abrupt de Styx

Cel ce învîrte-al cerurilor ax:

“Religia-i (citează El pe Marx

Dintr-un manual de socialism prolix)

 

Opium pentru poporul ortodox

Şi cel catolic.” Am rămas perplex,

Cu ochii cît mănuşile de box,

. 

În care El se oglindea convex.

Apoi a spus: “Făcînd un paradox,

                    Eu sînt ca i din numărul complex”. 

Constantin Acosmei – „Jucăria mortului” (postfaţă de O. Nimigean)

Ispitirea lui Constantin Acosmei *

    

          Uneori, privindu-l cum tace – parcă absent, parcă la pîndă, chircit pe o cincime de scaun, ca şi cum ar fi făcut loc lîngă el unei dihănii nevăzute , intervenind arar cu cîte o replică şoptită, aproape fără aer, neconvins de oportunitatea prezenţei sale în conversaţie (neconvins de oportunitatea niciunei prezenţe, în general), mi-l închipui captiv într-un imaginar pauperizat, ros de un “nihil” crîncen, de la Beckett citire, departe de nihilul luciferic nietzscheian. Însemnasem undeva: “… un om care s-a născut după ce a citit toate cărţile, care şi-a dizolvat, încă din pîntecul matern, toate iluziile, încît a intrat în lume cu blestemul purtării trupului. Corp străin, instaurînd, tiranic, timpul propriei sale degradări. Venit să exemplifice inutilitatea speciei. Acosmei – o luciditate a implacabilului fără replică. Mă cutremură.”

acosmei_foto-mvklvsk-8.jpg

          Autorul Jucăriei mortului (Ed. “Pan”, 1995) ilustrează, cum puţini alţii, consecinţele extreme ale nihilismului modernităţii: respingerea transcendenţei divine ne lasă pradă imanenţei demonicului, lumea dezvrăjită nu se limpezeşte, dimpotrivă, e bîntuită de spectre, supraomul a eşuat în titanisme sîngeroase, favorizînd pululaţia subomului. Poetul resimte şi consemnează criza: “ce treabă am eu cum am ajuns eu aici unde nu-i de trăit nu-i de murit e tot ce ştiu nu mai ieşisem de mult din cameră mai bine aş fi rămas acolo nici      n-am ieşit din cameră unde să mă duc e tot ce ştiu stăteam ghemuit pe un scaun acum stau lipit de perete e tot ce ştiu nu mai văzusem de mult pe nimeni acum nu mai vine nimeni unde să vină e tot ce ştiu sub fereastră era o stradă acum strada e pustie e tot ce ştiu pe fereastră intra un fel de lumină acum e întuneric e tot ce ştiu”(Chimiţă se întoarce). Între “un fel de lumină” şi “întuneric” se consumă un patetism à rebours, mai convingător decît orice ieremiadă. Notaţia seacă, dar minuţioasă (calofilie ironică a derizoriului), micile scenarii absurde, gesticulaţia bufă subminează convenţiile reflexe ale artei poetice. (Citiţi prin contrast cu Acosmei, mulţi congeneri apar neverosimil de marcaţi de clişee, de locuri comune, de atitudini lirice prefabricate.) Încă un citat din această poezie a limitelor consecvent sustrase transcendenţei: “Se lăsa întunericul şi strada era aproape pustie. La distanţă în faţa mea un om mergea grăbit pe trotuar, prin ploaia măruntă, cu mîinile îndesate în buzunarele paltonului. Am mers un timp în urma lui, apropiindu-mă fără să îl depăşesc. Cînd trecea pe lîngă o baltă l-am lovit scurt, din lateral, peste glezna piciorului drept, cu care tocmai păşea. Vîrful acestuia s-a agăţat de pulpa piciorului stîng. Dezechilibrat, s-a înălţat pe vîrful piciorului de sprijin, încercînd un mic salt, cît să-şi elibereze celălalt picior. Atunci l-am îmbrîncit puţin din spate cu mîna dreaptă. A apucat să-şi smulgă mîinile din buzunare, desfăcîndu-le, apoi  s-a prăbuşit răcnind pe asfaltul ud. Eu am traversat şi m-am strecurat printre blocuri.” (Relatarea unui bărbat). Omul lui Acosmei se supune unui proces de involuţie, cochetează cu instinctualitatea primară (urmăreşte, atacă, se strecoară), coboară, cu un fel de voluptate, înapoi în grotă. Un fel de voluptate care ne-ar lăsa să deducem că nu-şi pierde umanitatea, ci se îndepărtează de un simulacru de umanitate.

           Pînă unde se poate merge – evitînd pericolul sterilităţii sau manierei – cu o astfel de “dezvrăjire” a poeticului? Cred că nu mai departe de ceea ce Constantin Acosmei a întreprins deja în extraordinara sa poezie. Experienţa e radicală şi irepetabilă. A insista mi s-ar părea o complicitate cu diavolul. Cu cel mai perfid rău, şi anume răul infiltrat în cotidian ca expresie a firescului. Sper ca poetul să acorde măcar un statut de ipoteză şi limitei mistice. Ar rămîne – cine ştie?! – speranţa că întunericul va fi cîndva pătruns de o lumină cu pîlpîiri taborice.   O. NIMIGEAN


* Postfaţă la ediţia a II-a, 2002