Archive

Archive for the ‘Cronici de Nicoleta Cliveţ’ Category

Doina Ioanid – cronica Nicoletei Cliveţ la „E vremea să porţi cercei” (tiuk, nr. 1)

Nicoleta Cliveţ
Despre feminitate, altfel

nicoleta-clivet-foto-tiukPoemele Doinei Ioanid din recent apărutul volum E vremea să porţi cercei (Aula, 2001) nu diferă fundamental de cele din Duduca de marţipan (Univers, 2000). Ritualul luării în posesie a lumii continuă, însă nu doar prin privirea safică, participativă de la debut. Aceeaşi scriitură precisă, directă, rafinată concentrează acum un mod propriu de a concepe, de a aproxima feminitatea (în fond, supratema volumului). Insistenţa pe momentele de trecere dezvăluie o natură vibrantă, alarmată de îmbătrînire, singurătate, moarte şi preocupată să vorbească despre toate acestea, şi despre altele, „cu groază, ca o adevărată estetă”: „O strămătuşă mi-a vorbit odată despre sexul clopoţind al bărbaţilor. Cu groază, ca o adevărată estetă. Mi-a vorbit despre imperfecţiunea lor notorie, despre umbrele ce le străbat carnea şi-i bîntuie neîncetat. Despre frica ce le macină pielea şi imaturitatea lor obositoare.
Dar ce ştii tu despre bărbaţi, căţeluşă cu dinţi fragezi?
Ştiu numai cum dimineaţa privirea ta se revarsă asupra mea deodată cu lumina încăperii, cum mă încurc într-un gînd trimis de tine la extremitatea degetelor. Ştiu doar să descifrez imagini răzleţe apărute pe braţele tale şi încercările de roman înscrise în palmele mele” etc. Cele cîteva imagini mai brutale, mai îndrăzneţe nu pot înşela asupra firii profunde a poetei, ele fiind doar încercări de a brava şi de a abate astfel atenţia de la sentimentalismul şi patetismul funciare. De o senzualitate „vegetală”, de interior şi cu un aer buimac, ea caută să-şi dibuiască feminitatea, să şi-o lămurească mai ales în aspectele ei exterioare, căci efortul de a o explora arheologic e, deocamdată, amînat. Asupra aspectelor abisale, scandaloase ale feminităţii se tace zgomotos, nu însă şi asupra confuziei femeii la treizeci de ani, a indeterminării apăsătoare, a refuzului de a deveni, dintr-o Afrodită adulată, o Demetră (dez)iluzionată: „Femeia la treizeci de ani. Vîrstă imatură, cînd încă iubitul te înconjoară ca o apă caldă. Ziua de vară de după perdele prăfuite. E vremea să porţi cercei. Urechile însă refuză, se umflă. Atîrnă grele ca nişte ghivece. La treizeci de ani urarea să faci copii frumoşi de turteşte de tot. Să creşti copii ca să uiţi de trupul mototolit, de frica dospind în măruntaie, de iluziile care-ţi dau tîrcoale. Te împotriveşti cu blîndeţe: mai sînt atîtea de făcut”.
Împovărătoarea condiţie feminină îşi are, însă, şi momentele ei de graţie; în orizontul corporalului, al senzualului deruta se risipeşte, la fel şi sentimentul de fiinţă amînată. Erotismul îmblînzeşte angoasele, dă sens, instaurează un continuum el-ea (şi ei-moarte), suprimă distanţele. Descoperirea celuilalt (printr-o fiinţă concretă, prezentă, mereu invocată), ieşirea în întîmpinarea lui şi dorinţa identificării marchează o evoluţie în raport cu volumul de debut. Contactul se revelează ca formă profundă de cunoaştere şi de comunicare, nicidecum ca simplu schimb, reciproc avantajos, între două epiderme: „O negresă răguşită cîntă în surdină, aspirînd singurătatea camerei. Prin fereastră, lumina felinarului. Mîinile mi se plimbă pe umerii încă firavi, refuzînd căptuşeala muşchilor. Zgura de peste zi alunecă de pe noi.Vocea negresei se stinge. Somnul alături de tine. Căutînd căldura coapsei. Frumuseţea se naşte sub palmele mele. Visele migrînd de la unul la celălalt. Dimineaţa, deprinderea luminii, chipul ameninţat de zgomotul străzii. Îmi lipesc gura de umărul tău şi simţurile mele zbîrnîind se întind spre tine. Cînd nu mai rezist, îmi apăs fruntea de perete, iar peretele bubuie gata să explodeze. Deschid geamul şi încerc să respir. Totul devine suportabil: putem sta faţă în faţă, sorbind din ciocolata fierbinte, discutînd despre o mie de nimicuri. Şi totuşi, ca o eşarfă molatecă, parfumul cărnii tale mi se înfăşoară în jurul gîtului. Din ce în ce mai strîns”.
Dacă prin Duduca de marţipan debuta o poetă atipică, dar deja formată, prin E vremea să porţi cercei se prefigurează un al doilea debut al Doinei Ioanid – cel de prozatoare. Consistenţa epică a ultimelor poeme îndrăgostite lasă să se întrevadă o astfel de evoluţie.

(Tiuk! –  http://www.tiuk.reea.net/1/5.html)