Arhiva

Archive for the ‘nr. 09 (Radu Vancu, din august 2009)’ Category

„Monstrul fericit” – cronica lui Cosmin Ciotloş

cronică în două părţi (I şi II) , preluată cu acordul autorului ei, din Noua revistă vorbită.

monstrulDintre cele trei cărţi publicate de Radu Vancu înainte de Monstrul fericit, cea din urmă, singura de altfel care nu-i de poezie, pare a-i fi fost poeziei sale de cel mai mare folos. Căci, dacă în Epistole către Camelia (2002) sau Biographia litteraria (2006), o undă de ivănescianism străbatea totuşi volumele tânărului poet sibian, o dată cu investigaţia critică asupra autorului lui mopete (editată în 2007 sub semnul discreţiei absolute), putem vorbi în cazul lui despre o nedisimulată proclamaţie de independenţă. S-ar zice că, sub aspectul metodei, critica literară prieşte. Cu atât mai mult lui Radu Vancu, a cărui dependenţă faţă de model nu implică vreun iremediabil mimetism scriptural, ci, cel mult, o apăsată afinitate de lectură. Discipolul urmărea atent privirea maestrului, nu, ca atâţia alţii, mâna lui. Sigur că o asemenea emancipare era, chiar de la început, predictibilă. Dar rămâne meritul unor comentatori tenaci (îi numesc pe Bogdan Creţu şi pe Dragoş Varga) acela de a fi crezut în ea fără nici o rezervă.

Ce se schimbă, întâi şi-ntâi, în acest Monstru fericit e prozodia. Versurile nu mai ating întinderea de altădată şi nici nu se mai grupează în structuri riguros măsurate dinainte. Mobilitatea e sensibil sporită, de la detaliul esenţial al subtitlului (căci volumul întreg e clasat drept poem) până la amănuntele accesorii ce ţin de fluxul şi refluxul adecvate tuturor acestor pasiuni fluide. Lucrul poate părea, astăzi, lipsit de importanţă. Numai că la Radu Vancu el se petrece în premieră. Adaptarea la ritmurile generaţiei, în tot ce are aceasta mai valoros, necesită, ca şi alte gesturi cumsecade, curaj:

“Dragostea noastră-i un alcoolic bătrân:

Efuziune & ţâfnă.

Extaz & depresie.

Căinţă & dipsomanie.

Dependenţă absolută.

Pe de alta parte, şi antialcoolică şi abstinenţă

ca un pilot neoprotestant din trupele NATO,

tot o dragoste dementă într-o lume dementă ar rămâne.

Atacul în looping pregătit răbdător

ar face parte tot din lumea care intra în looping

când sună telefonul, pe display scrie Cami

şi cohortele de sticle complică dorul,

după cum tot déja-vu e şi pornirea kami-kaze

să cobor botul avionului

şi să-nfig lumea-n vârful lui

ca pe un fluture cap-de-mort.

Naiba ştie. Dragostea noastră

se amuză imitând un alcoolic bătrân.

Asta e. 4 apeluri pierdute, spune inamicul Philips.

Trag cu nădejde din sticlă. E vremea să pornesc, Cami Kaze profesionist,

Către tine.”

Iată felul lui Radu Vancu de a se da pe brazdă. Ce se poate înstrăina, adică limbajul, înstrăinează fără mustrări de conştiinţă. Ce e al lui în schimb, poartă după sine, cu orice risc, de la o carte la următoarea: imaginile finale ale tatălui, îngăduinţele smulse ale soţiei, aburii complecşi ai etililor, decepţia rutinantă a şedinţelor de catedră. Datorită acestora, spre cinstea autorului, Monstrul fericit e permanent momit de o teză, dar niciodată dresat de o doctrină. Găsesc semnificativ faptul că nici chiar interstiţiul eseistic intitulat, destul de naiv, Radu, să asculţi de Cameluţa, dar mânuit cu o abilitate livrescă fara cusur, nu sfârşeşte, dupa prelungi distilări argumentative, în bigotism bahic.

Omniprezent, alcoolul catalizează, la Radu Vancu, nu actul poetizării, ci poezia însăşi. Apologia e filologică, iar efectul, din fericire, întârziat. Să mă explic. Între boema mortificantă, lipsită de orice interes, cu care cochetează una din cele mai bune antologii de poezie recentă (Băutorii de absint) şi filologia surprinzătoare pe care şi-o asumă lucid volumul lui Radu Vancu balanţa se înclină în favoarea celui de-al doilea. Nu din considerente, ca să zic aşa, morale, ci din ştiinţa exactă a evitării clişeului. Fără aceasta, şi mai ales fără eseul invocat în urmă cu o săptămână, ultimul poem din Monstrul fericit, închinat lui Ion Mureşan ar fi fost, în cel mai bun caz, pasabil. Aşa, însă, îmi permit să-l citez entuziast adăugând ca preambul un fragment din falsul manifest teoretic:

„De aceea, în numele băutorului burghez care sunt, şi în numele eventualilor băutori, fie ei metafizici sau burghezi, care vor să mi se alăture, anexez un mic exerciţiu de devoţiune pentru poezia lui Ion Mureşan, dar mai ales pentru soţia mea, pentru că, totuşi, mistica adevarată nu e atât în inimile băutorilor, cât în cele ale nevestelor lor.

Poemul despre elocinţă

Vai, săracele, vai, săracele neveste de alcoolici!

Cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună când noi,

întorşi acasă înmiresmaţi

şi cu pieliţe pe ochi ca nişte păsări mari adormite,

le vorbim cu elocinţă şi clarviziune

despre lucrurile cu adevărat importante.

Şi sărmanele neveste ascultă şi aprobă,

înjghebând cu răbdare in inima lor curată

discursul pe care, cu o remarcabilă elocinţă,

ni-l vor dărui dimineaţa,

când ziua cu pânza ei ghimpată ne va însângera ochii.”

La Vancu, precauţiile reprezintă marca excelentului control artistic. Am semnalat-o pe cea mai eficientă dintre ele. Sunt, de bună seamă şi altele în volum, nu puţine, plasate întotdeauna în preajma câte unui scenariu accentuat cultural. (De pildă atunci când Marx e convocat pentru a justifica nu o nouă ordine mondială, ci cutare deprindere middle class.) Înţelese larg, în ipostaza lor de codificări sociale, ideologiile îşi fac loc în fiecare poem, câte două, spre a se concura. Unele motivate politic, altele psihanalitic, altele camaradereşte, altele pur şi simplu biologic, toate au de înfruntat, măcar o dată, teza ludica Monstrului fericit (justificată probabil de un puternic impuls creaţionist):

„Alcoolul face tot mai puţin pentru mine,

ca un prieten bun la care am apelat

până am ajuns să-i stau în gât.”

Gamei cunoscute de obsesii, generaţioniste sau individuale, el îi adaugă, de fapt, un sparing-partner redutabil. Izbitoare la început prin intensitate, alcoolurile par să se evapore pe parcursul lecturii. Performanţa Monstrului fericit rezidă, prin urmare, nu, cum greşit s-ar putea crede, într-o penetraţie, ci într-o absorbţie tematică fără rest. Diferenţa aceasta separă, în genere, poezia irelevantă de literatura adevărată. Pe aceasta din urmă, Radu Vancu o are în sânge.

Cosmin CIOTLOŞ

CATALOG de CRONICI

Complexe paterne – cronică de Marius CHIVU în Dilema veche, nr 276, 28 mai 2009

Radiografii etilozofice – cronică de Angelo MITCHIEVICI în Observator cultural, nr. 475, 21 mai 2009

Tratament fabulatoriu – cronică de Cosmin CIOTLOŞ în România literară, nr 20 /22 mai 2009


Anunțuri

Radu Vancu – un interviu inedit

Îţi planifici apariţiile editoriale (mă refer la anul de apariţie) sau nu?

Nu. Ştiu că aşa face un scriitor profesionist – m-a uimit şi aproape m-a complexat, bunăoară, în jurnalul lui Mircea Cărtărescu, meticulozitatea cu care îşi planifică, şi apoi contabilizează, prezenţa editorială an de an. Mircea Cărtărescu e exemplar şi din punctul acesta de vedere, nu numai ca prozator nec plus ultra, pe care-l citesc şi recitesc cu fascin de dinainte de douăzeci de ani. Eu n-am energia necesară să fac asta, şi nici nu mă interesează – sunt, ştiu, un scriitor diletant, fără nici un interes pentru un eventual capital simbolic acumulabil prin literatura mea (cât despre capitalul celălat, despre kapitalul propriu-zis, ce să mai vorbesc…). Scriu de plăcere, încercând să procur plăcere (sau, mă rog, cât mai puţină neplăcere) şi cititorului, şi nu mai am energie şi pentru strategiile conexe – aşa cum, repet, ar trebui să aibă un scriitor profesionist.
radu vancu 1Vezi vreun scriitor capabil să spargă mediocritatea clasei politice actuale?

Bineînţeles că nu – dacă nici un ambiţios inteligent, ca Nicolae Manolescu, n-a reuşit, atunci chiar că nu mai are nimeni nici o şansă. În plus, intelectualii au o imagine publică atât de proastă, atâta ură e dejectată asupra lor, încât a fi scriitor nu mai e o recomandare în faţa electorilor, ba dimpotrivă.

Te-ai gândit să emigrezi? La cum merg lucrurile, crezi că mai e loc de întors aici?

Nu m-am gândit niciodată la asta, n-o să încep să mă gândesc tocmai acum. Îmi vine în minte ce mi-a povestit cândva profesorul Sofonea: decis să fugă, cândva în anii ’80, din ţară, a trecut prin Lăpuş, pe la mormântul tatălui său, ca să-şi ia rămas-bun. Şi a văzut că pe cruce stătea scris: „Aici odihneşte Dionisie Sofonea, care a înmormântat trei neveste: pe…” şi urmau numele. Cum, şi-a zis atunci profesorul, tata a rezistat aici preţ de trei căsnicii, şi eu să fug din ţară de frica lui Ceauşescu? Şi a rămas. Acum, venind la întrebarea ta: eu de frica cui ar trebui să plec din ţară? A lui Iliescu? Bătrânul e, sper, istorie. A sărăciei? Am cunoscut-o, superficial, e drept, şi nu m-a impresionat. Aşa că rămân aici. Ce să-i facem, a zis-o şi pe asta, înaintea noastră, poetul: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost, aşa rămânem”.

Cum te vezi peste 5 ani?

Brrr! Prefer să ocolesc imaginea asta…
Există ideea (pagubosă, cred) prin blogosferă că revistele literare nu mai contează. Pe lângă teribilismul afirmaţiei (numai cei care nu pot enumera măcar cinci titluri de reviste pot spune aşa ceva), un lucru e cert. Cititorii nu prea există. Mai ales cei ai revistelor. La un turneu prin licee am constatat că nu doar elevii nu ştiau să indice cele cinci titluri de „formă”, dar nici profesorii nu aveau mai mult habar. Ce crezi ca se-ntâmplă de fapt? Sunt revistele condamnate să treaca pe net sau chiar devin dinozauri?

Nu ştiu de ce vezi mutarea pe net ca pe o condamnare. Atâtea mari publicaţii au trecut de mult la apariţia pe net, uneori exclusiv acolo, şi le merge bine. Revistele pe hârtie, cu vremea, o să devină… ce au fost la începuturile lor, relativ recente, de altfel: publicaţii cu circuit închis, elitiste, ba chiar elitare, cu tiraj infim şi subiecte hiperspecializate (ca, să zicem, „Atehanaeum”-ul fraţilor Schlegel). Nu văd însă asta ca pe o condamnare – a mai fost aşa, şi a fost bine. Iar cultura literară n-a avut, vreme de multe secole, ba chiar milenii, nevoie de existenţa şi serviciile revistelor literare. Şi nu i-a mers tocmai rău. Sigur că, subiectiv vorbind, aş regreta mult dispariţia câtorva reviste care-mi modelează tabieturile săptămânale, în funcţie de ziua lor de apariţie. Dar cred că publicaţiile serioase vor rezista, fie chiar şi numai online. Pentru că e mai bine cu ele decât fără.

Cât despre ideea că revistele literare nu contează – e adevărat, pentru cei ce gândesc aşa ele nu contează, după cum nu contează biblioteca pentru Caliban. Cu ei, polemica n-are nici un rost. În van ai încerca să le explici cât ar fi pierdut Eminescu, nu numai în imaginea lui publică, dacă n-ar fi existat „Convorbirile literare”. Să-i lăsăm pe Calibani în pace, nu ei sunt publicul nostru ţintă.

Radu Vancu – un chestionar

I. Fişa individuală

radu vancu, foto un cristian 2008Nume: Vancu

Prenume: Radu

Pseudonim(e) literar(e):

Data şi locul naşterii: 13 iulie 1978, Sibiu

Blog/ site personal: Sebastian în vis

Cărţi publicate (titlu, an, editura, tiraj – când e cazul): Epistole pentru Camelia, Imago, Sibiu, 2002; Biographia litteraria, Vinea, Bucureşti, 2006; Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute (eseu), Vinea, Bucureşti, 2007, Monstrul fericit, Cartier, 2009.

Premii obţinute: Pentru poezie, nici unul pe măsura vanităţii mele.

Colaborări: Transilvania, Euphorion, Vatra, Tribuna, Dilema veche, Ex Ponto, Timpul, Cuvântul, Steaua, Caiete critice, Contemporanul

Cenacluri frecventate: Prefer să înţeleg prin „cenaclu” întâlnirile aproape zilnice cu Mircea Ivănescu dintre 1997 şi 2004-2005. Dacă cenaclu înseamnă învăţarea în comun, seară de seară şi zi de zi, a literaturii, atunci cam asta am făcut alături de Mircea Ivănescu în anii ăia. Sigur, au mai fost şi alte cenacluri, la Literele din Sibiu, la filiala USR din Sibiu, citirea la Euridice etc. – toate imitaţii (deseori palide) ale modului exemplar în care ştie M.I. să „cenaculeze” literatura.

Lecturi în cenacluri, cluburi…: Despre cenacluri am zis mai sus. Au fost şi lecturi în cluburi, mai ales în Sibiu, radu vancu 2destul de haioase – precum cea din 2005 (sau 6?) din Imperium Pub, care s-a lăsat cu supărări între poeţi.

Debut în revistă: Chestia e că mi-au apărut absolut simultan, în octombrie 2000, două pagini de poezie: una în Transilvania, alta în Timpul, girată de Doris Mironescu, pe care-l cunoşteam, şi de O. Nimigean, pe care urma să-l cunosc peste trei-patru ani. Aşa că nu ştiu care e locul real al debutului meu. Plus faptul că, tot în 2000, dar prin aprilie sau mai, mi-a publicat Constanţa Buzea un poem în România literară, la Poşta redacţiei, cu elogii & firitiseli. Dar nu ştiu dacă ăsta poate fi considerat debut. Prin urmare, e sigur că am publicat prima dată poezii într-o revistă în anul 2000, dar nu ştiu exact în care anume am debutat.

Debut în cenaclu: În cenaclul Ivănescu – în 1997, vara. În cenaclul „Vladimir Munteanu” al USR Sibiu – în 1997, toamna.

Debut on-line (reviste literare on-line): Ăăă… Cred că în Respiro, probabil în 2005. Da, acum, dacă verific, văd că aşa e: am poezii în numărul 18 pe 2005.

Debut sonor (înregistrări Radio cu lecturi, casete audio difuzate public, audiobook): Am citit la Radio în Cluj, în 2006 sau în 2007.

Debut în volum: Epistole pentru Camelia, la editura Imago din Sibiu, în 2002. Au mai fost şi nişte antologii făcute împreună cu Mircea Ivănescu pentru Festivalul Internaţional de Teatru din Sibiu, dar alea nu se pun.

II. Topuri(1-10)

1.Edituri: După cum era şi normal, editurile au început să se specializeze pe domenii particulare de interes, şi prin urmare e impropriu să încropeşti un top la comun. Au mai rămas doar două edituri generaliste, ca să le zic aşa, Polirom şi Humanitas, concurând umăr la umăr – cea dintâi cu o jumătate de pas avans. La poezie, vizibilitatea cea mai bună e dată de Cartea Românească, dar palmares mai bun are Vinea – însă vine tare din urmă Brumarul lui Robert Şerban, şi nu sunt deloc de neglijat nici ediţiile de la Cartier. La proză, dacă e vorba de traduceri, Poliromul are o întâietate de necontestat; dacă e vorba de proza autorilor români (tineri, în special), tot Poliromul domină, secondat mai degrabă firav de Humanitas.

Radu Vancu si Constantin Acosmei, foto Bogdan Cretu, 2008

2. Reviste literare: Nu prea pot alege o revistă citibilă cu delectare cap-coadă. Aşa că, pe bucăţele, îmi plac: Vatra, pentru textele lui Cistelecan, Sălcudeanu şi Cordoş, dar şi pentru prozele lui Alexandru Vlad; Tribuna, pentru eventualitatea rarissimă că scrie Manasia şi pentru Alexandru Vlad, Mihai Dragolea şi Radu Ţuculescu; Suplimentul de cultură, pentru cronicile lui Doris Mironescu şi prozopoemele lui Emil Brumaru; Pana mea, pentru cele ale lui Bogdan Creţu şi pentru textele de/despre/cu tineri scriitori; Convorbiri literare, pentru Antonio Patraş; România literară, pentru cronicile lui Ciotloş & Grigurcu, dar nu mai puţin pentru inocent-rostogăneştile inepţii ale lui Alex. Ştefănescu; Observator cultural, pentru cronicile cernatiene de ambe sexe.

3. Cartea de poezie / Cartea de proza (autori români): Aici e greu să aleg câte zece titluri. Ba chiar imposibil, dacă e vorba de autori români din toate timpurile. Aşa că o să îmi iau libertatea să subînţeleg că e vorba despre autori contemporani. Un top personal al cărţilor de poezie din ultimele câteva zeci de ani am făcut acum ceva vreme în Pana mea. Aşa că o să mă mulţumesc cu înşirarea câtorva nume de poeţi debutaţi după 1989 pe care-i recitesc cu precădere: Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, O. Nimigean. Pe poeţii congeneri nu-i amintesc, deşi îi citesc cu osârdie şi cu invidie, pentru că nu mi se pare corect să fiu şi jucător, şi arbitru. La proză, tot postdecembrist vorbind, recitibili sunt Radu Aldulescu, Simona Popescu (deşi nu ştiu sigur ce sunt Exuviile: proză sau poezie), Bogdan Popescu, Filip Florian, Răzvan Rădulescu, Florin Lăzărescu.

III. O…

Radu Vancu, foto Rares Moldovan, 2008– întrebare pentru scriitorul preferat: Mi-ar plăcea să pot să-l întreb salingerian: Mergem la o bere ?, ştiind totodată bine că bulimia mea alcoolică va face ca berea să dureze toată noaptea. În afară de asta, aş mai avea şi întrebări particularizate pentru fiecare dintre preferaţi. Pe Eminescu, de exemplu, l-aş întreba: De ce naiba ţi-ai mâncat timpul şi nervii cu gazetăria ? (Bine, cred că s-ar şifona; mi-ar răspunde, poate, cu o parafrază la Teofrast – omul, cu cât e mai bun, cu atât mai tare se irită la vederea celor răi. Şi, atunci, l-aş tachina întrebându-l dacă se crede un om bun – dar întrebarea asta, de fapt, îi aparţine lui Iustin Panţa, şi oricum n-am dreptul decât la o întrebare, deci să revin). Pe Berryman l-aş întreba de ce, tânăr fiind, nu s-a dus la cele trei întâlniri fixate de ultracelebrul Eliot – poate dăuna unui tânăr poet vecinătatea cu un consacrat ? Pe Ivănescu l-aş întreba, dimpotrivă, de ce a admis un tânăr poet în preajmă şapte ani de zile (cifră cam diogeniu laerţiană…) – ce anume credea că putea să-l înveţe şi, în general, ce e de învăţat din poezie ? Şi tot aşa. Dacă vă aşteptaţi să pun întrebări înţelepte, atunci nu v-aţi găsit omul.

– idee pentru o „viaţă” literară „mai bună”: Nu mă interesează în aşa grad viaţa literară încât să-i doresc mai binele şi să mă frământ să găsesc o soluţie pentru asta. Atunci când doi oameni de treabă vorbesc la o bere, viaţa e bună – similar, când doi scriitori vorbesc la o bere despre ale lor cred că putem vorbi de viaţă literară bună. Restul sunt funcţii, instituţii, sinecure. Chestii care nu contează.

– problemă cu (pe) care s-a confruntat(a observat-o) de când a „intrat” în literatură: Hm, dacă aş putea fi aşa de sigur că am intrat în literatură…

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

1. Ce ţi se pare „în regulă” în lit. română actuală? E bine: sunt poeţi, prozatori şi critici literari în care am mare încredere, care au în jur de treizeci de ani şi au două-trei-patru cărţi publicate (deci dau semne că ar fi de cursă lungă). Edituri şi reviste sunt destule, premiile se dau cam pe bune, colaborările încep să se plătească – deci, ca să-l parafrazez pe cavalerul Ulrich von Hutten, ştiinţele sunt înfloritoare, spiritele se mişcă, e o plăcere să trăieşti.

2. Ce ţi se pare „în neregulă”?(ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”) În neregulă mi se pare atitudinea văicăreaţă de genul “ah, ce rea e lumea, sărmanul scriitor nu poate răzbi de atâta adversitate…”. Cine alege să-şi deteste activ contemporanii iubeşte prea pasiv literatura.

3. Ai vrea să trăieşti din scris?(dacă da, cum vezi posibil acest lucru) Emfatic vorbind, dar totuşi adevărat, scriitorul oricum trăieşte din şi în scrisul lui. Cât despre partea financiară – cine n-ar vrea să trăiască din scris ? Însă nu văd cum e posibil lucrul ăsta. Mă rog, dacă eşti un critic literar suficient de cinic şi, de asemenea, suficient de mediocru ca să poţi aşeza funcţiile deasupra propriului scris, cam ca Eugen Simion, poţi trăi bine mersi – dar, tehnic vorbind, nu trăieşti din scris. Se prea poate ca un scriitor exemplar precum Mircea Cărtărescu să trăiască din scris (deşi nu cred că veniturile lui sunt exclusiv din drepturi de autor etc.), însă nu cred că a fost vorba de o strategie de marketare a propriei opere, ci de noroc: s-a întâmplat să fie scriitorul potrivit pentru editura potrivită. Dacă eşti un diogenian şi poţi trăi din mai nimic, dacă ai forţa asta, poţi face ca Nimigean sau ca Aldulescu – trăieşti exclusiv din şi pentru scris, conştient însă că cea mai acătării locuinţă socială disponibilă pentru tine rămâne întotdeauna butoiul. Pe de altă parte, slujba nu dăunează scrisului – altfel, bibliotecile ar fi goale. Scriitorul bun scrie oricum. Scriitorul slab caută scuze să nu scrie.

4. Cum „cuantifici” performanţa în literatură? (premii, nr. de cititori, statut literar…) Venedikt Erofeev n-a luat premii, nu avea cititori şi nici statut literar. Suta de pagini numită Moscova-Petuşki îl face însă un mare scriitor. Cum să cuantific asta ? Ştiu doar că un scriitor trebuie să se simtă rău dacă nu scrie şi să facă doi-trei oameni inteligenţi să se simtă bine citindu-l. Cam asta-i performanţa pe care trebuie s-o ceri literaturii: să-ţi facă bine şi ţie, şi celui care te citeşte. Pentru celelalte, să lăsăm criticii literari să-şi câştige şi ei pâinea.

5. Ai un model de performanţă? Poezia lui Eminescu 🙂

6. Ce ar trebui să includă un management literar performant? Bani. Şi pentru scriitori, nu numai pentru criticii literari. Lecturi publice plătite bine. Nu-i nevoie de mai puţin, dar nici de mai mult.

radu vancu, foto bogdan cretu, 2008

V. 1. Un autoportret (în cuvinte): Fetiţa de patru ani a criticului Dragoş Varga, intrând într-o sală de curs, vede portretul lui Creangă pe un perete şi exclamă: “Tati, uite-l pe Radu!”. Cam ăsta mi-ar plăcea să fie, ekphrastic vorbind, portretul meu. Chiar dacă, fizic, nu e tocmai măgulitor. Însă şi eu tot un fel de amintiri din copilărie am scris cândva, şi cred că toată viaţa cam asta o să fac: o să scriu din amintiri, dând astfel dreptate profesoarei de română din gimnaziu care obişnuia să mă depuncteze pentru că nu reproduceam inteligentele ei exegeze, ci scriam “din amintiri”. Bine, atunci încasam şi palme pentru asta, acum sper că, totuşi, critica literară o să profeseze o pedagogie mai blândă.

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra): Generaţia e greu de prins într-un portret. Nici un manifest nu a captat adeziune unanimă. Nici o modalitate poetică nu a polarizat majoritatea în jurul ei. Aş îndrăzni, totuşi, să spun că mai vizibile sunt patru şcoli poetice: cea neoexpresionistă sadea, cu Claudiu Komartin şi Dan Coman pe post de gonfalonieri; cea a anarhiştilor de toate nuanţele, descinsă parcă direct din Civil Disobedience a lui Thoreau, în care papii fracturismului, Marius Ianuş & Dumitru Crudu, stau alături de minunaţi adepţi punk, precum Ruxandra Novac, sau grunge, precum Ştefan Manasia; cea a calofililor, unde aş prenumăra pe esteţii de la Bistriţa, Florin Partene şi Marin Mălaicu-Hondrari, şi pe Cosmin Perţa; în fine, cea biografistă, în care T.S. Khasis şi V. Leac acoperă registrul hard, iar Teodor Dună pe cel soft, şi din care Dan Sociu tocmai şi-a dat demisia. Critici literari în care am încredere mi-au spus că sunt biografist. Deci, cam pe acolo m-aş încadra şi eu, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă.

VI. 1.Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor? Aş vrea ca scrisul să mă facă un om bun.

2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)? Aş vrea ca cititul să te facă un om bun. Nu-ţi doresc ca, citind poemele cuiva, să simţi şi chinurile facerii lor. Şi, mai ales, îmi doresc să se adverească propoziţia lui Dostoievski: frumuseţea va mântui lumea. Pentru cititori şi pentru scriitori, deopotrivă.

chestionar publicat în Observator cultural, nr 442, septembrie 2008

Radu Vancu – cel mai bun poem al meu

Lumea nouă (amintire pentru tatăl meu)

Dar, deocamdată, lumea asta:
lumea care a început cândva
între unşpe fără cinci şi unşpe şi cinci
în dimineaţa de noiembrie, cu strigătul tău mic
anunţând separarea definitivă a vertebrelor
şi erecţia mecanică a spânzuraţilor.

radu vancu 1
Lumea ta se sfârşea cu marele animal de lemn,
cu piele aspră şi rece, în burta căruia
erai închis. Oameni pricepuţi
au aşezat cu grijă în pământ
animalul bej cu puiul în marsupiu
şi au tras pământul deasupra ca o cortină.
.
Şi aerul s-a tras atunci ca o cortină
şi am văzut lumea nouă: te odihneai în a şaptea ta zi,
cu jumatea de rachiu alb în faţă, fericit ca un rege,
aşteptându-mă cu paharul pregătit.
Oasele mi s-au topit de fericire şi groază şi am rămas pe veci îndatorat
animalului care te dusese să te nască acolo.

Radu Vancu – chestionarul Mihail Vakulovski

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

radu vancu, 2008Nu cred că aveam vreun joc preferat, nici în copilărie, nici în adolescenţă, întrucât eram excesiv în toate: odată ce începeam vreunul, nu mă mai opream, îl jucam de dimineaţa până seara, l-aş fi jucat şi noaptea, dacă Cei Mari n-ar fi ieşit la geamuri să ne strige la culcare. Că era vorba de fotbal, miuţă, tenis cu piciorul, baschet, v-aţi-ascunselea, prinselea, pac-pac (cu tuburi sau cu pistoale cu apă), castel, ţări, şencăl, lapte gros, capră nouă, flori-fete-şi-băieţi-melodii-sau-cântăreţi, cărţi (cu animale, cu maşini, kems, renz, şaişase, şapte-prinde), furatea (de cireşe, pere, căpşuni, struguri, mere), dat cu bicicleta, şah, table, dame, nemţească, hambărmeci, ping-pong, avioane, ics-zero, fazan, riţi-piţi – toate erau egal de hipnotice. Acum, dintre toate astea, singurul pe care-l practic, aproape zilnic, e şahul. Care mă prinde la fel de tare, aş fi în stare să joc zeci de ore la rând, dacă n-aş avea nimic altceva de făcut. Prietenii din tabăra de la Săvârşin din 2008 ştiu că nu exagerez.

Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Primii prieteni… Cine erau ei? Cei din clasele I-IV, din inenarabilul cartier Valea Aurie, care, în ciuda numelui, numai bazin orografic nu era? Aveam chiar şi un frate de cruce, Del, dar nici măcar pe el nu l-am mai văzut din 1988, de când am terminat clasa a patra şi m-am mutat în alt cartier, Terezian, şi despre care am auzit doar că ar fi ajuns din şef de băieţi de cartier (eu eram adjunctul lui şi eram mândru de asta ca de un titlu nobiliar suprem) respectabil absolvent de penitenciar. Cei din clasele V-XII? Unul dintre ei, tot un fel de frate de cruce, e în State, doctor în fizică atomică, căsătorit şi naturalizat for good; altul e în Londra, inginerizat definitiv; cei rămaşi în ţară au alte vieţi, în care miile de ore petrecute de noi împreună între 10 şi 20 de ani, cu toate cele tragice şi sublime ale lor, par doar un paragraf bifat pe foaia de parcurs. Cei din crama „Naţional” de pe Podul Minciunilor, cu care descopeream cu fascin şi cutremurare Nostalgia lui Cărtărescu, poemele lui Ioan Es. Pop şi Cristian Popescu – adică Literatura? Nici cu ei nu mă mai văd decât rar, o dată sau de două ori pe an, întâmplător, şi nu apucăm să stăm de vorbă, iar dacă totuşi vorbim, evităm să pomenim despre vechea noastră pasiune, ca să nu se vadă ce s-a ales de noi. Aşadar, scurt spus, cu primii prieteni nu mă mai întâlnesc deloc, şi nici nu sunt sigur de fapt că m-am întâlnit vreodată.

Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

Îmi plac şahul, baschetul şi fotbalul, fără să pot alege între ele. Pe ultimul nu-l mai joc cu plăcere, pe primele două le-aş juca fără încetare, dar timpul nu mai are răbdare. Sunt mort după tenis, deşi n-am pus în viaţa mea mâna pe o rachetă, însă Federer m-a convins că un Pascal născut în vremea ecranului global şi închis punitiv în casă ar redescoperi, uitându-se pe Eurosport, nu numai elementele lui Euclid, dar şi axiomele geometriilor neeuclidiene. E o variantă mai fizică a şahului, de fapt.

Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Acum, eu nu prea sunt autor de ficţiune, ci de poezie – personajele poartă, adică, numele prototipurilor din viaţa reală şi fac exact ce fac şi acelea, nici mai puţin, dar nici mai mult. Aşa încât personajul al cărui hipotext sunt a făcut exact ce am făcut şi eu, şi viceversa. Sunt de un realism pe cât de robace, pe atât de tenace, ce mai…

Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

M-aş simţi tare bine dacă ar fi să fiu Porthos. Nu ştiu dacă-i o meserie, dar vocaţie pentru prostia lui luminoasă sigur se cere.

Ce sentimente/stări te enervează?

Mă enervează să fiu enervat. Mă enervează la fel de tare extrem de rarele momente când sunt pe cale să mă simt om bun. Am însă o tehnică aproape impecabilă pentru a evita asemenea circumstanţe.

O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

M-aş lăuda juniorului Sebastian cu faptul că am reuşit să dezamorsez trei racheţi pe o terasă din centrul Iaşului vorbindu-le despre poezie şi recitându-le poezii – Dan Sociu şi Bogdan Creţu pot depune mărturie că aşa a fost. În ce-i priveşte pe ai mei, ultima dată când ţin minte că s-a bucurat tata a fost când am băut zdravăn, numai noi doi, singuri în casă, cinci jumătăţi de lichior (era cu puţină vreme înainte să se spânzure, cu vreo două luni sau cam aşa ceva), şi a doua zi m-a strâns în braţe, spunându-mi că era mândru că nu vomasem. Mama, pe de altă parte, era mândră că luam premiul întâi în faţa unei nesuferite de familie bună, aflată în graţiile dirigintei (şi fata, şi familia). Acum înţeleg că cele viscerale mi se trag de la tata, iar cele livreşti, de la mama.

Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

N-aş accepta. Ştii tu vreun cântăreţ de rock sau jazz foarte bun care să fie într-adevăr foarte sărac? Eu nu. În plus, am cunoscut sărăcia – nu am fost chiar foarte sărac, n-am fost homeless, de exemplu, însă au fost zile în care singurele lucruri comestibile din casă erau pâinea şi ceapa. Şi erau zile frumoase, de altfel. Aşa că sărăcia nu mă sperie. Iar ca scriitor, n-aş accepta nici un fel de comandă socială. De nici un fel, nici măcar să scriu pentru scopuri caritabile. Scriu ce vreau, când vreau, cum vreau. Bine sau prost, cum o ieşi, dar fără vreun contract social.

Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme), ce ai face?

În primul rând, dacă tipul de pe locul doi e prietenul meu, înseamnă că şi lui i se rupe de premii, aşa că n-are cum să se şifoneze. În al doilea rând, în situaţia în care aş lua vreun premiu, oricum nu l-aş merita, aprioric; dar asta nu m-ar împiedica să-l accept – de teamă că, refuzându-l, aş putea să par modest. Adică aproape bun – şi nu-mi permit să mă simt bun. Mă enervează, am spus deja mai sus.

Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Întrebarea asta-mi aminteşte de deviza favorită a lui Nietzsche: „Devino ceea ce eşti!”. Eu n-am devenit de nici un fel, deci nu sunt nicicum, nici aşa, nici altminteri. Aşa că nu am nici un fel de poveste înţeleaptă, demnă de a fi cusută cu acul în colţul ochiului, cum se spune în cartea celor O mie şi una de nopţi. Halimaua mea e departe de a fi exemplară. E reconfortant să ştii că nu trebuie să te gândeşti la modelul pe care l-ai reprezenta – de fapt, e reconfortant să nu gândeşti. Uite, ăsta ar fi răspunsul cel mai cinstit: am trăit fără să gândesc. Cerul înstelat deasupra şi legea negândirii în mine. Nu gândi – ăsta e imperativul meu categoric.

Radu Vancu la BdP

Radu Vancu, 2008, foto Bogdan Cretu