andra rotaru – un poem inedit

Ultima dintre zăpezi

am trecut astăzi prin parcul nostru înzăpezit

şi drumurile se umpluseră de pene de păsări. ca şi cum cineva revărsase aici

saci întregi de aripi. zăceau rupte.

trecuse doar o noapte şi ultima dintre zăpezi.

în parcurile cu porţile deschise deodată, cu gardurile contorsionate deodată,

unde nu fuseseră urme de trupuri, nu fuseseră umpleri de carne. doar ningea.

.

în jur se răspândise mirosul lor de păsări jilave. împrăştiat pe drumuri,

printr-o zăpadă care cădea tot mai grea.

crezuseră că noaptea nici măcar un copil nu are voie să stea aplecat peste ele,

să  dea cu lumânări în ele. să  le desprindă penele, de parcă pieptăna un păr de om.

.

mi-am continuat plimbarea şi parcul a început să strălucească ca topit.

i se strângeau barele de fier de jur împrejur, i se micşorau leagănele

şi treptele pe care urcaserăm în noaptea de-abia trecută.

în locul unde am râs noi, unde am desprins zăpada de pe jgheaburile reci,

toboganele erau aproape goale. le-am privit fix, fără nici un surâs

.

trecătorii se furişau grăbiţi de-a lungul gardurilor. aproape plecaserăm cu toţii.

rămăsesem singura care încă mai ţesea un parc alb

din trupul meu în jurul tău. desenam flori în al căror contur dansai.

apoi mă întindeam. în urmele trupului meu, o noapte de iarnă.

.

parcul nostru s-a depărtat. de jur împrejur câmpuri albe, întregi, neumblate.

vreau să merg printr-un câmp de zăpadă, să fiu primul om.

toboganele erau goale, leagănele din funii de fier se balansau goale.

încă eşti aici, încă păşim împreună prin ultima dintre zăpezi.

şi nu-mi ridic privirea. respir goluri în loc de aer şi trupul meu nu mai e aici

*

peste ultimele noastre zăpezi păşesc astăzi cu chipul mai palid

cu răsuflarea mai înceată. aproape totul e alb. un parc cu străzi care

se întretaie, cu lemn înverzind. aici zac aceleaşi păsări şi aceeaşi zăpadă,

şi buzele noastre surâd, ca după o noapte de iarnă

şi buzele surâd în somn, ochii surâd în somn ca unui stol de vrăbii privit îndelung