Prima pagină > Cronici de Cristina Ispas, Diana Geacăr, editura Vinea, nr. 13 (Diana Geacăr, din ianuarie 2010) > cristina ispas – prefaţa volumului „Frumuseţea bărbatului căsătorit”

cristina ispas – prefaţa volumului „Frumuseţea bărbatului căsătorit”

„Într-un spaţiu în care nu mai vrea nimeni”

Obiectele pierdute ajung, ca altădată Kitty, pisicuţa neagră, şi Snowdrop, pisicuţa albă, unde altundeva dacă nu în Ţara din oglindă. Iată revelaţia pe care trebuie să o fi avut cititoarea dintr-un poem al Dianei Geacăr, atunci când lumina îi subliniază cele mai importante pasaje dintr-o carte. Iar formula magică de acces în Ţara din Oglindă probabil că i-o şopteşte chiar Alice, ascunsă fiind prin apropiere, poate în faldurile preţioase ale draperiei: Let’s pretend!” spune Alice şi aventura se porneşte.

Frumuseţea bărbatului căsătorit, cel de-al doilea volum de versuri al Dianei Geacăr, mizează în primul rând pe o ameţitoare dexteritate sintactică, de filiaţie americană sau britanică, realitatea rămânând materia predilectă pentru poezie, subminată însă uneori de mai gingaşa imaginaţie, preponderent de extracţie magică şi împrumutând din atmosfera cărţilor pentru copii (şi adulţi) şi din cea a anime-urilor, efectul de autenticitate fiind însă în aşa fel controlat încât să nu dispară la prima zvâcnire a baghetei.  Biografismul în care înoată această poezie trebuie înţeles prin urmare în sens mai larg, implicând şi o biografie livrescă, lecturile deconspirate în carte, fie prin intertext, fie mai direct, prin citat, fiind asimilate la modul organic şi nu lipite ca o rigidă mască culturală. Efectul de antrenare în lumea lui pretend va fi însă mult mai mare în cazul actantului din poemele Dianei Geacăr, vocea din Frumuseţea bărbatului căsătorit nefiind de fapt una infantilizată, ci una adultă, pentru care lumea magică înseamnă o ieşire conştientă şi nu dezechilibrată din coşmar, în contextul adică în care realitatea se dovedeşte nu imposibil de regăsit, ci pur şi simplu rareori satisfăcătoare.

De altfel, moto-ul cărţii, cules din filmul lui Christoffer Boe din 2003, Reconstruction, ne avertizează din start să nu ne înşelăm. Avem de a face numai şi numai cu puterea imaginaţiei şi nu cu mai periculoasa autoiluzionare: „Remember, everything is just a movie. A reconstruction. It hurts anyway.

Trei mari părţi subîntind acest volum: Frumuseţea bărbatului căsătoritAtaşamente şi Dust Bunnies (ultima împărţită la rândul ei în alte două părţi: În căutarea propriului discurs şi Zoolocatarii), legate între ele prin nenumărate linii de tensiune, care induc sau dezamorsează emoţia dintr-un text în altul, metonimia şi metalepsa fiind principalele procedee folosite. Alteori micile pete de lumină sunt cele purtate, pentru a fi lărgite într-un alt text, până la zugrăvirea cine ştie cărui tablou fantezist. Aceasta este raţiunea pentru care primul text, Obiecte pierdute, singurul ce mai mizează pe o notă accentuat depresivă, pe zona întunecată, este izolat imediat sub prima copertă. De altfel, acest text face legătura nu numai cu Dust bunines, textul de încheiere, cu care poartă un schimb de replici pe deasupra tuturor exerciţiilor vieţii, lecturii şi filmului, dar mai ales cu volumul de debut al autoarei: bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră (Vinea, 2005), constituindu-se într-un fel de epilog. Pentru că, dacă vocea din bună, eu sunt diana… era una traumatizată, pe linia poemelor mai vechi ale lui Marius Ianuş sau Dan Sociu, premisele fiind bineînţeles altele, păstrând destul din fronda unei postadolescenţe, din puterea ei crudă, vocea din Obiecte pierdute este mult mai detaşată, simţindu-se deja impulsul de a împinge trauma, fără însă a o neglija, printre celelalte lucruri şi întâmplări.

Decorul Obiectelor pierdute este unul urban: un chioşc deschis sâmbătăseara pe o stradă oarecare, la doi paşi de scara blocului de unde personajul tocmai a ieşit şi unde îşi doreşte să dispară la fel de repede: „Sâmbătănoaptea / înseamnă cea mai urâtă singurătate. Machiată şi gata / să intri într-o rochie de impresie, dar nu vine / nimeni să caute acest obiect preţios şi pierdut. / Unde ai vrea să ajungi, domnişoară?” Răspunsul, „Într-un spaţiu în care / nu mai vrea nimeni”, pare să vină corect şi complet abia în Dust bunnies: „Curtea este în paragină: / iedera acoperă zidurile din faţă, / scaunele şi mesele au ruginit sub vii, / în curte, o sârmă plină cu haine pentru copii. / Porţile scot un sunet delicios. // Mă apropii de pereţii casei ca-ntr-un somn / de după masă”. Un decor cu totul schimbat, o curte, probabil undeva la ţară, şi un „iubit”: „Există o specie de molie, / Deilephila elpenor, molia elefant şoim, / numită şi „iubitul serii”. Un vis din care / nu-mi mai amintesc decât / senzaţia: un băiat care, având deja o iubită, mă / plimba cu maşina pe întuneric, atât de fascinat încât / uita să mă atingă / (gesturi care te smulg din somn) // Mai fac un pas – jocul în care trebuie să te grăbeşti / să atingi umărul celui care numără întors / cu spatele la tine – şi uşa se deschide. / Întunericul din casă inhalează / particule de praf şi / formează o siluetă din cocoloaşe de păr şi piele, / cu un topor într-o mână / -Unde ai vrea să ajungi, domnişoară? – // Pe cărarea din faţa casei mai fac un pas şi o palmă bătătorită / ca o carapace mi se lipeşte de omoplat, / picioruşele bombate zvâcnesc uşor / în pielea mea fierbinte. Strănut şi / particule de praf chiţăie şi / se pitesc sub părul meu, pe ceafa transpirată. / Într-un spaţiu în care nu mai vrea nimeni”.

De fapt, întregul volum stă sub semnul dialogului. Replicile vin pe neaşteptate, sensurile sunt deviate, răstălmăcite, deturnate, interlocutorii sunt şi ei diverşi şi se rotesc cu viteză: mai întâi va fi „bărbatul căsătorit”, mereu grăbit („A lăsat cafeaua neterminată”), simţit ca distant („Mâna lui o trage înapoi, ca de la mile distanţă”); apoi ascuns în spatele căsuţei de mail, într-un proiectat „dialog”, care ar fi fost oricum asincron, la care el nu va răspunde niciodată, până când, într-un fel de răzbunare absurdă şi ironică, ea însăşi îi va refuza să o facă; pshioterapeuta, care prilejuieşte o savuroasă schimbare de roluri; interlocutori livreşti, bine camuflaţi în discurs: pisica de chesire, Mary Poppins, grifonii etc.; zoolocatarii, un fel de complici ai singurătăţii, în dialogul cu care se face mult uz de gestică; „iubitul serii” sau deilephila elpenor şi în sfârşit the dust bunnies, făpturile care se destramă pe măsură ce se ridică din praf. Substanţa dialogului însă nu se schimbă aproape deloc în aceste treceri, fiind de fapt vorba de un solilocviu, şi nu de comunicare propriu-zisă, de o nesfârşită canava verbală a solitudinii.

În prima parte, Frumuseţea bărbatului căsătorit, tehnicile echivocului şi cea a jocului sunt cele care pun dialogul între paranteze. Cei doi se apropie „ca din întâmplare”, el vorbeşte numai pentru a se despărţi, în timp ce ea numai încearcă sau se pregăteşte să comunice: „trebuia să par sigură de mine”, toată scena este pregătită dinainte în cap, deşi este evident că repetiţia nu foloseşte la nimic: „L-am urmat ca şi cum aş fi avut vreun plan, / am pus multe întrebări, pentru că / trebuia să par calmă”. Imposibilitatea comunicării este evidentă: „Din când în când, ne îndepărtam puţin, dar / numai puţin, / cât să ne uităm unul la altul, plini de uimire, / cât să mai luăm o gură de aer, / ca şi cum ne-am fi pregătit să vorbim”. Alteori dialogurile se înfiripă numai pentru a deveni repede absurde: „Ea ridică cu ambele mâini ceaşca de cafea. / <<Ce faci?>> o întreabă. / Ea zâmbeşte. De fapt, tremură. / <<Ce ai>>, o întreabă. / <<Da.>>”. În alte poeme, absurdul se naşte din disperarea femeii de a nu şti cum să reacţioneze: „E goală / şi foarte serioasă” sau: „Mai ia o gură de cafea şi se gândeşte / cum l-ar putea face o femeie să se răzgândească. / Capul ei se apleacă / deasupra oglinzii de buzunar, îşi dă cu ruj.” Luciditatea se simte însă mereu pe dedesubt, intervine dedublarea, cineva observă, filmează, înregistrează: „Doar cum s-a urcat el cu o sticlă de Cola şi / a ocupat un loc. Cum i-a făcut ea semn cu mâna / să coboare un pic – n-avusese curaj mai devreme / să-l sărute. Cum i-a făcut el semn / să plece, microbuzul mai avea de stat ceva timp”. Sau ca aici, unde plusează autoironia: „Pun apă la fiert şi tremur, / cu ocazia asta / o să-mi ţin un mic discurs despre Respectul-de-sine / şi Auto-control. Şi, bineînţeles, / să mă mai încălzesc. La flacăra ochiului / de aragaz”. Alteori, nu foarte des, coşmarul este cel care învinge: „Într-o noapte au apărut în camera mea / un bărbat însoţit / de o femeie grasă. Când ea s-a întors / cu spatele, el i-a ridicat fusta, / rânjind. Fundul şi picioarele ei / erau goale. / Jupuite de carne. / Apoi a întors şi ea capul spre mine / şi-a rânjit. Am deschis ochii. Beznă. / Se auzea muzica de la terasă.”

Singura armă pe care femeia pare să se poată baza în această luptă în care cuvintele şi gesturile nu se lasă stăpânite, rămâne propria frumuseţe: „Pentru ea e important să fie frumoasă. Nu mai ştie / cum altfel ar putea stăpâni situaţia”. Frumuseţea este însă şi ea perversă, prilejuind comparaţii absurde, uşor periculoase: „Te văd cu ea de mână. O surpriză frumoasă. / Am poftă să-i studiez fiecare por. / Să-i descopăr totuşi frumuseţea. / Îi dai repede drumul”. Orgoliul se cere şi el, bineînţeles, satisfăcut: „Îi dai repede drumul”. Sau împletit cu ironia: „Am intrat la baie, am deschis un robinet şi / chiar acolo, în oglindă, era capul ei cu ochi obosiţi. / Ne-am privit / – amândouă avem ochii albaştri, ai observat?”

Treptat însă viaţa trece la următorul cadru, absenţa iubitului îşi face efectul, lumea devine tot mai interesantă, oamenii încep să reapară, noi impulsuri se trezesc: „Când lumina e aprinsă, şoarecele / aleargă pe rotiţă ca să deschidă trapa de unde / alunecă mâncarea. Dacă se aprinde lumina, / ştie că asta înseamnă mâncare. / Lumină – mâncare. Lumină. Mâncare. / Stimul. Răspuns. Întăritor. / A învăţat un nou comportament.” Sunt învăţate noi tehnici de supravieţuire: „M-a întrebat dacă vreau să-mi fac rău, / i-am simţit vocea îngrijorată şi am spus / Nu. / Am învăţat un nou comportament”. Fiind vorba de viaţa reală, coşmarurile nu dispar însă cu totul: „În fiecare noapte, treci pe lângă mine / şi nu mă recunoşti. / (Oare e bine să zâmbesc acum. / Oare e bine să par indiferentă. ) / Uneori eşti cu soţia de mână, / alteori te apropii de mine, mă săruţi, apoi / îmi rânjeşti în faţă şi dispari. / Şi eu iar nu pot lăsa lucrurile aşa.” Apoi, iarăşi calmul:  „Îmi mângâi coapsele / – pielea mea fină, îţi aminteşti? / să mă asigur că sunt unde trebuie. / În faţa ferestrei. În camera mea. Acasă”.

În Ataşamente, luciditatea şi autoironia sunt mult augmentate, în acord cu noua aventură, în care protagonist principal este un „tânăr angajat” deziluzionat în dragoste: „La revistele pentru femei, domeniul e vast: / şapte ore sunt dedicate documentării. / Într-o oră se scriu materialele. / Uneori mergem la conferinţe de presă pe motoscuter / şi astfel sunt nevoită să mă lipesc / de spatele colegului meu fotograf. / Important e ca nimeni să nu stea degeaba.” Săgeţile pornesc dintr-un text, pentru a lumina cu noi sensuri un altul: „Cum să-ţi spun, m-am angajat a doua oară: / un drum de aproape o oră, al naibii de frig, / cafea adusă de-acasă, un filtru nespălat. / La întoarcere, cu traficul de seară, / pierd două ore. Aceste condiţii pentru un tânăr / angajat ar trebui să fie de-ajuns / să nu se mai gândească la tine. / (N-o lua personal.)” Iată o nouă mostră: „Până la terminarea programului, mă mai duc / pe la el. Colegii şuşotesc, dar el mă ia în serios. / Vorbim despre Lynch. / Lynch îmi place / de la tine. / Lynch e periculos, îmi spune el. Te păcăleşte / cu aceleaşi obsesii”. În acelaşi timp cu filmul vieţii, mail-urile continuă şi ele, ca un fel de viaţă paralelă: „De două luni sunt PR. În principiu, / trebuie să scriu mail-uri. O să-ţi scriu / cât pot de des”. Confruntarea cu lumea devine însă şi ea uneori foarte dură, şi-atunci vechiul coşmar se transformă, neutralizat cum este de ficţiune şi prea multă analiză, în refugiu, într-un ping-pong emoţional delirant: „Am ajuns prea devreme / pentru şedinţa de terapie. / Trebuie să învăţ că nu merit favoruri”. Din acest punct al cărţii, textele încep să lase tot mai mult loc evadărilor în imaginaţie: „În vremuri de demult, când un om avea / un secret, se retrăgea / pe un munte, săpa o scorbură într-un copac, / şoptea secretul acolo. Apoi îl / acoperea cu nămol şi-l lăsa în urmă / pentru totdeauna. Ca un ataşament”. În compensaţie, dialogul, care n-a ieşit niciodată din sine, devine mai dur, mai ales când implică povestea de dragoste:  „Îmi dreg vocea şi aştept, / caut pe tavan vreun gest de-al tău / pe care, la un moment dat, / m-am prefăcut că nu l-am înţeles”. Autoironia e şi ea sângeroasă: „I-am spus aseară cum m-am uitat la pozele tale / până am golit toate cutiile de bere / şi-am început să cred că sunt adevărate”. La fel şi ironia: „Oare cu tine m-am jucat de-a / în – ce – casă – ţi-ar – fi – plăcut – să – trăieşti, / desigur cu altcineva?” Noua atitudine nu scuteşte de mood swing: „Îmi întorc privirea / spre cunoştinţele mele / despre lume, dar toate datele / au dispărut şi n-am salvat nimic.” Un punct de sprijin este căutat întotdeauna, indiferent cât de dureros: „a trebuit iar să mă adun / de pe aleea întunecată, în faţa / calculatorului din birou, de unde îţi scriu azi / – după ce m-am încuiat în baie – / ce mai fac, în caz că nu te interesează”.

În cea de-a treia parte, Dust bunnies, Somnul de după masă, Grifonul, Fluturele şi pantofii rubinii, Rochia în floarea vârstei, din ciclul În căutarea discursului pierdut, sunt poeme cu adevărat magice, fragile, delicate, din care numai cu greu pot fi decupate fragmente. Iată totuşi câteva versuri din Rochia în floarea vârstei: „rochia purpurie foşneşte când ies / la plimbare, atinge din mers / copacii, cad în stoluri / frunzele şi // valuri de părinţi, / în librăria din centru”. Din ciclul Zoolocatarii, primul plan fiind aici ocupat de o foarte simpatică menajerie, Zoolocatarii din Târgovişte este textul cel mai savuros, din care nu lipseşte ironia, cu care poeta deja ne va fi obişnuit: „Să bag mâna în cuşca tigrului? / E vremea actelor de curaj!” Un text delicios, plin de umor, este şi cel cu atacul porumbeilor: „Din pat văd prin geam, / ca printr-o gură de aerisire, / pe nişte cabluri care / unesc două blocuri, / un porumbel.// Se uită când la stânga când la dreapta, / nu face prea multe. // Deodată se porneşte încoace./ Mă gândesc c-o să intre peste mine. / Sunt în chiloţi”.

Situându-se undeva la mijloc între emoţia defensivă din textele poetei britanice Fleur Adcock, şi cea ofensivă din poemele mai intelectualiste ale canadianei Anne Carson, ambele maestre în prestidigitaţie sintactică, Diana Geacăr ne-a făcut cadou un volum inteligent, fermecător, cu poeme mişcătoare. Sentimentele se desfac în pliuri ce foşnesc magic, lumea este întoarsă pe toate măştile şi orice trăire desfăşoară un evantai cu mii de palete, fiecare lucrată migălos după tehnica decupajului. Pentru că descoperirea pe care ea o face în acest volum, întru-câtva asemănătoare cu cea pe care o făcea nu demult Vlad Moldovan, folosindu-se de o cu totul altă alchimie textuală („Mai puternică decât poezia, e ziua”), este cu totul scăpată din axul poeziei întunecate a primului val douămiist, de care şi trena Dianei Geacăr se agăţase, sfâşiindu-se tragic, în primul volum. Descoperirea, spuneam, este cu adevărat colosală: „Tot ce trebuie este un fluture / care să pornească mecanismul”.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: